This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Capitolul 11

Capitolul 11 (8)

Încă de la începutul acestui capitol aş vrea să fac precizarea că, analizând principalele doctrine ale celor mai importante instituţii religioase creştine, am ajuns la concluzia că acestea nu pot fi plasate într-o ordine ierarhică, în care să le aşezăm după valoarea lor, ca o reflexie a unui adevăr unic sau pe baza unui criteriu de apropiere mai mare sau mai mică faţă de învăţăturile Bibliei. Nici una dintre învăţăturile creştine nu este mai adevărată sau mai corectă, atunci când le comparăm cu celelalte, toate trebuiesc analizate în funcţie de consistenţa sau consecvenţa lor, în relaţia cu ele însele şi cu Biblia. Nu am descoperit nicio doctrină creştină care să conţină puncte determinante, argumente hotărâtoare şi care în felul acesta să o scoată din rânduri şi să o transforme în „doctrina creştină adevărată.” Învăţătura Bisericii celor înscrişi în Ceruri se bazează tocmai pe această constatare şi reprezintă o expresie a ei. Toate învăţăturile creştine se bazează pe interpretările textelor Biblice, aşa cum acestea au fost înţelese de un grup de Creştini sau de altul, de un gânditor creştin sau de un altul.

Biblia este o carte eclectică, nu este uniformă şi nu este transmiţătoarea unei singure interpretări a textelor ei. În Biblie se găsesc, în germene, toate doctrinele instituţiilor bisericeşti dar şi principiile Bisericii celor născuţi din Spirit. Găsim de exemplu suficiente elemente, care să permită construirea doctrinei Ortodoxe, a celei Romano Catolice, a celei Luterane, a celei Calviniste, a celei Baptiste, a celei Penticostale şi a tuturor celorlalte învăţături creştine. Aceste învăţături nu sunt altceva decât posibile interpretări pe care Biblia le permite şi pentru care există “cărămizile de bază” în textele Biblice. Toate aceste doctrine s-au format însă printr-o anumită “forţare” a textelor, adică prin construirea artificială a unui edificiu doctrinar, prin folosirea, în mod original, a elementelor de bază şi câteodată, prin amestecul nejustificat al unor texte şi principii între N.T. şi V.T. Modul în care sunt construite doctrinele creştine s-a făcut pe baza mai multor principii: 1) concentrarea doctrinei respective asupra anumitor texte Biblice şi neglijarea celorlalte; 2) interpretarea tuturor celorlalte texte, care nu sunt definitorii pentru o anumită doctrină, în lumina şi prin prisma doctrinei deja formulate. 3) Unele texte au fost lăsate, în mod deliberat, cu totul la o parte.

Forţarea interpretării acestor texte, astfel încât acestea să fie folosite pentru a demonstra o anumită opinie sau teorie, este metoda de bază. Mai întâi, au fost formulate teoriile şi scopurile, în mod explicit sau implicit şi ulterior au fost alese textele Biblice, care să servească acestor opinii. Textele nu au fost “lăsate să vorbească” liber ci au fost “făcute să vorbească” aşa cum au urmărit cei care au construit respectivele doctrine. Voi încerca, folosindu-mă de exemple, să arăt că pentru oricare învăţătură aparţinând de oricare doctrină creştină există argumente pro şi contra, puncte tari şi puncte slabe, clarităţi şi aspecte ne clarificate. O singură învăţătură se desprinde din Biblie, luminoasă şi fără echivoc şi anume principiul dragostei creştine, care este fundamentul întregii învăţături a lui Isus Cristos. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele este singura învăţătură a Bibliei, în care doctrinele nu se contrazic între ele şi în care diversele interpretări nu au cum să devieze mesajul lui Isus Cristos. Singurul lucru pe care doctrinele creştine l-au putut face, de-a lungul timpului, este acele de a a acorda o importanţă mai mare sau mai mică acestui mesaj, de a neglija sau micşora importanţa sa şi în foarte rare ocazii, de a îl prezenta la adevărată sa dimensiune. Toate cunoştinţele noastre despre Dumnezeu sunt relative şi cu cât cunoaştem mai mult, cu atât ne dăm seama cât de puţin cunoaştem despre El. Un singur lucru putem cunoaşte cu adevărat deplin, aici pe pământ, unde avem toate condiţiile pentru aceasta, putem cunoaşte dragostea lui Cristos şi în felul acesta plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3: 14-19) Aici, pe pământ sunt cei care au nevoie de dragostea noastră şi aici îi găsim pe aceia prin care putem experimenta cunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu (Filipeni 2:5)

Am să exemplific cele afirmate mai sus printr-o trecere în revistă a câtorva doctrine privitoare la botezul în apă, naşterea din nou, folosirea imaginilor în Creştinism, ţinuta femeii în adunări etc. Aş vrea să se înţeleagă că personal nu sunt împotriva nici unei doctrine, în mod deosebit şi că nu doresc să fac o critică a uneia în favoarea alteia şi nici să demonstrez care doctrină este ‘adevărată’ şi care nu este ‘adevărată.’ De altfel, eu consider că nici o doctrină nu poate fi caracterizată pe baza calificativelor adevărat sau fals, deoarece toate au ca bază anumite texte Biblice şi în calitate de posibile interpretări ele sunt direcţii de gândire pe care textele respective le permit. Ele nu sunt adevărate sau false ci sunt doar posibile sau nu, decurg mai mult sau mai puţin din conţinutul Bibliei.

Thursday, 31 December 2020 01:17

Despre Botezul În Apă

Written by

Să începem cu botezul în apă. Acesta este un exemplu de doctrină biblică pentru care se poate găsi, în egală măsură, în Biblie, texte care să susţină fie obligativitatea botezului copiilor fie necesitatea de a boteza numai persoane mature. Nici una dintre opţiuni nu poate să pretindă o mai mare legitimitate decât cealaltă, în baza Bibliei şi cu toate acestea, diferenţa dintre adoptarea uneia sau a celeilalte, din punct de vedere teologic, este uriaşă. De la început trebuie să fac precizarea că eu nu pledez pentru botezul copiilor, ca variantă exclusivă, în ceea ce priveşte botezul în apă, dar nici pentru botezul în apă, numai la maturitate, ca singura posibilitate viabilă acceptată de Biblie. Consider că ambele posibilităţi sunt la fel de viabile şi la fel de justificate, în economia textelor N.T. Intenţionez totuşi să amintesc celor credincioşi că în Biblie se precizează clar că există un singur botez în apă, prin urmare, condiţionarea circulaţiei libere a creştinilor, între diferitele confesiuni creştine, de repetarea botezului în apă, nu are nici o legitimitate în Biblie, ci este determinată de interesele instituţionale ale diverselor confesiuni creştine.

Alegerea uneia sau a celeilalte dintre variante, în mod exclusivist, poate crea două sau mai multe confesiuni creştine diferite. Absolutizarea uneia dintre modalităţile de botez în apă şi transformarea acestei variante într-o trăsătură fundamentală a unei doctrine creştine, sau a mai multora, este o greşeală fundamentală, care îi ţine pe Creştini departe unii de ceilalaţi, în limitele impuse ale Bisericilor corporatiste.  Fie una, fie cealaltă nu sunt decât opţiuni cu valoare spirituală egală. Biblia nu oferă destule elemente pentru a decide hotărâtor pentru una sau pentru cealaltă dintre opţiuni, adică pentru botezul copiilor sau pentru botezul exclusiv al celor ajunşi la maturitate, dar oferă temeiuri pentru a le promova pe amândouă, aplicabile de la caz la caz şi în funcţie de conştiinţa şi convingerea fiecărui credincios. Aceasta este Biblia şi acesta este un fenomen pe care îl denumesc “dilema opţiunilor echivalente.” Desigur că aceste dileme, fiind destul de multe, urmează ca ele să fie legate între ele şi aceasta creează noi dileme, datorate legăturilor dintre opţiunile echivalente. Aşa s-au construit unele din doctrinele instituţiilor bisericeşti, prin încercarea de a menţine o coerenţă între opţiunile echivalente. Aceste opţiuni trebuiau combinate între ele, încât atunci când erau puse împreună trebuiau să aibă un sens. În această lucrare încerc să prezint, în egală măsură, argumente în favoarea ambelor posibilităţi, adică pentru botezeul în apă al copiilor, dar şi pentru botezul în apă al celor maturi, urmând ca fiecare cititor să cântărească pentru sine argumentele prezentate. Dacă pledez pentru ceva este pentru a diminua la maximum importanţa acestor deosebiri şi a îi reduce locul şi chiar a o elimina cu totul atunci când este vorba de a aprecia şansa pe care toţi Creştinii o au pentru salvarea lor, indiferent de Biserica instituţională de care aparţin. A prezenta doctrine, bazat pe mari descoperiri făcute în Biblie de către un cercetător sau altul, fără însă a prezenta în modul cel mai echilibrat lucrurile, s-a dovedit a fi contra-productiv în istoria Creştinismului. Evoluţia în cunoaştere este mai mult decât necesară, dar tocmai din acest motiv Creştinismul trebuie să rămănă deschis, din punct de vedere al evoluţiei în înţelegerea sa. În fapt, fiecare descoperire nouă s-a închis în ea însăşi, prezentîndu-se pe sine ca pe ‘ultima’ revelaţie posibilă şi în felul acesta transformându-se în ideologia unei instituţii bisericeşti. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Protestantismul, sau cu Neo-Protestantismul. Orice descoperire ‘nouă’ în Biblie a tins la eliminarea a ceea ce era deja stabilit, adică a ‘vechilor’ tradiţii. S-a dat la o parte şi ceea ce era bun şi ceea ce era mai puţin bun. De exemplu o dată cu principiul ‘Sola Scriptura’ s-a aruncat la coşul de gunoi ideea de tradiţie a Bisericii uitându-se că Scriptura însăşi, adică N.T. a fost scrisă după aproximativ 50 de ani, de la data când s-au întîmplat evenimentele, în principal, tot în baza unei tradiţii orale care circula, în legătură cu viaţa şi misiunea lui Isus, pe pămănt. În ceea ce mă priveşte, consider că nu trebuiesc măturate, în nici un fel, tradiţiile Creştinismului, dar nici nu trebuiesc absolutizate sau ‘mumificate,’ în aşa fel încât să devină piedici în calea revelaţiei continue a lui Dumnezeu. Vreau să subliniez, cu toată insistenţa necesară, că mesajul cuprins de această carte nu reprezintă o nouă doctrină, ci doar constatarea relativităţii şi imperfecţiunilor doctrinelor creştine, deja existente. Consider că este timpul să depăşim cu toţi faza diviziunilor doctrinale, din istoria Creştinismului şi să ne ridicăm la o nouă etapă în care unitatea, expresia dorinţei lui Isus, să revendice diviziunile relative, în mod ne justificat accentuate, de logica instituţională bisericească. Dacă cineva are convingerea personală că doctrina, sau tradiţia, instituţiei bisericeşti, de care aparţine, fie aceasta cea Penticostală, Baptistă, Ortodoxă, Romano Catolică, etc., este cea ‚adevărată’ şi toate celelalte doctrine şi tradiţii sunt greşite, în întregime sau în parte, îmi pare rău dar personal nu îl pot însoţi în această convingere. Consider că adevărul se află răspândit între doctrinele tuturor confesiunilor creştine, dar că, în acelaşi timp, fiecare dintre acestea conţine, în mod inevitabil şi erori. De ce, în mod inevitabil? Afirm acest lucru deoarece orice doctrină, pentru a se putea închide în ea însăşi, pentru a se putea învălui cu ea însăşi, are nevoie să se ‘acopere’ cu elemente care să nu facă notă discordantă cu tezele sale de bază. Din dorinţa de a obţine această concordanţă şi continuitate în interiorul lor, doctrinele sunt obligate să ‘potrivească’ anumite aspecte ale învăţăturilor lor astfel încât toate elementele constitutive ale acestoe să se afle, între ele, într-o înşiruire cât mai logică. Doctrinele sunt sisteme logice de gândire ale căror elemente nu pot fi în ne concordanţă unele cu celelalte. De exemplu, dacă alegem să optăm pentru botezul în apă, exclusiv al maturilor, de aici se desprind importante consecinţe teologice, cum ar fi faptul că naşterea din nou a copiilor trebuie să înceapă cu naşterea din Spirit, în lipsa naşterii din apă. Este o inversare a conţinutului învăţăturii lui Isus care a spus că naşterea din nou este o naştere din apă şi din Spirit. (Ioan 3; 5) Cu toate că această ordine, naşterea din Spirit şi din apă, ar putea fi considerată mai puţin definitorie pentru procesul în sine, totuşi trebuie să observăm că Isus a folosit o altă ordine. Avem în N.T. cel puţin un exemplu în care mai întâi s-a pogorât Duhul Sfânt asupra persoanelor respective şi numai după aceea aceste persoane au fost botezate în apă. (Faptele Apostolilor 10; 47) Aş face totuşi observaţia că între cele două momente s-a scurs un foarte scurt interval de timp. Dacă se avansează opinia că ordinea stabilită de Isus nu se schimbă, rămâne o zonă obscură în legătură cu naşterea din nou a copiilor, între momentul naşterii lor biologice şi momentul botezului lor în apă.        

