This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Thursday, 31 December 2020 00:15

Câteva Considerente Legate De Relativitatea Soluţiilor Oferite De Biserica Instituţională, Care Soluţii Însă Au Fost Ridicate La Rang De Adevăruri Indiscutabile

Written by 
Rate this item
(0 votes)

În orice caz, ideea aceasta a unei egalităţi perfecte, între natura umană şi natura divină este discutabilă, deoarece Biblia prin gura apostolului Pavel ne învaţă să nu mai trăim conduşi de natura noastră umană, pe care el o numea „firea pământească” ci să trăim conduşi de natura divină, pe care Creştinul o dobândeşte după naşterea din nou. (Galateni 5: 16) Natura umană şi natura divină nu sunt în fapt atât de egale, atâta vreme cât între ele există o confruntare care trebuie să se soldeze cu un avantaj net de partea naturii divine. Prin natură umană, în acest caz, trebuie să se înţeleagă caracterul regenerat din punct de vedere  spiritual, al omului care a fost născut din Dumnezeu. Aceasta înseamnă de fapt a dobândi natura lui Dumnezeu. Omul nu poate în natura lui, cu care s-a născut biologic, să îl înţeleagă pe Dumnezeu, în natura Sa. Din acest motiv, omul are nevoie, pur şi simplu, să îşi schimbe natura pentru a putea intra în acord cu Dumnezeu. Aceasta este exact ce susţine apostolul Pavel şi cu care sunt personal, întru totul de acord. În natura sa biologică, omul nu are cum să fie în concordanţă cu cerinţele lui Dumnezeu, pentru că natura umană este aceea de prădător, bazată, în principal, pe instinctul de supravieţuire. A avut prin naşterea Sa biologică o astfel de natură chiar şi Isus Cristos? De ce a fost nevoie ca Isus să fie născut din Duhul Sfânt şi ce a schimbat aceasta, din punctul de vedere al naturii sale umane? A avut Isus Cristos o natură umană îmbunătăţită, prin naşterea Sa imaculată? Dacă da, înseamnă acest lucru că noi, care nu am fost născuţi la fel, nu putem atinge performanţele Lui spirituale? Isus ne-a învăţat că noi putem face lucruri chiar mai mari decât a făcut El, dacă vom crede. Cum a dobândit Isus Cristos renaşterea Sa spirituală prin naşterea biologică imaculată sau prin naşterea din Duhul Sfânt? Prin tranşarea, o dată pentru totdeauna, a tuturor posibilelor dezbateri cu diverse teme teologice, Biserica instituţională a luat în posesia sa însăşi competenţa de a clarifica aceste probleme şi şi-a apropriat dreptul fundamental de a da răspunsuri valabile în acest domeniu. Cu alte cuvinte, Biserica instituţională, fără just temei, a lansat ipoteza că ea este singurul depozitar şi sursă a adevărului, prin urmare oricine doreşte să se pronunţe asupra acestor teme trebuie să ia în considerare şi să respecte hotărârile ei. Aceasta este o formă foarte eficientă de exercitare a autorităţii în materie spirituală şi a început să fie contestată doar odată cu Reforma. Numai că Reforma nu s-a terminat şi nu se poate termina, atâta vreme cât sunt atât de multe întrebări în interiorul Creştinismului, rămase fără răspuns. De această dată ea îşi propune să scoată la lumină, să reveleze răspunsul la întrebarea: care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Scopul este de a declanşa o mişcare profundă de auto-investigaţie. Fiecare Creştin trebuie să se întrebe pe sine dacă el sau ea sunt cu adevărat regeneraţi spiritual, adică dacă sunt născuţi din Dumnezeu, în caz contrar fiecare trebuie să ştie că nu poate vedea Împărăţia Lui. Nu o poate nici vedea şi nu poate nici să intre în această Împărăţie după învăţătura lui Isus Cristos. El a spus acest lucru de două ori, în două feluri diferite, pentru a întări acest fundament al învăţăturii creştine. (Ioan 3: 3; 5) Natura umană îşi dobândeşte adevărata ei valoare spirituală numai după ce ea se uneşte cu natura divină, în urma renaşterii spirituale.