Biblia nu conţine o singură interpretare şi încercarea de a aduce toate învăţăturile la un numitor comun, în scopul de a construi o doctrină funcţională, pentru o anumită instituţie bisericească, duce în mod automat, la forţare şi deformare. Biblia deţine o mare varietate de învăţături şi există doar o cale de a le pune pe toate împreună şi anume, interpretarea tuturor opţiunilor similare ca opţiuni echivalente şi raportarea tuturor variantelor posibile la spiritul unitar al textelor ei. Biblia are o expresie literală, dar are deasemenea şi un spirit. Toate regulile şi elementele Bibliei trebuiesc înţelese în spiritul Creştinismului şi din punctul acesta de vedere nu există indeterminare în conţinutul ei. Spiritul Bibliei este dragostea de Dumnezeu şi de oameni şi cine urmează această cale nu poate greşi. Doctrinele sunt oarecum înşelătoare, deoarece putem afirma cu acelaşi drept fie o interpretare a textelor, fie cealaltă şi lucrul acesta ne poate face să devenim pasionaţi şi chiar fanatici în legătură cu opţiunea pe care o preferăm. Ajungem să credem că ştim ceva şi putem deveni intoleranţi cu toţi ceilalţi, bazându-ne pe cunoştinţa noastră. Dovedim, în felul acesta, că încă nu cunoaştem, aşa cum trebuie să cunoaştem fenomenul creştin, adică într-un mod spiritual. Dragostea spirituală nu poate înşela, pentru că acesta este spiritul care se degajă din totalitatea textelor Bibliei. Din cauza părerilor şi doctrinelor diferite oamenii s-au certat, s-au luptat, s-au urât şi s-au ucis, pentru că au scăpat din vedere spiritul Creştinismului.

Dacă luăm, ca şi un prim exemplu, botezul în apă o să putem înţelege foarte bine jocul prin care se construiesc doctrinele Bisericilor instituţionale şi diviziunile artificiale dintre anumite Biserici corporatiste. Martin Luther, Ulrich Zwingli sau Johannes Calvin, mari reformatori şi fondatori ai confesiunilor Protestante şi Reformate erau adepţii botezului copiilor. Ceea ce este semnificativ pentru logica instituţională este faptul că Neo-Protestanţii îi critică cu vehemenţă pe Creştinii Ortodocşi şi Romano-Catolici, de altfel şi Greco-Catolicii sunt văzuţi ca aparţinând de aceeaşi categorie, pentru că aceştia îi botează pe copiii sugari, dar cu toate acestea şi Luther făcea acelaşi lucru. Neo-Protestanţii se declară urmaşi ai reformei lui Luther dar pe Ortodocşii şi pe ceilalţi care îi botează pe copii îi consideră ca şi cum nu ar fi fost de fapt botezaţi niciodată, adică din acest punct de vedere ca pe adevăraţi păgîni. Adică pe Luther, care era adeptul botezului copiilor îl consideră un mare reformator dar botezul în apă care se săvărşeşte în Biserica corporatistă Ortodoxă, cea Romano Catolică, etc, îl consideră lipsit de valabilitate şi deci acesta ar trebui repetat, după părerea lor la maturitate.  

Încerc să stabilesc dacă botezul în apă trebuie, în mod obligatoriu, aplicat copiilor sau exclusiv persoanelor cu discernământ şi ce ne spune în primul rând Biblia despre acest lucru. Botezul în apă, în N.T. îşi are originile odată cu misiunea lui Ioan Botezătorul.

„Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudea şi din toate împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el; şi mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.” [(Matei 3: 5-6); ref. 194 în Biblia Ortodoxă]

Este puţin probabil ca Ioan să fi botezat şi copii, cu atât mai mult cu cât înaintea botezului se făcea o mărturisire a păcatelor pe care copii, la o vârstă prea fragedă, nu ar fi avut de ce să o facă. Cu toate acestea, nu avem nici un indiciu sigur şi indiscutabil asupra vârstei de la care Ioan îi boteza pe locuitorii din Ierusalim. Isus Cristos însuşi a fost botezat de Ioan la o vârstă a maturităţii, dar cum ar fi putut fi botezat ca şi copil dacă El, imediat după acel moment, şi-a început misiunea pe pământ. Putea un copil să îndeplinească ceea ce a realizat Isus şi să moară pe cruce pentru salvarea umanităţii? Cu toate acestea ipoteza că Ioan Botezătorul a botezat şi copii, la rugămintea părinţilor lor, nu poate fi exclusă şi cel puţin N.T. nu ne oferă elemente indiscutabile, care să poată fi folosite pentru a formula o afirmaţie sau o negaţie definitivă.

„Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Dar Ioan căuta să-l oprească. <<Eu, >> zicea el,<<am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine? >> Drept răspuns, Isus i-a zis: <<Lasă-mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit. >> Atunci Ioan L-a lăsat.” [(Matei 3: 13-15); ref. 195 în Biblia Ortodoxă]

În toate cele trei evanghelii sinoptice (Matei, Marcu şi Luca) botezul lui Isus este povestit în mod foarte asemănător. În Evanghelia după Ioan nu ni se spune că Isus Cristos a intrat în apa botezului, iar cel care a văzut Duhul Sfânt a fost Ioan, care a mărturisit despre acest lucru. În această evanghelie nu reiese clar că toţi cei care se aflau în locul în care Isus a venit la Ioan, au văzut Duhul Sfânt pogorându-se ca un porumbel asupra lui Isus, dar este precis exprimat faptul că Ioan a avut această viziune. Toate patru evanghelii vorbesc despre acest eveniment al întâlnirii dintre Isus şi Ioan Botezătorul şi nu există niciun motiv ca cineva să pună la îndoială acest lucru. Reprezintă faptul că Isus s-a botezat la maturitate o dovadă indiscutabilă, că toţi credincioşii trebuie să se boteze în apă, atunci când sunt maturi? Bineînţeles că nu. Isus Cristos a îndeplinit misiunea Sa la o vârstă a maturităţii şi nu ar fi existat o legătură coerentă între misiunea lui Ioan Botezătorul şi activitatea Sa, dacă cele două nu s-ar fi desfăşurat într-o strânsă legătură una cu cealaltă, adică dacă Isus ar fi fost botezat când era copil. De altfel, la vârsta copilăriei, Isus a fost tăiat împrejur ca orice copil Evreu şi dacă nu ar fi procedat în felul acesta nu ar mai fi putut îndeplini misiunea Sa, pentru că nimeni nu l-ar fi luat în serios.

Pentru Evrei, tăierea împrejur era un ritual foarte important şi cine nu îl parcurgea nu era considerat că face parte din poporul Evreu. Cum putea Isus să reformeze religia iudaică şi să aducă pe poporul său la o înţelegere corectă a lui Dumnezeu, dacă nici măcar nu ar fi făcut parte din acest popor, adică dacă nu ar fi fost tăiat împrejur la vârsta prescrisă de tradiţia iudaică? Cum şi-ar fi făcut Isus primii adepţi printre Evrei, dacă El, nefiind tăiat împrejur, conform Religiei Iudaice, nici măcar nu ar fi fost socotit Evreu? Probabil că ar fi fost imposibil, deoarece Evreii nu ar fi primit niciodată o religie, pe care să o considere cu totul străină, faţă de tradiţiile lor. Cei doi s-au cunoscut şi Ioan a mărturisit despre Isus că El este trimisul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii şi botează cu Duhul Sfânt. Mărturia lui Ioan Botezătorul reprezintă o dovadă în plus a legitimităţii misiunii lui Isus Cristos şi o pregătire a poporului Evreu pentru aceasta. Cei care se întreabă, de ce Isus nu a fost botezat ca şi copil ar trebui să nu uite că El a fost Evreu şi a fost crescut în respectul tradiţiei Evreieşti şi, în plus, că numai o dată cu misiunea Sa pe pământ, oamenii au fost botezaţi în numele Lui.

Să ne punem următoarea întrebare: “Ce şanse de supravieţuire ar fi avut Isus dacă ar fi fost botezat ca şi copil şi s-ar fi ştiut despre El, că urmează să îndeplinească misiunea pe care a îndeplinit-o? În ce fel ar fi putut Isus să îşi îndeplinească misiunea, ca şi copil, sau ce sens ar fi avut botezul lui, ca şi copil, dacă din momentul botezului până la începerea misiunii Lui, ar fi trecut o lungă perioadă de timp? Începerea misiunii lui Isus a fost conexată cu activitatea lui Ioan Botezătorul, prin urmare în virtutea a ceea ce avea de realizat pe pământ Isus trebuia botezat la maturitate.

La vârsta la care copii sunt botezaţi, în unele confesiuni creştine, Isus Cristos a fost dus de părinţii Săi în Egipt, pentru a nu fi găsit şi ucis de Irod, deci ar fi fost imposibil ca Isus să fie botezat în apă ca şi copil, chiar dacă Ioan Botezătorul şi-ar fi început misiunea mai devreme. Cu toate că N.T. nu precizează, în mod explicit, avem toate motivele să bănuim că Isus Cristos a urmat ritualul iudaic al tăierii împrejur. Botezul lui Isus are specificul său şi este un eveniment care ne arată, că trebuie ca orice Creştin să fie botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, dar nu ne spune nimic în legătură cu vârsta recomandată pentru botez.

„Apoi le-a zis: ‘Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.” [(Marcu 16: 15-16); ref. 196 în Biblia Ortodoxă]

A recomandat Isus prin acest text numai botezul maturilor sau acesta permite în egală măsură şi botezul copiilor? Evident că urmau să fie botezaţi numai cei care vor fi crezut, deoarece botezul se făcea prin liberul consimţământ al persoanei în cauză şi nu cu forţa. Dar dacă părinţii doreau ca şi copiii lor să fie botezaţi, în baza faptului că ei erau răspunzători de soarta veşnică a copiilor lor, atâta vreme cât aceştia erau încă minori? Dacă părinţii sunt în măsură să ia orice decizii pe care ei le apreciază ca fiind potrivite, în legătură cu bunăstarea copiilor lor, de ce li s-ar interzice să se pronunţe în ceea ce priveşte viitorul etern al copiilor lor? Este adevărat că fiecare om trebuie să ia o hotărâre personală în ceea ce priveşte legătura sa cu Dumnezeu şi lucrul acesta se poate face numai în cunoştinţă de cauză şi cu deplin discernământ, dar tot adevărat este că acest mecanism nu este împiedicat cu nimic, dacă copilul este botezat de mic. Cu alte cuvinte, se reduce relaţia cu Dumnezeu numai la botezul în apă, sau este botezul în apă aspectul cel mai important al credinţei creştine? Personal, în baza textelor Bibliei, consider că dacă o persoana a fost botezată ca şi copil, în urma deciziei părinţilor săi, nimic nu poate să împiedice acea persoană, ca prin viaţa sa şi prin mărturisirea sa de credinţă, făcută în principal prin faptele sale, să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi să fie născut din nou. Botezul în apă este asumat şi poate fi confirmat fie explicit fie implicit adică, în cel de al doilea caz prin credinţa personală şi atitudinea faţă de Dumnezeu a celui în cauză. Botezul făcut copiilor, când aceştia nu îşi puteau manifesta propriul discernământ, este asumat şi confirmat de aceştia când ajung la maturitate deci lipsa iniţială de discernământ este compensată de acceptarea sau respingerea botezului în apă, o dată cu atingerea vârstei maturităţii. Această acceptare sau respingere se face prin practicarea credinţei creştine de către cel în cauză. Afirmaţia că botezul copiilor nu este valabil deoarece aceştia nu au discernământ este discutabilă, deoarece discernământul poate fi exprimat ulterior de vreme ce efectele simbolice ale botezului urmăresc un om toată viaţa sa.

Din nefericire, prea mulţi credincioşi consideră că mărturisirea publică trebuie să fie una formală, din gură, şi nu una făcută prin atitudini de viaţă practice. Consider că mărturisirea prin modul de viaţa de fiecare zi, înseamnă mult mai mult decât o declaraţie verbală, câte odată fără acoperire.   

„Şi vorbind cu el, a intrat în casă şi a găsit adunaţi pe mulţi.” [(Faptele Apostolilor 10: 27); ref. 198 în Biblia Ortodoxă]

„Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, cari veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri. Căci îi auzea vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis: <<Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?>> Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Cristos. Atunci l-au rugat să mai rămână câteva zile la ei.” [(Faptele Apostolilor 10: 44-48); ref. 198 în Biblia Ortodoxă]

Printre cei mulţi se aflau oare şi copii şi de la ce vârstă în sus? Biblia, categoric, nu ne spune acest lucru, deci nu putem să răspundem doar în această bază nici pozitiv şi nici negativ la această întrebare. În cazul în care Corneliu era căsătorit şi avea şi copii, bănuiesc că nu i-ar fi ţinut pe aceştia departe de un moment atât de important. Dar iată ce zicea apostolul neamurilor despre botezul în apă:

„Mulţămesc lui Dumnezeu că n-am botezat pe niciunul din voi, afară de Crisp şi Gaiu, pentru ca nimeni să nu poată spune că aţi fost botezaţi în numele meu. Da, am mai botezat şi casa lui Ştefana; încolo, nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva.” [(1 Corinteni 1: 14-15); ref. 199 în Biblia Ortodoxă]

Când se referă la casa lui Ştefana este de presupus că în ea se aflau şi copii, de altfel dacă ar fi fost vorba numai de persoane mature apostolul Pavel s-ar fi referit la fiecare pe nume aşa cum a făcut cu Crisp şi Gaiu.

Un caz similar este cel care ni se relatează în Faptele Apostolilor:

„În ziua Sabatului am ieşit afară pe poarta cetăţii, lângă un rău, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos şi am vorbit femeilor cari erau adunate laolaltă. Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu şi asculta. Domnul i-a deschis inima ca să i-a aminte la cele ce spunea Pavel. După ce a fost botezată, ea şi casa ei, ne-a rugat şi ne-a zis: <<Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea, >> Şi ne-a silit să intrăm.” [(Faptele Apostolilor 16: 13-15); ref. 200 în Biblia Ortodoxă]

La modul la care apostolul Pavel privea femeile, adică în spiritul specific Evreilor, este puţin probabil că odată cu Lidia să fi fost botezat vreun bărbat, fără ca acesta să fie specificat cu numele, sau măcar menţionat ca soţ al Lidiei. Aceasta din urmă se afla într-un loc, unde apostolul Pavel presupunea că se afla un loc de rugăciune, dar ce loc de rugăciune putea fi acela, în care erau adunate numai femei? Probabil că nu era exclusiv un loc de rugăciune, ci un loc în care femeile desfăşurau o anumită activitate lucrativă pe care o îmbinau şi cu rugăciuni. Dacă erau adunaţi şi bărbaţi, de ce nu au fost menţionaţi? Din toate femeile prezente, numai una din ele a fost gata să se boteze, fie că celelalte erau deja botezate fie că nu au fost convinse în acel moment că trebuie să facă acel pas important.