Aş dori să fac observaţia că definiţiile, conceptele şi limbajul folosit pentru a defini natura lui Isus Cristos au venit în urma unor compromisuri care încercau să pună de acord părerile câteodată diametral opuse ale clericilor, care răspundeau de diferite arii de răspândire a Creştinismului. Aceste rezultate par a fi exprimate în formule echilibrate, deoarece ele încearcă să ţină o balanţă între părţi. Pe de altă parte, ele nu conţin garanţia adevărului, ci reprezintă doar un posibil limbaj despre felul în care se poate vorbi despre Dumnezeu. Întreaga credinţă creştină este semănată cu parabole şi alegorii. Nimic nu este aşa cum pare şi adevărurile Creştinismului sunt camuflate foarte bine în spatele mitului. Spre exemplu, în ceea ce priveşte problema Trinităţii, asemănarea dintre Dumnezeu şi un Tată pământesc este o metaforă şi nu trebuie să atragă pe credincios pe calea extrem de periculoasă a antropomorfismului. După părerea mea, Dumnezeu este o inteligenţă şi o realitate pe care noi oamenii încă nu o putem măsura şi nu are nici un fel de limite spaţiale sau temporale. Din cauza aceasta, când vorbim despre Tată şi Fiu, care se găsesc împreună în Trinitate, în nici un caz nu trebuiesc priviţi ca două realităţi antropomorfe, în care un Tată, asemănător cu unul uman, naşte un Fiu, de asemenea asemănător din punct de vedere al formei sale cu omul. Este mai degrabă vorba despre nivele diferite ale realităţii, la care participă un Dumnezeu unic. Tatăl este o realitate infinită, care cuprinde, în acelaşi timp, trecutul prezentul şi viitorul. Tatăl trăieşte în viitor, la fel ca şi în trecut şi din acest motiv se poate spune că El se află deasupra timpului. Dumnezeu nu se află în timp, ci timpul se află în El. Dumnezeu se află deja în Împărăţia Cerurilor, care pentru noi va veni, dar pentru El deja este. Împărăţia Cerurilor, care va veni pentru noi, ea deja există în viitor şi Dumnezeu se află şi El, în acelaşi timp, atât în trecut, în prezent cât şi în viitor. Această Împărăţie poate intra în noi, dacă suntem gata să o primim. Isus Cristos a venit din viitor, unde fiecare din cei mântuiţi se află deja şi îi cunoaşte pe toţi cei care sunt ai Lui, încă de la întemeierea lumii şi, în acelaşi timp, aceştia se află cu el, în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu trăieşte în viitor, deoarece El este deasupra timpului, aceasta înseamnă că noi, dacă avem un viitor, suntem deja cu El în Ceruri. Isus Cristos este un călător în timp, într-un anumit fel. Pentru El viitorul este ca şi trecutul dar trecutul determină viitorul în ceea ce ne priveşte. Ca să ajungem în acel viitor, în care deja suntem, trebuie să parcurgem o anumită Cale, adică calea mântuirii care ne asigură acel viitor.