Femeile erau adunate la râu, probabil să spele rufe, după obiceiul acelor vremuri. De ce la râu? Pentru că în caz contrar este greu de acceptat că în locul unde ele se aflau exista pregătit un baptizeriu. Dacă nu s-ar fi aflat lângă un râu, ci într-o casă particulară pentru rugăciune şi pentru diverse activităţi specifice, de exemplu cusut sau tors, trebuie să presupunem că în acea casă existau condiţii pentru botezul prin scufundare. Dacă nu, întrebarea este: a fost Lidia botezată prin scufundare sau stropire? Aveau cu ele şi copii pe care nu aveau cu cine să îi lase şi probabil unele dintre ele supravegheau copiii, în timp ce altele munceau. Nu erau bărbaţi în locul acela, pentru că textul face referire numai la femei. Erau femei şi desigur copii lor care se jucau în jurul lor. Lidia a fost botezată împreună cu casa ei, adică cu copii ei, de vreme ce se presupune că soţul ei nu se afla în acel loc. A fost botezată probabil în râul lângă care se afla, împreună cu casa ei, adică cu copii ei, sau a fost botezată într-o casă particulară. În orice caz, într-o adunare consacrată exclusiv acestui scop, dacă în locul acela exista aşa ceva, de exemplu o peşteră etc., Lidia nu s-ar fi dus fără soţul ei, dacă aceasta ar fi fost căsătorită şi soţul ei în viaţă. De altfel, într-un loc de rugăciune destinat în mod special acestui scop, este puţin probabil că s-ar fi adunat pentru rugăciune numai femei. De ce presupun acest lucru? Datorită statutului pe care femeile îl aveau în societatea din acele vremuri. Dacă soţul Lidiei, un bărbat ne credincios, a preferat să nu fie botezat în acel moment? Atunci ar însemna că textul este greşit, deoarece se subliniază că Lidia a fost botezată ea şi casa ei. În acest caz, din nou, luându-se în considerare modul în care erau privite femeile, dacă soţul Lidiei s-ar fi botezat, alături de ea, lucrul acesta ar fi fost în mod obligatoriu consemnat. Lidia avea şi locuinţa ei, unde ulterior i-a invitat pe Pavel şi pe cei care erau cu el. Dacă era la casa ei, Lidia nu trăia cu părinţii săi, deci prin “casa ei,” care a fost botezată, nu se pot înţelege părinţii acesteia sau alte rude. Alte rude fraţi, surori etc., nu făceau parte din casa ei, ci din casa părinţilor săi. Cu toate acestea, în acest text nu se spune clar că au fost botezaţi şi copii, cu toate că se prezintă cu un mare grad de probabilitate această posibilitate. Chiar dacă ar fi fost botezaţi şi copii, nu avem nici un indiciu în legătură cu vârsta acestora. Textul pe care l-am prezentat, reprezintă un argument Biblic pentru aceia care susţin că nu este o problemă de a îndeplini botezul în apă asupra copiilor. Nu reprezintă un argument Biblic covărşitor, dar prin deducţie poate fi luat în considerare în contextul temei discutate.  

În secolul al treilea, Origen scria că “în concordanţă cu uzajul din Biserică botezul se dă chiar şi copiilor.” (Holilies on Leveticus, 8:3:11, 244 e.n.) Conciliul din Cartagena, în 253 e.n., condamna opinia că botezul trebuie oprit pentru copii, pană în ziua a opta de la naştere. În Interpretarea Literală a Genezei 10:23:39, 408 e.n., Augustin din Hippo scria că: “obiceiul Bisericii de a boteza copii nu este de dispreţuit... şi nici nu trebuie crezut că tradiţia sa este altfel decât apostolică.” Pe de altă parte, persoane credincioase, ridicate la rang de sfinţi de către unele Biserici instituţionale, s-au botezat la maturitate, cu toate că proveneau din familii de credincioşi. De exemplu, Sfântul Ioan Crisostom (Gură de aur) s-a botezat la 25 de ani, Sf. Grigore de Nazianz la 28 de ani şi Sf. Vasile cel Mare la 26 de ani. Părinţii lui Vasile cel Mare au fost consideraţi foarte buni Creştini, tatăl său fiind profesor de retorică şi mama lui, Emilia, a fost fiică de mucenic creştin. Cei doi părinţi au avut 10 copii, din care 4 au fost canonizaţi de Biserica instituţională Ortodoxă.

În acelaşi timp, argumentul Baptiştilor este acela că botezul în apă este o alegere pe care trebuie să o facă fiecare om în parte. Botezul poate fi oferit cuiva numai în urma credinţei lui personale în Dumnezeu. Textul din Marcu capitolul 16, versetele 15-16 ne spune că: “Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit.” Pot avea copii credinţă, dacă nu au discernământ? Copii au ceea mai puternică şi cea mai pură credinţă. De ce afirm acest lucru? Pentru că în ei nu există nimic, care să umbrească chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după care a fost creat omul şi pentru că Isus nu s-a ferit să se întrupeze într-un copilaş, adică în însăşi personificarea nevinovăţiei. Isus Cristos ne-a spus că trebuie să avem credinţă ca şi un copilaş. (Matei 18: 3) Cu adevărat, copilaşii au o încredere totală în părinţii lor.

Un alt argument Biblic al Baptiştilor este textul în care a fost botezat în apă famenul etiopian.

“Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: <<Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?>> Filip a zis: <<Dacă crezi din toată inima, se poate.>> Famenul a răspuns: <<Cred că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu>>.” [(Faptele Apostolilor 8: 36-37); ref. 201 în Biblia Ortodoxă]

Din acest exemplu s-a tras o concluzie generală. Este totdeauna nevoie ca botezul în apă să urmeze acelaşi exemplu. Adică este obligatorie o mărturisire a credinţei din inimă, în caz contrar persoana respectivă nu poate fi botezată în apă. Un exemplu tipic de generalizare fictivă în care o situaţie particulară este transformată într-o regulă generală.  

Pe de altă parte, se poate vedea în textul din 1 Corinteni 1: 14-15, că încă de la început, botezul în apă a fost folosit de credincioşi ca un mijloc de diviziune şi este în continuare la fel. Este incredibil cât de puţine texte în N.T. vorbesc despre botezul în apă şi cât de important a devenit acesta în a-i separa pe Creştini. Pentru Pavel, botezul în apă era ceva pur simbolic şi nu reprezenta preccuparea sa principală. (1Corinteni 17)  Pentru Creştinii Neoprotestanţi botezul în apă la maturitate este cel mai important subiect de predicare, considerat a fi piatra de temelie a salvării personale. Toate celelalte elemente ale credinţei derivă din această “hotărâre pentru Dumnezeu,” ca şi cum cineva nu s-ar putea decide pentru a trăi creştineşte dacă a fost botezat când era copil. Este vorba despre o strategie prin care se consolidează anumite instituţii bisericeşti. De fapt, toate mişcările Neoprotestante îşi au originile în “descoperirea” făcută în Biblie, că o persoană trebuie în mod necesar să fie matură atunci când se botează şi că botezul în apă săvârşit asupra copiilor pur şi simplu nu are valabilitate. Nu este valabil, pentru că cei mici nu ştiu ce li se întâmplă, atunci când sunt botezaţi şi nu ei au hotărât ce vor să aleagă, adică dacă să îl urmeze sau nu pe Isus.

Personal, în baza textelor Bibliei, consider că dacă părinţii au dreptul de a decide soarta copiilor lor în probleme lumeşti, atunci când aceştia sunt încă minori şi au obligaţia de a le oferi îndrumare, respectând libertatea lor de alegere în probleme spirituale, au calitatea şi de a îi orienta în viaţa spirituală. De altfel, hotărârea luată de părinţi este provizorie, deoarece cel care a fost botezat când era copil, poate să decidă pentru sine când ajunge la maturitate şi anume, dacă confirmă sau infirmă prin viaţa sa botezul care s-a efectuat asupra sa. Pe de altă parte, consider că avem, în acest caz, în faţa noastră un exemplu tipic de problemă pe care Biblia nu o soluţionează cu claritate şi de aceea rămâne la latitudinea conştiinţei celor în cauză, de a hotărî pentru ei şi copii lor ce vor să facă.

A împiedica oamenii să îşi boteze copii, pe temeiul inexistent al faptului că Biblia spune clar că trebuie botezaţi la maturitate, este o dovadă de autoritarism în probleme spirituale şi o încercare de manipulare. Biblia nu clarifică această problemă de o manieră clară şi definitivă, în aşa fel încât să nu mai fie nevoie de interpretare pentru soluţionarea ei, sau să nu mai fie nevoie de decizia personală pe care fiecare este chemat să o ia, în acest caz bazându-se pe conştiinţa sa luminată de Dumnezeu. Este nevoie de conştiinţa individuală a fiecărui credincios în aplicarea învăţăturilor creştine, deoarece nu există reţete precise prin care se fac lucrurile automat. Bisericile instituţionale şi-au arogat fiecare “monopolul” adevărului, fiecare se pretinde deţinătoarea cunoaşterii supreme dar, în realitate, fiecare se bazează pe texte Biblice disparate, întrucât N.T. vorbeşte foarte puţin şi ne sistematic despre botezul în apă. De ce este o încercare de manevrare a conştiinţelor? Pentru că este vorba de prozelitism. Oamenii sunt determinaţi să schimbe o confesiune creştină cu alta şi pentru aceasta ei trebuie rebotezaţi, pentru falsul considerent că botezul copiilor nu este valabil. De ce fals considerent? Pentru că este vorba doar de o posibilă inerpretare a textelor Biliei, de o opine în legătură cu acest subiect, şi nu de un adevăr evident şi bine demonstrat. Biblia ne spune, cu claritate, că omenii care doresc să fie mântuiţi, trebuie să parcurgă ritualul botezului în apă, dar nu specifică fără urmă de îndoială, dacă acest botez se poate practica numai maturilor sau şi copiilor. Este o chestiune legată de o opţiune personală. În orice caz, nu există un adevărat absolut în legătură cu botezul în apă, dar instituţiile bisericeşti au inventat un astfel de adevăr absolut şi au transformat opiniile reprezentanţilor lor în dogme cu valoare de adevăr imuabil. Bătălia care are loc de mult timp este pentru ocuparea unui teritoriu, care nu este trecut pe hărţi, acela pentru spiritele oamenilor. Inamicul nr. 1 este conştiinţa umană liberă şi responsabilă şi de aceea Bisericile instituţionale fac tot posibilul de a înlocui acest agent esenţial cu dogme şi regulamente instituţionale.

Dacă un copil a fost botezat cu botezul în apă, fără să fie întrebat, dar atunci când ajunge la maturitate, doreşte să urmeze calea credinţei creştine prin viaţa curată pe care o duce, nu înseamnă aceasta o asumare şi confirmare matură, conştientă şi pe deplin responsabilă a propriului său botez? Accept că nu avea discernământ în momentul botezului, dar dacă atunci când a dobândit acest discernământ, doreşte în mod liber să îl urmeze pe Isus, de ce nu reprezintă acest fapt o confirmare şi deci o manifestare a discernământului său, care legitimează botezul, care s-a împlinit asupra sa? De ce astfel de oameni sunt descurajaţi şi determinaţi să creadă că, în realitate, ei nici nu au fost botezaţi, deoarece erau prea mici pentru aceasta? În loc să reprezinte o modalitate de a propovădui Creştinismul, prin atitudinea lor, reprezentanţii Bisericilor instituţionale Neoprotestante îi descurajează pe Creştinii altor confesiuni în a practica Creştinismul cu toată inima. Îi manevrează pe aceştia, în aşa fel încât ei să devină adepţii şi membrii acestor Biserici instituţionale, dar nu o fac cu sinceritate şi din grija faţă de soarta eternă a oamenilor, ci pentru a îşi asigura un portofoliu cât mai semnificativ de membri. Folosesc cuvântul portofoliu cu sensul de: totalitate a acţiunilor, a efectelor de comerţ etc., care se află în evidenţa operativă a unei bănci. Bisericile instituţionale au devenit adevărate bănci de oameni şi îi consideră pe aceştia un fel de titluri de valoare, pe care luptă să le dobândească şi se străduiesc să nu le piardă.

Biserica instituţională Romano-catolică a rezolvat problema discernământului, prin aceea, că ajuns la o vârstă a maturităţii, cel care a fost botezat în apă când era copil, trece printr-un proces de confirmare a acestui botez. Este o soluţie perfect valabilă, care clarifică în totalitate problema botezului în apă. Cu toate acestea Romano-catolicii vor trebui să fie botezaţi în apă din nou, dacă vor să devină membri ai Bisericii instituţionale Baptiste sau a celei Penticostale. De ce? Pentru că aşa sunt regulile. Acestea sunt, din păcate, regulile instituţiilor bisericeşti şi nu ale lui Dumnezeu. Iată care este regula lui Dumnezeu, exprimată de apostolul Pavel:

„Există un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Există un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.” [(Efeseni 4: 6); ref. 202 în Biblia Ortodoxă]

Nu şi pentru instituţiile bisericeşti. Pentru ele există atâtea botezuri câte confesiuni creştine sunt şi tot atâtea imagini false despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu. De ce nu este acceptat botezul în apă Ortodox? Pentru ca în felul acesta cultele să prospere, asigurându-se de mulţimea membrilor lor. Nu este corect faţă de Dumnezeu şi de învăţăturile Bibliei, dar cui îi pasă? Interesul instituţional este pe primul loc şi în nici un caz nu primează ceea ce este legat de viaţa veşnică a credincioşilor.

În epistola către Romani, apostolul Pavel descrie foarte bine simbolistica botezului în apă.

„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Cristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa să trăim o viaţă nouă.” [(Romani 6: 3-4); ref. 203 în Biblia Ortodoxă]

De ce nu au copii voie să înceapă o viaţă nouă, spirituală încă din fragedă pruncie? Pentru că acest lucru afectează negativ interesele instituţiilor bisericeşti. Toate cultele Neoprotestante s-au format prin disjungerea Bisericilor instituţionale tradiţionale şi poate că aceasta este o evoluţie normală a Creştinismului. Dar nu dovedeşte tocmai acest lucru, că închiderea abuzivă a învăţăturilor despre Dumnezeu, în perimetrul limitat al unor instituţii bisericeşti şi al unor doctrine, nu este un lucru natural, evident nici supra natural, ci este o situaţie artificială? Împotriva acesteia se revoltă însăşi nevoile cunoaşterii lui Dumnezeu, care rupe din când în când zăgazurile? Singura problemă este că în acest mod, adică încercând să îi atragă pe Creştini de la o denominaţiune la alta, se creează iluzia, că schimbând o confesiune creştină cu alta, individul uman îşi asigură un loc în veşnicie prin însuşi acest fapt. Iese din marea masă a “păcătoşilor” şi intră într-o colectivitate mai selectă, care s-a botezat la maturitate, adică l-a primit conştient pe Isus Cristos în viaţa lor. Aceasta este o naivitate care serveşte bine interesele instituţiilor bisericeşti. Schimbarea unui botez în apă cu altul, a unei confesiuni cu alta, nu înseamnă absolut nimic, ci ceea ce are cu adevărat relevanţă este a deveni o făptură nouă prin naşterea din nou şi în felul acesta a deveni membru al Bisericii celor născuţi din Dumnezeu. Poate un membru al Bisericii instituţionale Ortodoxe, Romano-catolice sau Protestante, care botează copii când sunt mici, să fie născut din nou? Aceasta este întrebarea cheie şi la aceasta răspunsul pe care îl dau este fără echivoc: categoric da. Este posibil ca un Creştin, înscris în cartea vieţii, de la întemeierea lumii, să fie în acelaşi timp membru al Bisericii instituţionale Ortodoxe sau al celorlalte sus amintite şi în acelaşi timp să fie membru al Bisericii Spirituale Unice? Răspunsul este bineînţeles afirmativ şi valabil pentru orice altă confesiune creştină, ne enunţată mai sus.

Apostolul Petru, cu ocazia evenimentului de la ziua Cincizecimii, prin care Duhul Sfânt s-a pogorât asupra celor care erau de faţă, a spus:

„Pocăiţi-vă,” le-a zis Petru, <<şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru>>.” [(Faptele Apostolilor 2: 38-39); ref. 204 în Biblia Ortodoxă]

Este evident că textul îi include şi pe copii alături de părinţii lor. Prin “copii voştri” se poate înţelege şi urmaşi, adică generaţiile viitoare, dar şi copii în sensul vârstei. Pe de altă parte, s-ar putea pune întrebarea, ce păcate are un copil dacă trebuie să se boteze, pentru a fi curăţat de ele. În afară de păcatul original, dacă acceptăm existenţa lui, copii nu au păcate, pentru că ei nu conştientizează importanţa a ceea ce fac. Botezul în apă nu este numai pentru spălarea de păcate, dar şi pentru renaştere spirituală şi copii sunt chemaţi la renaşterea spirituală în aceeaşi măsură ca şi adulţii.

„Atunci I-au adus nişte copilaşi, ca să-Şi pună mâinile peste ei şi să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Isus le-a zis: <<Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei. >> După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.” [(Matei 19: 13-15); ref. 205 în Biblia Ortodoxă]

Se pune întrebarea, de ce nu a botezat Isus pe copilaşi ci numai a pus mâinile peste ei, de vreme ce atât de multă lume susţine că ei trebuie botezaţi? Isus Cristos nu a botezat pe nimeni nici copii şi nici maturi, deci nu se poate trage nici o concluzie din atitudinea Sa cu privire la vârsta recomandată pentru botezul în apă.

„I-au adus şi nişte copilaşi, ca să se atingă de ei. Dar ucenicii, când au văzut lucrul acesta, au certat pe aceia care-i aduceau. Isus a chemat la Sine pe copilaşi şi a zis: <<Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei. Adevărat vă spun că, oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea>>.” [(Luca 18: 15-17); ref. 206 în Biblia Ortodoxă]

De ce se refuză celor mici şansa ca, încă de copii, atunci când personalitatea lor este în formare, să beneficieze de această viaţă nouă în Cristos? Mai mult decât atât, dacă procesul naşterii din nou este legat şi de naşterea din apă, de ce nu se dă şansa celor mici, să beneficieze cât se poate de devreme de această renaştere spirituală? Nu este şi aceasta o modalitate de a îl îndepărta pe om de Dumnezeu? Aşa cum am arătat răspunsurile se află în logica instituţională. Ce este mai important pentru o instituţie bisericească, viaţa veşnică a oamenilor sau propăşirea ei ca şi organizaţie religioasă creştină? Cred că varianta a doua se impune de la sine. Pe lângă problema discernământului mai sunt şi alte argumente de luat în seamă. Ce se întâmplă cu un copil care nu a fost niciodată botezat în apă şi ajungând la o vârstă a discernământului, moare înainte de a fi botezat? Ce se întâmplă cu un copil, pentru care părinţii au luat decizia de a nu îl boteza în apă şi care nu va fi niciodată convins de credinţa părinţilor lor? Nu vor fi niciodată botezaţi în apă în numele lui Isus Cristos şi acest lucru îi pune exact pe aceeaşi poziţie, cu cei care au fost botezaţi în apă când au fost copii dar nu au fost născuţi din nou şi nu au practicat credinţa creştină.

În ambele cazuri, acela de a îşi boteza copii şi acela de a nu îi boteza în apă, părinţii sunt aceia care hotărăsc pentru copii lor, adică persoana fără discernământ, care este copilul, este supusă deciziei luată de un altul în numele ei în ambele situaţii. Cu alte cuvinte, discernământul copiilor este înlocuit cu decizia părinţilor şi în cazul în care aceştia sunt botezaţi de mici şi în cazul în care nu sunt. De ce? Pentru că există posibilitatea ca acei copii, dacă ar fi fost în cunoştinţă de cauză, să fi dorit pentru ei să fi fost botezaţi de mici. Sunt atât de mulţi credincioşi Ortodocşi, Romano-catolici, Greco-catolici, Protestanţi, etc., care sunt mulţumiţi că au fost botezaţi de mici copii şi care, în nici un caz nu ar vrea să schimbe acest lucru, dacă ar putea-o face. Aşa că ideea că fiecare trebuie să hotărască pentru sine, cu deplin discernământ, se aplică în ambele cazuri numai maturilor, toţi copii fiind supuşi voinţei părinţilor lor. A nu îţi boteza copilul în apă, este o decizie tot atât de importantă pentru viitorul copiilor ca şi aceea de a îi boteza în apă când sunt mici şi amândouă poartă marca unei mari responsabilităţi.

Bisericile instituţionale Neoprotestante au înlocuit botezul în apă cu o binecuvântare, al cărui text l-au desprins direct de pe paginile V.T., dar care nu ţine loc de botez. Dacă copii nu au discernământ, de ce sunt supuşi unui act ritualic, pentru care nu şi-au dat acordul? De unde se ştie dacă aceştia au dorit sau nu să fie supuşi unui astfel de ritual? În orice caz, este limpede faptul că altcineva a hotărât pentru ei, ca ei să fie prezentaţi lui Isus Cristos, cu toate că ei poate vor fi atei, sau vor îmbrăţişa o altă credinţă decât cea creştină. Este o plasă de siguranţă în cazul în care copilul moare, fără să fie botezat în apă. Cu toate acestea, este o falsă protecţie deoarece nimeni nu poate intra în Împărăţia cerurilor dacă nu se naşte din apă şi Duh Sfânt. Isus Cristos nu a binecuvântat copii, pentru a înlocui botezul în apă pentru ei, ci pentru a sublinia nevoia ca orice om să devină la fel de curat ca şi ei, din punct de vedere moral. Fără să analizeze prea mult lucrurile, mulţi Ortodocşi” cad în plasa” instituţiilor bisericeşti Neoprotestante şi sunt repede convinşi, că dacă nu se botează la maturitate, nu vor fi mântuiţi. Temerea aceasta este falsă, dar ei ar trebui să fie cu adevărat îngrijoraţi în legătură cu naşterea din nou, pe care este adevărat că puţini preoţi şi duhovnici o explică corespunzător. Din acest motiv este bine ca fiecare să cerceteze pentru sine Scripturile şi nu să se lase condus de o “călăuză oarbă” care, fie că nu ştie nici el, sau ea, despre ce este vorba, fie ştie, dar nu este în politica Bisericilor instituţionale de care aparţin, să abordeze acest subiect.

“Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” [(Matei 15. 14); ref. 207 în Biblia Ortodoxă]

Acesta este un exemplu evident, despre modul în care instituţiile bisericeşti înlocuiesc învăţăturile lui Isus Cristos cu datinile lor. O prevedere a V.T. este luată şi scoasă din context şi este folosită pentru a construi o doctrină, prin care diferite Biserici instituţionale propăşesc. Aceasta se întâmplă, pentru că reprezentanţii Bisericilor instituţionale neglijează în mod deliberat învăţăturile despre necesitatea naşterii din nou a credinciosului. Un Creştin regenerat spiritual devine incomod pentru instituţiile bisericeşti, pentru că el nu mai este adeptul lor fidel, ci este în exclusivitate discipolul lui Dumnezeu, un ucenic care spune adevărul.

Botezul în apă este o parte din procesul naşterii din nou şi trebuie privit în acest context. A îl scoate din context şi a îi conferi o importanţă de sine stătătoare, este o manieră prin care instituţiile bisericeşti monopolizează simbolurile Creştinismului şi le folosesc pentru a îşi asigura agendele lor de lucru. Naşterea din nou îi priveşte pe credincioşi indiferent de vârstă, este un proces pe care Dumnezeu îl determină în om de la cea mai fragedă vârstă. Isus, la vârsta de 12 ani, vorbea cu înţelepţii în Templu Evreiesc şi nu făcea aceasta de la El, ci de la Tatăl. După standarde umane, nu avea vârsta unui discernământ deplin, dar fiindcă vorbea de la Dumnezeu, înţelepciunea Lui era admirată de toţi cei înţelepţi. Discernământul în materie spirituală ne este dat de Dumnezeu şi îl avem încă înainte de a ne naşte, deoarece, prin acesta, noi încă de la întemeierea lumii am sperat în Cristos. (Efeseni 1: 12)

Membrii Bisericii celor înscrişi în Ceruri nu au hotărât în viaţa aceasta să îl urmeze pe Cristos, ci mult înainte de a se naşte şi aceasta este învăţătura Bibliei şi nu perdeaua de fum pe care Bisericile instituţionale o creează în faţa credincioşilor. Aceşti credincioşi nu sunt dependenţi de un discernământ exprimat în public în legătură cu botezul lor în apă, deoarece, fără niciun public, ei l-au ales pe Cristos de la întemeierea lumii. Aş vrea să fiu bine înţeles, calitatea de membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu nu are nimic a face cu apartenenţa la o anumită Biserică instituţională sau alta, ci totul este bazat pe planul Lui. Fie că am fost botezaţi ca şi copii fie că am decis să facem lucrul acesta când eram maturi, faptul acesta, în sine, nu schimbă cu nimic lucrurile, deoarece noi am sperat deja în Cristos de la întemeierea lumii. Adică noi, cu discernământul pe care l-am avut atunci, am ales încă din acea perioadă, să îl urmăm pe Cristos. Noi ne-am pronunţat, înainte de a ne naşte, în proiectul lui Dumnezeu asupra alegerii noastre, deci am făcut lucrul acesta cu discernământ.

“...ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Cristos.” [(Efeseni 1: 12); ref. 208 în Biblia Ortodoxă]

Dacă noi mai dinainte am nădăjduit în Cristos, oare nu ne-am manifestat discernământul necesar în legătură cu alegerea credinţei noastre încă înainte de a ne naşte pe acest pământ, adică înainte de a fi botezaţi ca şi copii? Dacă textul, mai sus citat, ne spune că noi l-am ales pe Cristos, încă înainte să ne naştem, din punct de vedere biologic, de ce atunci discernământul personal este legat cu atâta stricteţe de botezul în apă, lucru practicat ca o emblemă a doctrinelor lor, de către Bisericile Neoprotestante? Textul citat, care se află în Efeseni este întărit de textul din Romani şi din Apocalipsa lui Ioan. (Romani 8; 28-30; Apocalipsa lui Ioan 17; 8) Textul din Efeseni este întărit de întregul eşafodaj al N.T., în care se poate observa că Dumnezeu nu a lăsat lucrurile la întîmplare, dimpotrivă toate lucrurile sunt cunoscute de El mai dinainte de a se întâmpla. Aceasta nu exclude libertatea noastră de alegere, dar în realitate Dumnezeu ştie felul în care noi vom alege, desigur în mod liber şi i-a în considerare acest fapt. Noi l-am ales pe Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii şi atunci când am fost botezaţi în apă, aceasta nu este decât urmarea firească a alegerii noastre iniţiale. Biblia trebuie privită în întregul său şi nu ca un mijloc pentru construcţia de noi instituţii bisericeşti, care profită în primul rând organizatorilor.