Pe de altă parte, Tatăl se află situat la un alt nivel al existenţei decât Fiul, dar este vorba de aceeaşi realitate şi între aceste nivele nu există raportul de inferior sau superior. Materia nu este inferioară spiritului şi Fiul nu este inferior Tatălui. Ideea că materia este inferioară spiritului, este lansată de ideologia creştină a Bisericilor instituţionale, care vedea în corpul material al omului sursa oricărui păcat. Materia însă nu se rezumă la corpul uman şi nu trebuie privită într-o viziune antropomorfică. Pe de altă parte, spiritul este o noţiune ne definită, deci a lansa adevăruri ultime pe baza unor concepte ne definite, confuze, este o lipsă de respect pentru raţiune. Aceasta este, în fond, baza conceptuală a Bisericilor instituţionale, una care se întemeiază pe un concept ne definit şi ne cunoscut, adică cel de spirit şi pe antropomorfizarea noţiunii de materie, care este socotită a fi „inferioară,” acestui spirit ne determinat.  Prin urmare, Tatăl care Este tot ceea ce există, a luat haina materialităţii şi s-a întipărit pe Sine într-o formă materială, numită Fiul, dar acesta este de fapt tot Tatăl. Fiul este Tatăl, adică Dumnezeu Tatăl, Cel infinit, într-o întrupare definită. Persoana Fiului are un conţinut infinit, dar ca  formă preexistentă este o formă determinată, întrucât orice formă are propriile determinări. Există un moment în care Tatăl a luat decizia de a se îmbrăca în materialitate, dovedind prin aceasta că materia nu trebuie privită ca o realitate „inferioară,” altor realităţi. Acest Fiu, care este Tatăl în formă materială, adică întipărit într-o anumită formă, probabil foarte asemănătoare cu trupul omenesc, a creat şi creează tot ceea ce reprezintă materialitatea. De ce se poate spune că Fiul este, ca şi formă, asemănător cu trupul omenesc? Se poate afirma aceasta deoarece omul a fost creat după asemănarea Tatălui, adică cu o dimensiune spirituală nelimitată şi după chipul Fiului adică având un trup asemănător cu al Lui. Înainte de a crea universurile, care presupun materialitate şi deci forme, Tatăl s-a îmbrăcat pe Sine într-o formă de aceeaşi consistenţă cu universurile pe care le-a creat. Tatăl şi Fiul sunt exact aceeaşi Persoană, identică cu Sine, adică una, un singur Dumnezeu, dar într-o ipostază diferită. Duhul Sfânt este puterea care se degajă din Dumnezeu adică din Tatăl care este identic cu Fiul în esenţă, deci în conţinut, fiind deosebiţi doar ca formă, ca ipostază. După părerea mea, cuvântul formă înlocuieşte mult mai bine cuvântul persoană, dar este şi el imperfect, deoarece Dumnezeu Tatăl nu are nici o formă pe când Fiul are. În orice caz Dumnezeu este unul singur cu şi fără formă, infinit şi finit în acelaşi timp. Avem un drum de străbătut până să înţelegem complet şi detaliat cum se poate face această joncţiune între infinit şi finit şi avem cu siguranţă nevoie de Dumnezeu, care să ne acorde timpul şi explicaţiile necesare.

Desigur că Biblia foloseşte, pentru a îşi transmite mesajul, un limbaj omenesc, uşor de înţeles şi care altul decât acest limbaj, asemănător cu lucrurile de pe pământ, putea fi adresat oamenilor de acum câteva mii de ani. Limbajul modern poate fi mai adecvat pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, dar nu ar fi avut nici un sens pentru oamenii cărora Biblia s-a adresat cu mult timp în urmă. Pentru omul modern, Biblia are o problemă de limbaj şi, din acest motiv, sunt mulţi care consideră că Biblia, mai ales în cărţile cele mai vechi, de exemplu în Geneza, nu li se mai adresează. Bisericile instituţionale se cramponează cu disperare de trecut, sunt conservatoare şi, exact la fel ca şi în epoca feudală, încearcă să facă tot posibilul de a împiedica progresul cunoaşterii umane. Dacă ar deţine puterea în societate, aceste instituţii bisericeşti ar recomanda pentru a fi citită numai Biblia, dar interpretată conform opticii lor obligatorii, şi în acelaşi timp ar cenzura şi ar pune la index nenumărate cărţi, aşa cum a făcut când a deţinut puterea şi dominaţia asupra societăţii. Cunoaşterea umană şi dezvoltarea societăţii s-a făcut împotriva şi nu cu ajutorul ideologic al Bisericilor instituţionale. Pe de altă parte, aceste instituţii au văzut un duşman şi în Biblie, deoarece N.T. şi în mod deosebit cuvintele lui Isus Cristos sunt fără îndoială descrierea Căii care duce la nemurire, prin Dumnezeu. Nu au putut bineînţeles să pună şi Biblia la index, dar au impus nişte interpretări obligatorii ale ei, care, de multe ori nu îi apropie pe oameni de Dumnezeu, ci îi îndepărtează.   

Dumnezeu nu este Tată şi Fiu, aşa cum înţelegem pe pământ aceste noţiuni. Un Tată pământesc şi un Fiu pământesc nu sunt una în sensul în care Dumnezeu este una. Un tată şi un fiu pe pământ sunt două persoane diferite în sens uman, au două personalităţi diferite şi de multe ori aspiraţii diferite. În contrast cu această stare de lucruri, Tatăl Ceresc şi Fiul au aceeaşi personalitate, aceleaşi sentimente aceleaşi aspiraţii. Cel mai remarcabil lucru este că suntem şi noi chemaţi să facem parte din această extraordinară unitate, adică din Dumnezeu. Suntem invitaţi să participăm la esenţa lui Dumnezeu şi ca dovadă este faptul că Fiul, adică Tatăl Ceresc, s-a întrupat într-un om, în omul Isus şi prin aceasta Dumnezeu Tatăl nu numai că s-a îmbrăcat în materialitate, dar a luat o materialitate, în formă umană. Nu este vorba, deci, deloc de a îl transforma pe om în sclavul perfect, supusul model care să execute toate poruncile lui Dumnezeu. Este vorba de o participare la acelaşi Spirit. Folosesc şi eu noţiunea de spirit, care nu este definită, decât prin opusul său, adică ca o realitate  imaterială, dar ce înseamnă acest lucru, adică ce înseamnă realitate imaterială, în acest context, adică în sensul de spirit, nu se ştie, deci nu este definit. Eu folosesc această noţiune în sens figurativ, adică prin spirit înţeleg conştiinţă, gândire, minte, raţiune, intelect sau persoană considerată sub raportul capacităţii sale intelectuale, al însuşirilor morale de caracter, sau, în final, mod, fel, de manifestare, de gândire. Este vorba deci de participarea la Spiritului Tatălui, în Fiul. Prin Duhul Sfânt suntem una cu Dumnezeu în Spirit şi de aceea cine nu are Duhul lui Cristos nu este al lui. Nu este vorba de un tribunal, de o curte Supremă în care vor fi judecaţi toţi oamenii pentru faptele lor la finalul timpului, ci este vorba de o deschidere spirituală care să ne permită să fim una cu Dumnezeu, adică să intrăm în eternitatea Spiritului Său. Până la urmă va fi şi o judecată, dar singura infracţiune care se va lua în seamă va fi necredinţa, adică lipsa de spiritualitate, care îi va împiedica pe mulţi să locuiască cu Dumnezeu în Împărăţia Sa. Spiritualitatea îl înalţă pe om şi îl ajută să se detaşeze de sine însuşi, adică folosind cuvintele lui Isus Cristos, să se lepede de sine. Creştinismul ne oferă şansa să ne ridicăm prin spiritualitate la nivelul de cunoaştere şi de înţelegere a lui Dumnezeu.

Din nefericire, interogaţiile pe care oamenii le-au avut dea lungul timpului au fost numite erezii şi cei care au ridicat probleme legitime au fost pedepsiţi de către instituţiile religioase creştine. Acela care nu îşi pune nici un fel de întrebări legate de Persoana lui Dumnezeu, înseamnă că nu este preocupat serios de El şi cei care urmează „masele,” frumos organizate şi bine dotate material, nu au cum să aibă garanţia că merg pe drumul cel bun doar prin aceasta. Largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. (Matei 7: 13) Numărul mare de persoane, în acest caz, nu exprimă în mod necesar garanţia valorică. Dacă îi urmăm pe cei mulţi, trebuie să ştim că mulţi sunt chemaţi, dar că dintre aceştia puţini sunt cei Aleşi. Mai bine este să îi urmăm pe cei puţini, adică Biserica celor născuţi din nou. Apartenenţa la o mare organizaţie nu înseamnă nimic şi ne apartenenţa, de asemenea nu înseamnă nimic ci totul este faptul de a aparţine Persoanei lui Isus Cristos.    