Pe de altă parte, cei care botează copii în apă şi nu se ocupă mai departe de nevoia lor de a fi născuţi din nou, se dovedesc la fel de superficiali şi dezinteresaţi de destinul veşnic al acestora, ca şi aceia care cer să fie botezaţi, odată ajunşi la maturitate, dar după aceea nu parcurg, până la capăt, drumul renaşterii lor spirituale. Întrucât naşterea din nou are ca sursă directă pe Dumnezeu şi deci nu poate fi taxată financiar, deci nu reprezintă o sursă de venituri, Bisericile instituţionale nu mai fac nici o preocupare din aceasta, ci o lasă cu totul deoparte. Fiecare Creştin ar trebui să se procupe personal de mântuirea sa, deoarece nu poate lăsa pe mâna funcţionarilor bisericeşti o misiune atât de importantă. Aceştia din urmă sunt interesaţi, în primul rând, să îşi rotunjească veniturile proprii, şi de aceea au inventat tot felul de tradiţii care aduc bani. Totul se face pentru un preţ, cu toate că Biblia ne spune că mântuirea este darul fără plată a lui Dumnezeu. (Romani 6; 23) Înţeleg că întreţinera unei infrastructuri instituţionale bisericeşti este o sarcină costisitoare, dar mântuirea fiecărui individ în parte este o finalitate cu mult mai importantă şi ar trebui să i se acorde o prioritate absolută. În Împăraţia Cerurilor nu vor intra clădiri impozante ci fiinţe umane.  

 Situaţia se prezintă exact la fel, atunci când un Protestant sau un Neoprotestant doreşte să devină membru al Bisericii instituţionale Ortodoxe sau Romano-catolice. Li se va cere să se boteze din nou, în cadrul instituţiilor bisericeşti respective şi să se supună tuturor regulilor lor. Cu toate că afluxul în momentul de faţă este de la cele din urmă către cele dintâi, totuşi nici posibilitatea expusă acum nu este exclusă. Personal, afirm în această carte că acela care a fost botezat în apă, când era copil, nu mai are nevoie să mai fie botezat încă o dată, la maturitate, şi aceasta deoarece cel botezat şi-a manifestat discernământul, alegându-l pe Cristos, încă înainte de întemeierea lumii şi că propria sa viaţa, trăită în Cristos, reprezintă o manifestare indiscutabilă a discernămîntului său. Susţin de asemenea opinia că acela sau aceia care nu au fost botezaţi, ca şi copii, trebuiesc să se boteze, atunci când devim maturi, dacă nu există nici un impediment, în acest sens. Pot fi salvaţi membrii altor religii dacă nu au ajuns să fie botezaţi în apă cu botezeul creştin? Acesta este un subiect vast care nu poate fi cuprins de intenţia lucrării de faţă. Întrebarea este desigur legitimă dar răspunsul nu este unul foarte simplu. Aş dori totuşi să constat că mântuirea unor persoane nu este apanajul nici unui om, ci exclusiv a lui Dumnezeu.  

Cert este că botezul în apă, săvârşit fie într-una, fie în cealaltă dintre Bisericile instituţionale, este la fel de valabil. Fie că au fost botezaţi când erau copii, sau când erau adulţi, credincioşii au exact aceeaşi şansă de a fi mântuiţi, cu condiţia să parcurgă întregul proces al naşterii din nou. Aceştia vor parcurge negreşit acest proces, dacă sunt scrişi în cartea vieţii înainte de întemeierea lumii. Pe de altă parte, botezul în apă, fie al copiilor, fie al maturilor, nu are nicio valoare în raport cu mântuirea, dacă cei în cauză nu sunt născuţi din nou, din Dumnezeu. Pentru copiii care au fost botezaţi în apă, dar nu au ajuns la maturitate şi în felul acesta nu au putut confirma acest botez, sau pentru aceia care nu au fost botezaţi de loc în apă, ci doar binecuvântaţi, înainte de decesul lor, numai Dumnezeu este în măsură să hotărască soarta lor veşnică.

Ceea ce susţin, în cele de mai sus, este că pentru apartenenţa la adevărata Biserică a lui Dumnezeu, botezul copiilor şi cel al maturilor este în mod egal valabil şi că nimeni nu trebuie să schimbe confesiunea creştină în care se află cu o alta, pentru ca să fie salvat. Dacă, totuşi, doreşte să frecventeze alte adunări creştine, în nici un caz nu trebuie să se boteze din nou în apă, dacă a fost botezat când era copil, pentru că Biblia o spune fără nici un fel de confuzie: există un singur botez. A considera fie botezul copiilor, fie cel al maturilor, ca ne fiind valabil, din cauza vârstei, nu reprezintă nimic altceva decât pretextul pentru a constitui o nouă organizaţie religioasă creştină, dacă acesta este elementul principal de deosebire faţă de organizaţile de acelaşi tip, deja existente.

“Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.” [(Efeseni 4: 5);  ref. 209 în Biblia Ortodoxă]

Altele sunt condiţiile principale ale mântuirii şi nicidecum botezul în apă la maturitate. Toţi cei salvaţi sunt înscrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii. În afară de cazul că renunţă de bunăvoie la mântuire, situaţie puţin probabilă, aceştia vor fi spălaţi prin sângele lui Cristos şi salvaţi prin meritele sale. (1Corinteni 6; 11) Nu are nicio importanţă dacă au fost botezaţi copii, după uzanţa Bisericii timpurii sau la maturitate, după cum recomandă confesiunile Neoprotestante, toţi cei care au fost scrişi în cartea vieţii, vor parcurge un proces al naşterii din nou, vor deveni fiinţe spirituale şi în felul acesta îşi vor ocupa locul care le-a fost pregătit, de moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. Toţi ceilalţi se vor lupta între ei, ca să stabilească, când trebuie să fie botezat un credincios şi nu se vor înţelege niciodată, pentru că Biblia nu este destul de precisă în această privinţă şi pentru că fiecare doreşte să îşi menţină statul care produce avantaje personale. În Biblie nu se acordă botezului în apă un rol central, aşa cum o fac cultele Neoprotestante şi de aceea nici nu există precizări detaliate. Se acordă, însă, un rol primordial regenerării naturii umane, despre care vorbesc nenumărate texte Biblice şi de asemenea este rezervată o atenţie deosebit de mare dragostei spirituale, despre care este scris aproape în fiecate epistolă a N.T., aparţinînd apostolului Pavel sau celorlalţi apostoli. Bisericile corporatiste Neoprotestante au schimbat accentul şi aceasta este o strategie subtilă şi interesată. Botezul în apă este o condiţie necesară, dar nu suficientă şi trebuie privit în conexiune strânsă şi indivizibilă cu întregul proces al naşterii din nou. Botezul în apă nu este decât începutul naşterii din Dumnezeu şi dacă se rămâne la această fază, procesul mântuirii este ne terminat şi deci, fără efect salvator.

Desigur se vorbeşte despre botezul în apă al credinţei, dar în realitate credinţa se manifestă în foarte multe feluri nu doar prin botez. Cine crede şi se va boteza va fi mântuit. (Marcu 16; 16) Întrebarea este: cine a fost botezat şi crede nu va fi mântuit? Cred că ambele posibilităţi sunt la fel de valabile. Cine crede şi se va boteza în apă sau cine este botezat în apă şi va crede, în ambele cazuri, vor fi mântuiţi, dar numai dacă sunt născuţi din nou. În orice caz, în ceea ce îi priveşte pe copii aceştia au credinţa lor. Lui Isus i-au fost aduşi nişte copilaşi şi unii au încercat să îi împiedice să ajungă la El, probabil considerând că sunt prea mici ca să înţeleagă ce se întâmplă. Cu toate acestea Isus nu i-a considerat prea mici şi i-a dat chiar exemplu pentru atributul de credincios. (Matei 19; 13-15) O credinţă pusă în ei de Dumnezeu, care nu poate fi umbrită de capcanele lumii. Dacă noi trebuie să primim credinţa ca nişte copilaşi, adică cu puritatea lor sufletească şi cu încrederea lor, nu înseamnă oare că în această puritate şi în această încredere se află credinţa? Copii nu îşi pot exprima credinţa dar aceasta nu înseamnă că nu o au. Credinţa nu este doar o problemă de discernământ, este în primul rând o problemă de har. Cu alte cuvinte credinţa este unul din darurile Duhului Sfânt. (1Corinteni 12; 9) Sunt convins că acest dar îl primesc în primul rând copiii, tocmai pentru că ei nu pot să discernă singuri ceea ce cred. Credinţa nu este legată doar de raţiunea umană, care presupune discernământ, este legată de activitatea Duhului Sfânt  asupra întregii fiinţe umane. 

Cum ar fi dacă copilul dvs., să zicem în vârstă de 3 ani, v-ar spune dintr-o dată că el, sau ea, crede în Cristos? Cu puţinele sale cuvinte ar spune, de exemplu: „Îl iubesc pe Isus.” Nu ar însemna lucrul acesta că acel copil crede în Dumnezeu, chiar dacă nu are deplin discernământ şi nu înţelege încă multe lucruri despre credinţa creştină? Vi s-ar părea aceasta o experienţă imposibilă, sau mai degrabă una probabilă? În aceeaşi situaţie s-ar putea afla un copil mai mare, până la 14 ani. Să nu uităm că până la această vârstă copii sunt socotiţi că nu au discernământ, iar de la 14 ani în sus, până la 18 ani, se presupune că aceştia au un discernământ în formare. Este nevoie de discernământ pentru exprimarea credinţei creştine proprii şi dacă da ce fel de discernământ este necesar? Este de ajuns un discernământ în formare sau se impune un discernământ deplin? Este discernământul spiritual echivalent cu cel  juridic? Nu este mai degrabă nevoie de discernământ pentru a separa binele de rău, decât pentru a exprima, o puritate spirituală inerentă oricărui nou născut. Copilul foarte mic are o încredere totală în părinţii lui, altfel nici nu ar putea supravieţui. Instinctual, acesta ştie că se poate încrede deplin în părinţii săi şi caută să intre imediat într-o relaţie cu ei. Acest copil are aceeaşi credinţă care se cere de la noi, în relaţia noastră cu Dumnezeu. Are deci copilul credinţă creştină sau nu? Este limpede, mai întâi, că acesta are credinţă, iar în al doilea rând că această credinţă este ceea care este cerută de Dumnezeu, de la orice om.

Când apar primele dezamăgiri ale copilului începe să se instaureze şi necredinţa acestuia şi nu doar în părinţi, dar chiar şi în Dumnezeu, pentru că iniţial părinţii lui fireşti joacă şi rolul de imagine a Tatălui Ceresc. Consider că orice fiinţă umană care se naşte pe pământ are la început o sensibilitate spirituală excepţională care îl face să fie puternic atras de Dumnezeu. (Matei 18; 3) Copilaşii sunt întorşi la Dumnezeu. Condiţiile existenţiale ulterioare sunt responsabile pentru obliterarea acestei deschideri iniţiale. Discernământul spiritual nu este echivalent cu cel juridic. Primul este înnăscut, cel de-al doilea este dobândit. Primul este înscris în natura spirituală a omului, cel de al doilea se formează prin educaţie. Faptul că există o astfel de natură spirituală a omului, mi se pare un lucru indiscutabil de vreme ce, într-un fel sau altul, toţi oamenii de pe pământ au o înclinaţie spirituală, exprimată într-o multitudine de religii. Versetul în care ni se spune că cine crede şi se va boteza va fi mântuit se aplică şi copiilor. (Marcu 16; 16) Copii cred şi au credinţa cea mai pură, un exemplu de credinţă în Dumnezeu şi nu este nici o problemă dacă sunt aduşi de alţii la Cristos. (Matei 19; 13-15) Botezul în apă asupra copiilor nou născuţi practicat de Ortodocşi, Romano Catolici, Protestanţi, sau Reformaţi nu este în nici un fel o problemă şi nu împiedică cu nimic mântuirea personală, a respectivelor persoane.

Dacă spunem că nu putem moştenii credinţa oare ce trebuie să înţelegem prin această afirmaţie? În realitate, credinţa o 'moştenim' de la Dumnezeu. Dacă putem sau nu moşteni credinţa de la părinţi, este o cu totul altă problemă. Epistola atribuită apostolului Pavel 2 Timotei 1; 5, ni se spune cele ce urmează: "Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt încredinţat că şi în tine." Epistola se adresa lui Timotei. Credinţa nu se moşteneşte, genetic, între părinţi şi copii lor fireşti, dar se transmite prin educaţie.

Sufletul nostru de copil îl primeşte pe Dumnezeu, mintea vine după suflet. Copiii au credinţă pentru că ştiu să primească şi că aşteaptă cu încredere totul de la cei din jurul lor. Copii au o credinţă înnăscută, nu dobândită. Orice copil se naşte credincios, educaţia şi experienţa unei vieţi ostile îl face câteodată să renunţe la credinţă. Tot educaţia îl poate face să îşi dezvolte credinţa. Unde scrie în Biblie despre copilaşi că ei nu au credinţă? Credinţa vine prin auzire, dar nu numai prin auzire. Credinţa vine şi prin citire şi vine de asemenea prin experienţa directă cu Dumnezeu. Exemple de experienţă directă cu Dumnezeu. Exemplu lui Pavel. Exemplul sutaşului şi al celor care îl păzeau pe Isus, atunci când a fost răstignit. (Matei 27; 54) Exemplul tâlharului de pe cruce. Ologul din naştere a avut credinţă în numele lui Isus fără să fi auzit credinţa şi a fost vindecat de Petru şi Ioan. (Faptele Apostolilor 3; 16) Copii au o credinţă personală, fără auzirea credinţei. De ce? Păcatul nu a avut timp să altereze imaginea lui Dumnezeu din ei. Păcatul original, pentru cine crede în el, trebuie spălat prin botez, cât mai curând.