Credincioşii, născuţi din Dumnezeu au înţeles că au dreptul să îşi pună întrebări şi acest lucru nu îl supără pe El. Dumnezeu nu îi pedepseşte pentru asta şi interesul lor nu este socotit un păcat. Fiecare primeşte răspunsurile la nivelul intelectual de înţelegere la care a ajuns. Nimănui nu i se pot comunica lucruri pentru care nu are nici o referinţă cu care se creeze un context. Ce afirm eu este că Dumnezeu are răspunsuri potrivite pentru nivelul la care se pun întrebările. Luând în considerare luptele care au impus doctrinele oficiale, nu este deloc sigur că adevărul a prevalat totdeauna, sau că la ora actuală opiniile care sunt vehiculate şi consfinţite în mod oficial, sunt cele mai aproape de realitate. Este posibil ca unele idei care au fost eliminate, mai degrabă din considerente de ambiţie şi interese politice, să fie mai aproape de adevăr decât cele admise în mod oficial, sau este şi mai probabil să existe alte moduri de formulare, care să fie mult mai adecvate decât cele vehiculate în momentul de faţă de către Bisericile instituţionale.

Ceea ce am încercat să arăt în acest capitol este modul în care s-a format doctrina creştină. Ea s-a format în principal prin reprimarea libertăţii de găndire a minorităţii de către majoritate. Ceea ce a prevalat până la urmă a fost nu valoarea argumentelor, dar interesele celor care deţineau puterea lumească sau eclesiastică şi o idee greşită de unitate bazată nu pe adevăr şi libertate ci pe dorinţa de consolidare a puterii politice cu ajutorul celei religioase. Multe concepţii au fost impuse cu forţa armelor, deoarece împăraţii se declarau dispuşi să pună la îndemâna instituţiilor religioase capacităţile lor militare.

Datorită felului în care s-au coagulat, învăţăturile despre Dumnezeu au rămas probleme teologice ne soluţionate. Termenii utilizaţi pentru definirea doctrinelor creştine sunt imprecişi şi plini de o multitudine de confuzii. Aceasta ne arată că şi în materie religioasă, ca şi în domeniul ştiinţei, instituţiile clericale au încercat să îşi aroge monopolul adevărului, dar în ambele cazuri rezultatul a fost acelaşi. Spre deosebire de ştiinţă, care are o existenţă proprie şi este independentă faţă de cunoaşterea de tip teologic, religia rămâne în continuare un domeniu unde acţionează represiunea asupra ideilor.

Am să dau un exemplu de problemă teologică rămasă ne rezolvată. Isus Cristos de pe pământ nu a fost identic cu Cristos din ceruri şi aceasta deoarece Cristos din ceruri, Cel existent înainte de întemeierea lumii, nu avea încă şi o natură umană, ci doar o natură divină. Fiul lui Dumnezeu, preexistent, nu se întrupase încă în omul Isus. Pe de altă parte, Isus Cristos istoric, care a trăit pe pământ, nu poate fi considerat identic cu Cristos din ceruri pentru simplu motiv că El avea o dublă natură, divină şi umană şi era considerat o singură Persoană şi nu două Persoane. Deci avem de a face cu două Persoane diferite, una pur divină, parte a Trinităţii şi cea de a doua divină şi umană, cu o dublă natură. După înviere, cel care s-a înălţat la cer a fost Isus Cristos cel răstignit cu dublă natură. Acest Isus numai este identic cu Cristosul care a existat încă înainte de întemeierea lumilor, deci Cristos se întoarce la cer altfel decât a plecat. Întrebarea fundamentală este, dacă natura umană a lui Isus Cristos face şi ea parte din Trinitate, o dată cu înălţarea lui Isus la Dumnezeu? Dacă da şi personal mi se pare singurul răspuns raţional, aceasta înseamnă că natura umană este parte componentă din Trinitate. Pe de altă parte, Creştinismul susţine existenţa unui Dumnezeu neschimbător, care nu poate suferi astfel de modificări. Există cineva să susţină că Isus Cristos s-a dezbrăcat de natura lui umană înainte de a se înălţa la cer? Eu nu cunosc o astfel de versiune. O astfel de opinie ar însemna că omul nu are nici o şansă să ajungă în cer. Această dificultate este generată de poziţia adoptată în cadrul diferitelor Concilii de către Biserica instituţională. Problema relaţiei dintre Persoana istorică a lui Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl nu este nici pe departe rezolvată, dar discuţia este practic încheiată prin soluţiile definitive date de către instituţiile bisericeşti.

În limbajul curent, prin persoană se înţelege personalitatea individuală a unei fiinţe. Folosind cu această semnificaţie noţiunea respectivă, se poate afirma că Dumnezeu este o singură Persoană, însă cu dimensiuni multiple. Dumnezeu are o singură identitate egală cu Sine. El nu este format din trei Persoane diferite în sensul de trei personalităţi diferite pentru că dacă acceptăm cazul contrar negăm unicitatea lui Dumnezeu. Limbajul uman nu este în întregime adaptat descrierii unor realităţi infinite şi tocmai de aceea pretenţiile unor instituţii religioase de a deţine adevărul absolut, par ridicole. Acestea au tot dreptul să emită opinii, dar nu au nici o legitimitate atunci când pedepsesc pe alţii pentru opiniile lor.

Adevărul este o realitate în mişcare, care se dezvoltă odată cu gradul de înţelegere şi cunoaştere. Cunoaşterea adevărului despre Dumnezeu nu este fixă şi stabilită de oameni o dată pentru totdeauna. Adevărul despre Dumnezeu este determinat în mod etern de veşnicia Lui, dar cunoaşterea acestui adevăr este legată de limitarea umană şi de aceea acesta progresează. Apostolul Pavel ne spune, că aflaţi pe pământ, cunoaştem doar în parte. De unde atunci pretenţia unor instituţii bisericeşti de a controla şi autoriza părerile oamenilor despre adevărurile care se referă la Dumnezeu? Acest lucru este caracteristic pentru dominaţia autoritară a Bisericilor instituţionale.

Cunoaşterea adevărului progresează odată cu acumularea de cunoştinţe umane. Biblia spune că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte. Ceea ce este important din punctul de vedere al lucrării de faţă, este ca cititorul să poată realiza imprecizia, incertitudinea şi aproximarea cu care instituţiile religioase şi-au formulat doctrinele cele mai importante şi în baza cărora au pretenţia că deţin adevărul despre Dumnezeu. Personal, văd aceste încercări de a stabili relaţia din interiorul lui Dumnezeu mai mult ca pe nişte tentative pur umane de a afla adevărul, decât adevăruri inspirate direct de Dumnezeu. Mi se pare că asemănarea dintre încercările oamenilor de a îl defini pe Dumnezeu şi încercările ştiinţei de a afla adevărul despre cosmos sunt perfect similare, deoarece ambele au la bază teorii formulate cu ajutorul categoriilor filozofice.

Consider toate aceste tentative legitime şi necesare, dar natura lor este în aşa fel, încât nu permite intoleranţa şi nici reprimarea părerilor care nu corespund unor curente dominante. Aşa zisa „sfinţenie” a învăţăturilor unor instituţii bisericeşti se bazează pe tentativele unor filozofi şi gânditori creştini de a îl înţelege pe Dumnezeu, tentative mai mult sau mai puţin reuşite. Cred că încercările de a îl cunoaşte şi de a îl defini pe Dumnezeu trebuie să continue, iar termenii folosiţi să fie adaptaţi la terminologia modernă, lucru care ar permite o mai bună înţelegere a acestor lucruri importante.

În materie de cunoaştere a lui Dumnezeu, toţi oamenii care au legătură cu El au acelaşi drept să se pronunţe şi nu există nici un privilegiu exclusiv al unor cercuri religioase de a stabilii care este adevărul. Părerile exprimate în interiorul unor concilii nu sunt cu nimic superioare celor pe care oamenii, care se simt chemaţi la acest lucru şi care nu participă la nici un conciliu religios, le pot formula. Aşa cum, pe parcursul istoriei, unii oameni şi-au asumat prin forţă averi nemăsurate, teritorii şi chiar state, alţii folosindu-se de aceleaşi metode şi-au asumat monopolul asupra adevărului despre Dumnezeu. Şi unii şi alţii au făcut acelaşi lucru şi anume au abuzat de puterea lor. Toţi suntem copii lui Dumnezeu şi suntem învăţaţi de Dumnezeu şi trebuie să acordăm respect raţiunii umane. Lucrurile despre Dumnezeu nu sunt un mister, de vreme ce asupra lor s-au pronunţat învăţaţii timpului, dar au fost învăluite în mister de instituţiile religioase creştine în aşa fel, încât credincioşii să fie ţinuţi în ne cunoştinţă de cauză. În felul acesta ei nu pot discuta valoarea spirituală a gesturilor şi actelor personalului clerical.