Textul din Marcu 16; 16 nu este complet, în sensul că în acest text nu se vorbeşte despre naşterea din nou. Din acest motiv unii cred că este de ajuns să te botezi în apă la maturitate şi cu aceasta misiunea noastră s-a cam încheiat. Trebuie să fim atenţi cu aceia care încearcă să facă dintr-un singur text baza unei doctrine creştine. Personal consider că în acest text Isus nu a tratat despre rebotezare, deci despre obligativitatea botezării la maturitate. De ce? Petru că Isus, în acele momente se adresa unei lumi păgâne care urma să primească mesajul Său. Evident că El se adresa, în acel context, în primul rând persoanelor mature, care trebuiau să facă o alegere, dar prin aceasta nu se exclude deloc ca părinţii să dorească să îşi boteze şi copii. Desigur că cei mici nu se puteau boteza în apă, înaintea părinţilor lor dar aceasta nu înseamnă că nu se puteau boteza în apă o dată cu părinţii lor. Textul nu trebuie înţeles restrictiv, atâta vreme cât, cel în cauză, adică cel botezat în apă ca şi copil, are posibilitatea să îşi manifesta credinţa sa în Dumnezeu, când ajunge la maturitate, în multe alte feluri nu numai prin botez. Dacă credinţa în Dumnezeu s-ar putea manifesta numai prin botezul în apă şi prin nimic altceva, atunci, fără îndoială, botezul la maturitate al tuturor ar fi obligatoriu. Nu este cazul, noi ne manifestăm credinţa în Dumnezeu, în fiecare zi, prin tot ceea ce suntem, prin ceea ce spunem şi prin ceea ce facem.

Observaţiile mele privitoare la botezul în apă ar putea să ridice următoarea întrebarea legitimă: “Bazat pe faptul că am afirmat că noi l-am ales pe Cristos încă înainte de întemeierea lumii nu consider eu că botezul în apă este atât de ne important încât nici nu mai trebuie practicat?” În mod categoric, nu consider acest lucru. Am afirmat că noi l-am ales pe Cristos încă înainte de întemeierea lumii, în sensul că noi am sperat încă de atunci în El, pentru a exprima ideia că noi ne-am manifestat discernământul şi libertatea de alegere, în acel stadiu, dar acţiunea propriu zisă, pentru care ne-am dat acordul, urma să fie îndeplinită în viaţa aceasta, pe pământ. Prin urmare, botezul în apă este un eveniment, recomandat de Isus, pentru a se realiza în drumul pe care îl avem de parcurs, pe pământ. Cu toate acestea, tâlharul de pe cruce a fost salvat de către Isus fără botezul în apă, fără îndoială pe temeiul faptului că acesta a sperat încă înainte de întemeierea lumii în Cristos. (Luca 23; 42-43) Mă întreb câte sute, mii, sau milioane de ‘tâlhari’ vor mai fi salvaţi de El în acest mod? Poate că ar trebui să observăm mai precis ce este cu adevărat esenţial şi ce este mai puţin esenţial în credinţa creştină, ceea ce este dictat de proiectul mântuirii şi ceea ce este stabilit din considerente legate de interesele Bisericilor instituţionale.

Ca o concluzie la această secţiune vreau să precizez că personal nu vreau să stabilesc, ca pe o normă definitivă şi obligatorie, când este mai bine ca o persoană să fie botezată sau să se boteze în apă, adică atunci când este copil, sau când ajunge la maturitate. Dacă aş face acest lucru aş repeta aceaşi eroare, pe care o săvârşeşte, în mod curent, Bisericile corporatiste. Ceea ce afirm, cu toată convingerea şi cu toată resposabiliatea este că această problemă, în sine, nu este relevantă pentru salvarea nici unei persoane. Mântuirea vine prin credinţă, nu prin fapte, nu prin ritualuri, deci nu prin “Lege,” adică nu printr-o lege ritualică nouă, stabilită de către diversele doctrine creştine. Ambele variante, ale botezului în apă, sunt egale ca valoare spirituală şi opţiunea în sine este secundară pentru salvare şi depinde de convingerea fiecărei persoane pe care din cele două posibilităţi o alege. Accentul deosebit care se pune pe acest aspect este determinat de interese pur instituţionale, de prezervare a identităţii confesiunilor creştine şi de păstrare şi multiplicare a membrilor lor. Un lucru însă se poate susţine cu siguranţă şi anume că acela care a fost botezat când era copil nu are nevoie să mai fie botezat încă o dată pentru a îndeplini cerinţele credinţei creştine. Dacă totuşi el sau ea doreşte să facă acest lucru, pentru că i se pare că acesta ar fi un început mai radical al unei vieţi de practică creştină desigur că are deplină libertate să o facă. Acest lucru nu trebuie privit ca fiind determinant în general dar poate avea relevanţă pentru o anumită persoană, care este gata să facă orice pentru credinţa sa. Apostolul Pavel ne spune că există un singur botez şi prin urmare al doilea botez va fi făcut din considerente exclusiv subiective şi nu ca o condiţie a mântuirii.

Nicăieri, pe parcursul N.T. nu am găsit un text care să legitimizeze botezul de două ori, al unui credincios, în numele Tatălui, Fiului şi a Duhului Sfânt. (Matei 28; 19) Dacă cel credincios a fost botezat în apă, atunci când era copil Biblia nu ne îndeamnă să îl botezăm la maturitate. Această concepţie, despre rebotezarea credincişiolilor, a făcut mai mult rău şi a produs mai multe diviziuni de cât multe alte subiecte de controversă. Este limpede că alegerea momentului în care o persoană doreşte să fie botezată în apă depinde de conştiinţa fiecăruia. O dată botezat credinciosul nu mai trebuie rebotezat şi N.T. este foarte clar în această privinţă. Există un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. (Efeseni 4; 5)

Există o istorie a celor care au propovăduit şi propovăduiesc rebotezarea în apă. ‘Novatian, un slujitor al bisericii luase atitudine împotriva a ceea ce el considera îndepărtarea de la învățătura lui Cristos. El nu a acceptat ca valabil botezul bisericii pe care el o considera apostată. Novatian a botezat pe cei care se alăturau organizaţiilor creştine de care aparţinea şi el, chiar dacă ei fuseseră deja botezaţi.  Aceeași învățătură o găsim şi la donatişti. Ei botezau pe cei ce se alăturau Bisericii chiar dacă fuseseră botezați. Donatiștii subliniau lipsa disciplinării membrilor în biserica de stat. Mulți au crezut că biserica de stat era biserica adevărată chiar dacă ea nu îi excludea pe membrii păcătoşi şi neascultători, nefiind preocupați de problema păcatului în Bisericile lor. În fapt, nici unii nici alţii nu erau Biserica adevărată întrucât prin aşa zisa disciplinare Donaştii înălcau principiiul lui Cristos, de a nu judeca păcatele spirituale ale oamenilor. Încercând să fie ‚mai buni,” decât biserica de stat Donatiştii au făcut un exces într-o direcţie greşită, excluzându-i pe cei care făceau păcate spirituale, din ‚Biserică.’ Numai că organizaţiile lor nu erau adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece aceasta din urmă este o entitate spirituală şi nu o organizaţie omenească. În Bisericile instituţionale anabaptiste se consideră că cei care păcătuiesc şi nu se pocăiesc trebuie excluşi şi ocoliţi până când se pocăiesc. Când organizaţiile respective au insistat asupra rebotezării celor convertiţi, ei au fost numiţi anapabtişti. Cuvântul Anabaptist are înţelesul ‘rebotezat,’ sau cel care rebotează, el fiind compus din ana, care în latină înseamnă re şi baptist care înseamnă botezat.[1]

Pentru Anabaptişi botezul era valabil numai pe baza pocăinţei sincere şi a mărturisirii credinţei. Dacă deci copii nu aveau nici un motiv să se pocăiască, pentru că nu au făcut păcate, şi nu îşi puteau mărturisi credinţa, ei nu puteau să fie botezaţi în apă. Apare totuşi problema păcatului originar, care în economia Bibliei se considera a fi păcatul lui Adam şi Eva şi care se transmite asupra fiecărui om venit în lume. De ce sunt oamenii muritori ? Pentru că au păcătuit de la început, prin ne ascultare faţă de Dumnezeu. (Geneza 3 ; 23) Cei care susţin teza păcatului originar afirmă despre copii că aceştia sunt afectaţi de acest păcat originar, la fel ca şi adulţii şi de aceea au şi ei nevoie să fie botezaţi în apă. Cu cât mai repede sunt curăţaţi de păcatul originar cu atât mai bine. Aceasta din urmă concepţie este susţinută de aceia care propovăduiesc botezul copiilor. Există sau nu păcat originar şi se transmite el ereditar ? Dacă da, atunci însemnă că părinţii au dreptul să îi scape pe copii lor cât mai curând posibil de efectele păcatului originar. Dacă nu, atunci înseamnă că cei mici, în principiu, nu ar avea nevoie să fie botezaţi în apă deoarece ei personal nu au săvârşit nici un păcat. Cu toate acestea şi Isus a fost botezat, de Ioan Botezătorul în apă, cu toate că nu săvârşise nici un păcat. Botezul în apă a lui Isus este mai degrabă un îndemn pentru botezul în apă al copiilor mici, pentru că El ne-a arătat că acesta se aplică şi unei persoane care nu are nici un fel de păcat. Botezul în apă nu este în primul rând o urmare a pocăinţei ci o consecinţă a dorinţei de a fi cu Cristos. Dorinţa de a fi cu Cristos, pentru copii lor, o manifestă părinţii acestora. Cred Anabaptiştii în păcatul originar şi dacă nu, pe ce bază ? ”Păcatul original” – în conceptul anabaptist acest termen nu există, bazându-se pe textul Biblic din Ezechiel 18:20 unde scrie: ”Sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, și răutatea celui rău va fi peste el.” Conceptul unei ”depravări totale” este inexistent anabaptiștilor, noi nu suntem vinovați de păcatul lui Adam.

Există deosebiri între Anabaptişti şi Reformaţi. Iată câteva dintre ele:

  • « Biblia – ei au fost de acord cu reformaţii în ce privește autoritatea Scripturilor, însă nu au fost de acord cu interpretarea ei. Anabaptiștii s-au concentrat pe învățăturile Domnului Isus Cristos, astfel că ”Cristocentrismul” a devenit un simbol specific Anabaptist care a afectat interpretarea Scripturilor. Ei au început totul de la Isus, interpretând totul prin El. Ei au acuzat pe reformaţi de folosirea Vechiului Testament în punerea deoparte a unor pasaje Nou Testamentale.
  • Mântuirea – pe când reformaţii credeau mântuirea prin credință și iertarea păcatelor, anabaptiștii puneau accent pe o renaștere și putere de a trăi ca ucenici ai lui Isus. În conceptul anabaptist, Duhul Sfânt din credincioși îi învață să urmeze pe Cristos, să-l asculte și să se încreadă în El.
  • Biserică – este unitatea ucenicilor, insistând pe o diferențiere între cei credincioși și necredincioși. Ei au refuzat botezul copiilor mici considerat a fi nebiblic. Anabaptiștii au provocat dominarea clerului, lipsa de disciplină și de constrângere în problemele de credință. Întâlnirile anabaptiste erau carismatice în formă și nestructurate, concentrați în studiul Bibliei. Se întâlneau când puteau, în case, prin păduri, la câmp, chiar și pe nave.
  • Evanghelism – ei s-au înrolat în activități misionare în toată Europa. Hans Hut, un evanghelist anabaptist a călătorit mult predicând pe Cristos și plantând biserici, o caracteristică a practicilor anabaptiste. (Network, 2008)

Relația baptistă-anabaptistă este confuză, atâta timp cât unii istorici au ajuns să considere pe anabaptiști a fi înaintașii baptiștilor. Datele istorice au separat aceste două denominații, cu toate că prin nume ar fi o asemănare. Realitatea istorică a demonstrat existența unei relații precare, demonstrată în anul 1624, când bisericile baptiste din Londra au declarat anatema pe anabaptiști. Chiar și în zilele noastre relațiile baptiste cu organizațiile de anabaptiști nu au o prioritate sau asemănare de caracter și ideologie. (Melton, 1994) S-a scris mult pe acest subiect și se poate găsi cu ușurință pe internet. »[2]

Pocăinţa umană sinceră vine numai în urma puterii de convingere pe care Duhul Sfânt o exercită asupra noastră. (Ioan 16 ; 8) Dar botezul în apă nu este doar un simbol al pocăinţei de păcatele săvârşite, ci este, în primul rând, expresia dorinţei de a fi regenerat spiritual, adică născut din nou. Mărturisirea credinţei nu începe şi nu se termină cu botezul în apă, ci ea însoţeşte pe un credincios, toată viaţa sa. A reduce mărturisirea de credinţă doar la botezul în apă este o simplificare, după părerea mea, greşită. Desigur nu este nici un fel de problemă, este chiar recomandat ca o persoană să se boteze la maturitate, atunci când nu a fost botezată ca şi copil numai că este important ca această persoană să parcurgă tot procesul naşterii din nou. Cu toate că personal consider că este bine ca acest proces să înceapă cât mai devreme, totuşi Dumnezeu îi cunoaşte pe cei care sunt mântuiţi şi El este acela care se ocupă de mântuirea lor. Consider că nu există o normă obligatorie în ceea ce priveşte momentul botezului în apă şi alegerea acestei moment depinde fie de părinţii celui în cauză fie de el sau de ea însăşi, de la caz la caz. Prin urmare, ambele variante sunt acceptabile, în conformitate cu Biblia şi faptul de a construi doctrine şi chiar confesiuni creştine din acest aspect este departe de intenţiile lui Isus Cristos. Raţional şi normal ar fi ca orice Biserică instituţională să permită membrilor ei să îşi aleagă fiecare momentul botezului în apă, în conformitate cu propriile convingeri şi nu să le impună membrilor propriile lor doctrine. Nici unii nici alţii nu deţin adevărul absolut, prin urmare credinţa personală, revelaţia proprie, a fiecărui credincios, este aceea care trebuie să decidă când se botează în apă, sau dacă îşi botează sau nu copii. Pe de altă parte, rebotezarea nu este deloc o învăţătură a Bibliei astfel încât, dacă cineva a fost botezat în apă, ca şi copil mic, nimic nu îl împiedică, dar absolut nimic, să urmeze o viaţă de credinţă şi să fie născut din nou, fără să se mai boteze în apă. Din cauza învăţăturilor privitoare la botezul în apă Creştinii sunt divizaţi între ei, dar credincioşii creştini, care sunt născuţi din nou, nu ar trebui să sufere această fractură. Consider că a venit vremea să demascăm puţinătatea valorică a doctrinelor şi dogmelor care stau la bază diviziunii între Creştinii şi să le acordăm importanţa pe care acestea o merită, adică una cu totul secundară şi fără efecte practice asupra salvării celor credincioşi. Doctrinele şi dogmele, în general, îi separă pe Creştini între ei cu toate că Isus s-a rugat pentru unitatea lor deplină. Sunt doctrinele şi dogmele de credinţă un lucru negativ? Consider că un lucru cu totul negativ este absolutizarea acestora şi ridicarea lor la rangul de adevăruri incontestabile. Doctrinele şi dogmele de credinţă sunt păreri, opinii despre credinţa în Dumnezeu şi nimic altceva şi dacă ar fi cu adevărat inspirate de Dumnezeu nu s-ar contrazice, unele cu celelalte. Mulţi vor spune că unele doctrine şi dogme sunt inspirate şi altele nu sunt dar întrucât este practic imposibil de stabilit care sunt cele inspirate şi care nu sunt inspirate este mai indicat să le acordăm fiecăreia acelaşi statut, adică acela de opinie şi nicidecum de adevăr absolut.