O altă întrebare ar trebui să fie următoarea: este Biserica lui Dumnezeu o comunitate de sfinţi, o comunitate de păcătoşi, sau o colectivitate formată împreună din sfinţi şi păcătoşi? Răspunsul scurt este: Biserica Spirituală Unică este o comunitate formată din indivizi născuţi din nou şi care, în acest proces sunt sfinţiţi de Dumnezeu. Nu este suficient botezul, care este naşterea din apă, este necesară şi naşterea din Duh pentru a dobândi aceeaşi natură cu Isus Cristos, adică natura divină. Prin urmare, păcătoşii nu sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a rămâne păcătoşi, ci pentru a deveni sfinţi. Chemarea lui are un scop şi scopul este pregătirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Suntem chemaţi de Dumnezeu să fim sfinţi şi fără prihană. Voi dezvolta pe parcursul lucrării acest subiect.

În al doilea rând, o altă întrebare este: cum ar fi putut supravieţui Creştinismul dacă nu ar fi fost organizat în formele în care a fost, în fapt, structurat? Atâta vreme cât a fost în catacombe, Creştinismul a supravieţuit şi s-a dezvoltat datorită griji purtate de Dumnezeu. Dacă s-ar fi lăsat călăuzit de acelaşi Spirit, ca şi în perioada persecuţiilor, Creştinismul s-ar fi dezvoltat într-un mod mai sănătos şi conversiunile care s-ar fi făcut ar fi reflectat existenţa unor convingeri mult mai profunde. Probabil că în ansamblul său, doctrina creştină nu ar fi fost atât de unitară şi multe dintre părerile diferite ar fi înflorit. Acest lucru ar fi putut duce la dezbateri mult mai serioase, care ne-ar fi apropiat de o înţelegere mai corectă a problemelor şi în acelaşi timp la mai multă toleranţă şi la mai puţine persecuţii. Luptele între facţiunile creştine ar fi fost excluse, deoarece fiecare credincios ar fi avut dreptul să creadă conform convingerilor proprii şi nu să adopte păreri impuse de o instituţia bisericească sau alta. Cred că lumea ar fi fost mai bună dacă Creştinismul s-ar fi condus după principiul respectării libertăţii personale de a alege, în materie de credinţă, principiu pe care îl respectă în primul rând Dumnezeu. Creştinismul se putea răspândi, în mod liber, doar prin puterea valorii sale.

Să nu uităm de faptul că Islamul este foarte apropiat de unele convingeri creştine şi există chiar în cadrul Creştinismului păreri unitariene, care reuşesc să supravieţuiască şi care sunt doar la mică distanţă de concepţia Islamică. Cu toate acestea, nu se pune problema de intoleranţă  între unitarieni şi trinitarieni. Atunci, de ce sunt unii care privesc Islamul ca fiind incompatibil cu Creştinismul? Conflictele religioase din lumea de astăzi se explică, la fel ca şi cele din trecut, tot prin diviziunile legate de modul de înţelegere a părerilor despre Cristologie. Din păcate, părerile impuse cu forţa duc la conflicte interminabile.

Read 138 times Last modified on Wednesday, 12 May 2021 19:27
Gabriel Baicu

Simțul critic în analiza textelor biblice este esențial. Totul depinde de atitudinea cu care abordăm o anumită temă, indiferent care ar fi acel subiect. O abordare caracterizată prin orbire totală în fața unor texte religioase, pe temeiul că acestea ar fi „sfinte” este cea mai sigură cale către eșec spiritual și eroare.

Website: www.zootemplate.com
Login to post comments

Vinaora Visitors Counter

5342774
Today
This Month
All days
2208
143423
5342774

Server Time: 2021-06-21 06:12:01

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page