La ora actuală există o mare concurenţă între Creştini pentru a afla cine are dreptate. Fiecare se consideră îndreptăţit să îşi acorde singur dreptate şi să îi elimine pe ceilalţi. Mândria intelectuală îi conduce pe cei mai mulţi Creştini, o mândrie bazată pe opinii şi nu pe adevăruri absolute şi Creştinismul devine, din ce în ce mai mult, un teren de confruntare doctrinară şi din ce în ce mai puţin un loc unde se poate experimenta o autentică trăire spirituală. Cine are dreptate? Aceia care înţeleg relativitatea tuturor părerilor despre Dumnezeu şi care se iubesc unii pe alţii, cum i-a  iubit pe ei Cristos. Subiectul botezului în apă este foarte vast dar în ceea ce mă priveşte consider că acest subiect la fel ca orice altă tematică a credinţei creştine se limitează doar la opinii şi nicidecum nu ar trebui să fie în măsură să îi dezbine pe Creştini între ei. Un credincios creştin ar putea găsi sprijin intelectual în toate învăţăturile creştine, indiferent de orientarea lor, dar sprijinul spiritual autentic vine doar de la Dumnezeu. Personal aş putea fi de acord, împreună cu Anabaptiştii, că studiul Creştinismului trebuie pornit de la persoana lui Isus, deoarece el este fondatorul Creştinismului. Mai sunt de acord cu ei şi în legătură cu faptul că un adevărat credincios trebuie să fie condus, în mod personal, de Duhul lui Dumnezeu. Sunt de acord, de asemenea, că în interiorul Bisericilor instituţionale există credincioşi şi ne credincioşi. Nu sunt însă de acord asupra rebotezării în apă a celor care au fost botezaţi în apă, când erau copii. Consider că acesta nu este o învăţătură Biblică şi contrazice principiul unui singur botez, pe care îl găsim cuprins în Efeseni 4; 5. De asemenea, mă bazez şi pe faptul că în N.T. nu avem nici un singur exemplu de persoană botezată de două ori, în numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfânt şi chiar Isus, care a fost botezat cu botezul lui Ioan Botezătorul nu a mai fost rebotezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, a doua oara. Cu alte cuvinte, El a considerat botezul lui Ioan valabil.

Am găsit puncte comune cu învăţăturile multor Biserici instituţionale, dar şi multe puncte cu care nu sunt de acord. Ceea ce afirm eu este că nici o doctrină nu este perfectă sau completă, că putem avea orice păreri, pe care ne conduce conştiinţa noastră să le avem, dar că nu suntem mântuiţi în baza părerilor noastre, sau a doctrinelor, sau a dogmelor, în care credem, ci suntem mântuiţi în baza a trei lucruri şi anume: 1) Am sperat în Cristos, înainte de întemeierea lumii şi în felul acesta numele noastre sunt scrise în ceruri. 2) Avem o legătură personală cu Cristos, bazată pe o dovadă, sau dovezi de putere. 3) Parcurgem procesul de naştere din nou. Numai cei născuţi din Dumnezeu pot intra în Împărăţia Cerurilor. Toate celelalte învăţături sunt secundare în raport cu aceste principii. Credinţa noastră ne mântuieşte, dar credinţa am avut-o încă înainte de întemeierea lumii şi o reînoim, reafirmăm şi o trăim din nou, o dată născuţi pe acest pământ. Credinţa fără fapte este moartă, dar faptele bune fără credinţă în Dumnezeu nu sunt, în mod necesar, mântuitoare. Nu suntem judecaţi după fapte, ci după credinţă, ceea ce înseamnă că faptele noastre sunt judecate în raport cu credinţa pe care o conţin. Credinţa noastră înseamnă aspiraţia către o Persoană şi nu doar recunoaşterea unui fapt.  Ateii pot săvârşii fapte bune dar în realitate ei au respins posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, dacă fac din aceasta o profesiune de credinţă. Pentru agnostici însă faptele bune pot fi un semn că agnosticismul lor nu este complet. Există şi grade de credinţă? Exesistă credinţa martirilor şi credinţa credincicioşilor ‚obişnuiţi?’ Personal, sunt convins că orice credinţă autentică duce până la urmă la credinţa martirilor. Nu trebuie însă să fim martiri ca să ne exprimăm credinţa, afară de cazul când suntem martirizaţi, ci trebuie să avem o dragoste ca a lui Cristos, pentru a fi ucenicii Lui. Puse în balanţă, faptele bune şi cele rele nu se compensează reciproc. De exemplu, putem fi nişte oameni foarte generoşi şi cumsecade dar dacă am comis un accident de circulaţie tot trebuie să plătim pentru el. Dumnezeu ne iertă de faptele noastre rele dacă le regretăm, în mod sincer.

Părerile mele nu reprezintă desigur o nouă doctrină, sau dogmă creştină deoarece         ceea ce afirm eu este chiar respingerea fundamentelor prin care o doctrină sau dogmă să poată fi impusă asupra celorlalţi. Părerile oamenilor în probleme de credinţă sunt esenţiale şi esenţială este şi comunicarea lor. Transformarea acestor păreri în seturi de norme obligatorii, în instituţii religioase şi impunerea lor altor oameni este un lucru profund greşit la care ar trebui renunţat. Anabaptiştii, au crezut şi cred în continuare că învăţătura lor este ceea corectă şi tot astfel cred şi Baptiştii, Ortodocşi, Romano Catolicii, Greco Catolicii, etc. Ce este de făcut? Fiecare credincios are dreptul şi chiar datoria de a avea propriile sale păreri în problema credinţei sale şi orice combinaţie de păreri trebuie să fie acceptabilă. Nu există erezii şi nimic nu ar trebui să fie considerat erezie dacă este rodul unei minţi căutătoare de Dumnezeu. De ce ne este frică de erezii? Pentru că ele pun în pericol o instituţie bisericească sau alta. Şi dacă Arie a crezut sincer în părerea sa, sincer dar greşit, nu trebuia eliminat? Nimeni nu trebuie eliminat. Căutarea lui Dumnezeu trebuie să rămână liberă. Orice om are dreptul de a fi convins mai mult de anumite afirmaţii şi mai puţin de altele. Avem multe de învăţat de la Părinţii Bisericii, dar şi de la Luter, Calvin, Zwingli, dar şi de la Anabaptişti, Baptişti, Penticostali, Ortodocşi, Romano Catolici, Greco Catolici şi alţii. Renunţarea la intoleranţă şi iubirea celor care au alte convingeri decât noi sunt calea către o unitate mai vizibilă a Bisericii. Suntem chemaţi să ne iubim duşmanii, dar câte odată nu ne putem iubi fraţii, deoarece au alte păreri decât noi. Cei care sunt născuţi din nou  sunt deja în unitate, unul cu celălalt, dar diviziunile doctrinare între Bisericile instituţionale, fac totul să îi dezbine şi pe aceştia. Unitatea Creştinilor născuţi din nou este subminată de diviziunile Bisericilor instituţionale. Adevărata problemă a Creştinismului nu este problema momentului când ar trebui ca o persoană să fie botezată în apă, ci este problema mândriei celor care cred că ştiu mai bine decât alţii, cum trebuie să fie practicate, diferite acte de cult. Acest tip de mândrie este un fenomen interesant şi este responsabil de sufocarea spirituală a Creştinismului.

Înţeleg foarte bine că multe dintre poziţiile adoptate de Anabaptişti sau alţii au fost o reacţie prin care au încercat să se opună unor instituţii bisericeşti devenite din ce în ce mai autoritare şi din acest motiv toate aceste luări de poziţie trebuiesc analizate şi prin această prismă. Cu alte cuvinte, unele luări de poziţie pot fi o încercare de a contracara acest gigant, această fiară care câteodată şi-a scos colţii într-un mod deosebit de ameninţători. Cu cât suportul politic a fost mai mare cu atât fiara a devenit mai periculoasă. Ce este această fiară? Este o autoritate care sub masca religiei exercită puterea sa opresoare asupra indivizilor lipsiţi de apărare. Puterea comunistă era o glumă faţă de o putere care este legitimată prin religie. De ce? Cine se poate opune acelora care pretind că vorbesc în numele lui Dumnezeu? Au încercat Waldenzii şi au avut foarte mult de suferit pentru aceasta. Cu toate acestea opresiunea şi intoleranţa sunt o problemă de principiu. Nimeni nu este scutit de ea dacă încearcă să impună propriile păreri asupra celorlalţi. De exemplu, în ziua de astăzi Bisericile instituţionale Penticostale sau Baptiste au devenit la rândul lor instituţii bisericeşti puternice, comparabile cu cele Ortodoxe, Romano Catolice, Protestante etc. Nu puţine sunt manifestările de intoleranţă şi dogmatism religios şi chiar dacă persecuţiile nu mai sunt fizice ele îmbracă de multe ori forme mai subtile şi periculoase. Un exemplu ar fi excluderea, din rândurile lor, a acelora care au alte păreri decât cele oficiale.

Thursday, 31 December 2020 01:20

Despre Botezul Cu Duhul Sfânt

Written by

În ceea ce priveşte botezul cu Duhul Sfânt, mai multe aspecte trebuiesc scoase în evidenţă. În primul rând, există un grad foarte diferit în care acest botez este subliniat şi prezentat credincioşilor de la o Biserică instituţională la alta. Singura persoană în măsură să săvârşească acest botez este Isus Cristos personal. Botezul cu care botează Isus personal este cel cu Duhul Sfânt şi cu foc, nu cel cu apă. (Matei 3; 11) Botezul cu apă este practicat de oameni, în numele lui Dumnezeu. A dat El Bisericii puterea de a efectua acest botez în locul Lui şi fără ştirea Sa? Duhul lui Cristos este însuşi Isus şi numai El hotărăşte în cine doreşte să locuiască. Niciun om pe faţa pământului nu îl poate înlocui pe Isus Cristos, în a stabili pentru El şi în locul Lui, în cine să locuiască El. Acest lucru depinde exclusiv de relaţia personală pe care Isus Cristos o are cu fiecare credincios în parte, de la întemeierea lumii. Pretenţia Bisericilor instituţionale de a îl înlocui pe Isus Cristos în toate lucrurile este o mare aroganţă. Este ca şi cum El nu ar mai exista decât ca personaj istoric, nu ar fi viu în momentul de faţă. Bisericile instituţionale se prezintă ca şi moştenitoarele de drept ale învăţăturii lui, şi ele acţionează ca şi cum ar ţine locul lui Isus Cristos în momentul de faţă, pe pământ. Bisericile instituţionale, creează impresia că sunt ca şi Fiul lui Dumnezeu, în momentul de faţă, adică sunt înlocuitoarele lui Cristos pe pământ. Nimeni nu declară lucrul acesta în mod deschis, dar mulţi reprezentanţi ai Bisericilor instituţionale lasă să transpară această pretenţie într-un mod bine deghizat. Aceasta este “taina fărădelegii” şi acesta este Anticristul. Înlocuirea lui Isus Cristos cu o instituţie bisericească, în viaţa credinciosului, este cauza care determină apostazia instituţiilor şi declinul spiritual al indiviziilor.

După părerea mea, bazată pe textele Bibliei, nici una dintre variantele prezentate de doctrinele Bisericilor instituţionale nu face deplină lumină în ceea ce priveşte botezul cu Duhul Sfânt, care poate fi săvârşit numai de Dumnezeu, în mod direct. Unele doctrine Neoprotestante afirmă că botezul cu Duhul Sfânt este manifestat atunci şi numai atunci când respectivul credincios vorbeşte în limbi, de cele mai multe ori neînţelese. Numai că, prin referirea pe care o fac la ziua Cincizecimii, aceste doctrine nu sunt consecvente. Ele consideră numai vorbitul în limbi ca semn al botezului cu Duhul Sfânt nu şi desfăşurarea limbilor de foc. Dacă însă ar fi să fim consecvenţi ar trebui considerate ambele semne, pentru că ele s-au întâmplat împreună la Cincizecime, unul dintre semne întărindu-l pe celălalt. Este nevoie de aceasta, în cazul când pretindem că cea ce s-a întâmplat la Cincizecime este repetabil în ceea ce este botezul cu Duh Sfânt.

După cum ne informează apostolul Pavel „... limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi...” (1 Corinteni 14: 22) Prezenţa Duhului Sfânt afectează, de regulă, pe cei credincioşi, care aşteaptă în mod conştient această prezenţă, şi nu pe cei necredincioşi, deci pentru cei dintâi vorbitul în limbi nu poate fi considerat un semn al primirii botezului cu Duhul Sfânt. Prin urmare, pentru necredincioşi poate fi un semn că ceva neobişnuit se petrece în locul în care se roagă credincioşii şi în felul acesta ei sunt puşi în situaţia de a-şi pune întrebări, aşa cum s-a întâmplat şi în ziua Cincizecimii.

„Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă şi ziceau unii către alţii: <<Ce vrea să zică aceasta>>?” [(Faptele Apostolilor 2: 12); ref. 210 în Biblia Ortodoxă]

În realitate, evenimentul din ziua Cincizecimii şi cel petrecut cu sutaşul Corneliu nu sunt, în mod necesar, repetabile exact în aceeaşi formă. Aceasta nu înseamnă că pogărârea Duhului Sfânt asupra indivizilor nu este repetabilă, ea se repetă tot timpul, s-a repetat în trecut şi se va întâmpla şi în viitor. Nu trebuie să ne aşteptăm să se repete exact în aceeaşi formă, adică cu manifestarea limbilor de foc sau a vorbitului în limbi, ca şi elemente obligatorii. 

 Aceasta nu înseamnă ,desigur, că în zilele noastre nu se manifestă sau nu trebuie să se manifeste darurile Duhului Sfânt. Dimpotrivă, manifestarea acestor daruri, împreună cu roadele Duhului Sfânt, este o dovadă sigură a prezenţei lui Dumnezeu într-o anumită persoană. Mai mult decât atât, fără aceste manifestări spirituale, Biserica celor înscrişi în Ceruri nu îşi poate îndeplini misiunea. Există un moment de la care unul dintre aceste daruri începe să se manifeste, dar aceasta nu înseamnă o repetare a zilei Cincizecimii, în cazul respectiv, ci o treaptă de evoluţie spirituală.

Darul vorbitului în limbi nu însoţeşte întotdeauna celelalte daruri spirituale şi este greşit să îl considerăm ca fiind singurul semn, sau semnul obligatoriu al prezenţei Duhului Sfânt în fiinţa umană. Momentul în care darurile încep să se manifeste, poate fi numit umplerea sau botezul cu Duhul Sfânt. Ori de câte ori un dar spiritual supranatural, dintre cele enumerate de apostolul Pavel, se manifestă în spiritualitatea unui credincios, putem vorbi de botezul cu Duhul Sfânt, indiferent care dar se manifestă. Biblia nu vorbeşte în nici un loc de un semn al botezului cu Duhul Sfânt, adică un semn care este altceva decât darul Duhului Sfânt de a vorbi în limbi înţelese sau neînţelese. Nu există un semn şi un dar al vorbitului în limbi, diferit unul de celălalt, deoarece vorbitul în limbi este totdeauna un dar care vine de la Dumnezeu. Semnul vorbitului în limbi este darul vorbitului în limbi, aşa cum semnul prorociei este darul prorociei. Semnul este un dar, dacă este primit de la Duhul Sfânt şi nu există nici măcar un singur loc în Biblie unde să se facă vreo deosebire între cele două, adică între semnul vorbitului în limbi şi darul respectiv. Darurile Duhului Sfânt, însoţite de roadele Lui, sunt un semn, atunci când apar la un credincios.

Doctrina cu privire la vorbitul în limbi, ca semn obligatoriu al botezului cu Duhul Sfânt, prezintă numeroase neconcordanţe. O contradicţie este şi aceea că atunci când sunt botezaţi cu Duhul Sfânt, Creştinii aparţinând anumitor culte vorbesc în limbi neînţelese şi de foarte rare ori în limbi înţelese. La Cincizecime, atunci când s-a pogorât Duhul Sfânt, cei prezenţi au vorbit doar în limbi înţelese, deci fenomenul a fost deosebit de convingător şi clar manifestat pentru cei care au fost martorii lui. A avut utilitatea şi puterea unui adevărat miracol. Este ca şi cum, dacă mă aflu într-o ţară îndepărtată, în care nimeni nu vorbeşte limba mea, cineva ar începe să îmi transmită mesaje în limba ţării de unde vin, fără să cunoască această limbă.

„Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toţi se mirau, se minunau şi ziceau unii către alţii: <<Toţi aceştia cari vorbesc, nu sunt Galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut>>?” [(Faptele Apostolilor 2: 6-8); ref. 211 în Biblia Ortodoxă]

Vorbitul în limbi înţelese, pe care cel care le vorbeşte nu le-a învăţat, este o binecuvântare pentru toată lumea, dar din păcate, limbile ne înţelese sunt cele mai răspândite. Apostolul Pavel nu era un mare adept al folosirii, în adunările creştine, a limbilor ne înţelese şi a sfătuit în legătură cu limitarea folosirii lor, în afara situaţiei când există şi cineva să le tălmăcească.

În Faptele Apostolilor, la capitolul 10, se relatează cazul sutaşului Corneliu care, în urma propovăduiri lui Petru, a vorbit în limbi împreună cu toţi cei care se aflau în locul acela. Nu ni se spune că ar fi fost vorba de limbi ne înţelese. Aceasta a fost ca un fel de repetare a zilei Cincizecimii, de data aceasta pentru alte neamuri decât Evreii, deci un eveniment la fel de excepţional ca şi cel petrecut la Ierusalim. Din acest motiv este total greşit ca cineva să se aştepte, ca acest eveniment să se repete, ori de câte ori o anumită persoană este botezată cu Duhul Sfânt, exact în aceeaşi formă. Pogorârea Duhului Sfânt este consemnată în Biblie de două ori, ca eveniment care s-a produs, în mod separat, o dată pentru Evrei, în ziua Cincizecimii la Ierusalim şi o dată pentru alte neamuri, cu ocazia convertirii sutaşului Corneliu. În cel de al doilea caz enumerat, evenimentul care s-a produs a fost o dovadă că Pogorârea Duhului Sfânt este valabilă şi pentru neamuri.

De atunci, botezul cu Duhul Sfânt este un eveniment care se produce în viaţa credinciosului, atunci când Dumnezeu revarsă asupra acestuia darurile Duhul Sfânt. Poate fi vorba despre oricare din darurile enumerate de apostolul Pavel, inclusiv de darul vorbitului în limbi. Prin urmare, cel care este botezat cu Duhul Sfânt nu are nevoie, în mod obligatoriu, să vorbească în alte limbi, dar poate foarte bine să le vorbească, dacă Dumnezeu i-a dat acest dar. Nu este posibil ca darul vorbitului în limbi să se manifeste în toate cazurile, de umplere cu Duhul Sfânt, deoarece acesta este doar unul dintre mai multe daruri şi acestea sunt repartizate între credincioşi şi nu se manifestă toate la toţi credincioşii, în acelaşi timp. Este adevărat că apostolul Pavel avea mai multe daruri, dar tot el este acela care ne comunică că nu toţi credincioşii vorbesc în alte limbi. (1 Corinteni 12: 29-30)

Dacă un Creştin are darul cunoştinţei sau al învăţării, dar nu vorbeşte în alte limbi, oare nu a primit botezul cu Duhul Sfânt? Oricare dar spiritual, în lipsa vorbitului în limbi, este un semn al umplerii sau botezului cu Duhul Sfânt, adică al momentului când Dumnezeu consideră pe credinciosul respectiv suficient de matur, să poată utiliza aceste daruri pentru folosul celorlalţi credincioşi. (1 Corinteni 12: 7) Darurile rămân atributele Duhului Sfânt, prezent în individul uman şi nu devin, ca să mă exprim astfel, proprietatea celui în cauză, care poate dispune de ele după bunul său plac. Darurile Duhului Sfânt sunt darurile Sale şi El lucrează prin intermediul acestor daruri din interiorul fiinţelor umane. Când Duhul Sfânt nu mai locuieşte într-un om, atunci nici darurile Lui nu mai locuiesc în acea fiinţă umană.

Apostolul Pavel remarcă faptul că sunt mai multe daruri spirituale şi printre acestea este şi vorbitul în limbi, ca un dar distinct. (1 Corinteni 12: 10) Este unul dintre daruri şi nu are un statut de numitor comun, adică nu este obligatoriu să apară în toate cazurile de botez cu Duhul Sfânt, întrucât nu este descris ca un însoţitor constant al celorlalte daruri spirituale. Dacă este unul dintre daruri, nu este darul care dovedeşte botezul cu Duhul Sfânt în toate cazurile, pentru că nu toţi care au primit acest botez au unul şi acelaşi dar. Darurile sunt diferite pentru persoane diferite. Nu trebuie confundată prezenţa Duhului Sfânt în fiinţa umană cu momentul în care încep să se manifeste darurile. Umplerea cu Duhul Sfânt este un moment al procesului naşterii din nou şi nu poate fi înţeles decât în legătură cu acesta. Nu este sfârşitul procesului şi nici începutul lui şi nu este un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc care foloseşte la realizarea procesului naşterii din nou, atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi. Mai întâi, Duhul Sfânt pregăteşte terenul pentru posibilitatea exercitării darurilor sale.

Acest dar al vorbitului în limbi este enumerat printre celelalte şi Apostolul Pavel nu îi acordă un statut aparte, în afară de faptul că este un semn pentru necredincioşi. Pavel precizează cele afirmate mai sus în epistola către Corinteni.

„Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare în parte mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul tămăduirilor; ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi. Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc?” [(1Corinteni 12: 27-30); ref. 212 în Biblia Ortodoxă]

Dacă este totuşi să dăm un răspuns la întrebarea retorică a apostolului, acesta este în mod evident negativ. Cu toate că toţi cei enumeraţi mai sus de apostolul Pavel au fost botezaţi, în mod indiscutabil, cu Duhul Sfânt, altfel nu ar avea cum să aibă darurile respective, nu toţi vorbesc în limbi. Dacă nu toţi vorbesc în alte limbi acesta nu poate fi un semn obligatoriu al botezului cu Duhul Sfânt.

Deasemenea, pentru înţelegerea corectă a lucrurilor trebuie realizat că în procesul renaşterii spirituale, momentul în care credinciosul primeşte unul sau altul din darurile spirituale, nu este decât o etapă a unui parcurs de schimbare profundă a fiinţei umane. Darurile sunt date pentru a facilita apariţia roadelor Duhului Sfânt şi, deasemenea trebuie precizat că darurile fără roade nu au şanse de permanentizare. Ceea ce contează, este ca fiinţa umană să devină o făptură nouă. Darurile nu sunt decât un mijloc şi nu un scop în sine, iar scopul este transformarea spirituală a persoanei. Prin urmare, cultele care susţin că dovada obligatorie a botezului cu Duhul Sfânt este vorbitul în limbi, ar face bine să reanalizeze textele Bibliei, sus menţionate. Care este deci dovada Botezului cu Duhul Sfânt? Prezenţa oricăror daruri, din cele enumerate de apostolul Pavel, este dovada prezenţei Duhului Sfânt, dar numai în strânsă legătură cu roadele Lui. Prorocia este considerată un semn pentru credincioşi, însă darul tămăduirilor sau al săvârşirii de minuni nu poate fi considerat cu nimic mai puţin important. Trebuie spus că insistenţa asupra darului vorbitului în limbi are menirea, de a induce în eroare pe credincioşii din alte confesiuni creştine. De exemplu, dacă un Creştin Ortodox, sau Romano-catolic are un dar deosebit al întrajutorărilor, ceea ce se întâmplă, în practică, destul de des, dacă respectiva persoană nu vorbeşte în limbi ne înţelese, înseamnă acest lucru că acesta sau aceasta nu are umplerea cu Duhul Sfânt? După doctrina Penticostală, exact acest lucru înseamnă. De ce se merge pe acest principiu? Pentru a îi determina pe credincioşii, aparţinînd de cele două confesiuni creştine sus amintite, să creadă că numai dacă devin membrii ai cultului Penticostal, pot primi botezul cu Duhul Sfânt. Este fals şi periculos. Orice credincios născut din Dumnezeu, indiferent de confesiunea creştină de care aparţine, manifestă darurile şi roadele Duhului Sfânt. Să luăm un alt exemplu. Dacă un membru al Bisericii instituţionale Penticostale vorbeşte în limbi ne înţelese, dar nu manifestă roadele Duhului Sfânt, înseamnă aceasta, în mod necesar, că acesta sau aceasta a primit umplerea cu Duhul Sfânt? Să nu scăpăm din vedere faptul că darul vorbitului în limbi ne înţelese nu se poate controla, dacă nu este însoţit de tălmăcirea acestor limbi şi că de fapt, în aceste condiţii, acest dar nu foloseşte cu nimic celorlalţi. Cu toate acestea, apostolul Pavel ne informează că darurile Duhului Sfânt sunt date spre folosul altora. Consider că este vizibilă în epistola 1 Corinteni o reacţie a lui Pavel la excesul folosirii glosolaliei, adică vorbitului în limbi neînţelese, prin aceea că acesta încearcă să limiteze acest fenomen pe cât posibil şi chiar să îl interzică, în cazul că nu este nimeni care să traducă aceste limbi. Acelaşi exces se remarcă şi în zilele noastre în cadrul instituţiei bisericeşti Penticostale şi el este datorat lipsei de control în verificarea veridicităţii lui. Acest fenomen a devenit un mijloc uşor de a atrage pe membrii altor confesiuni creştine, cărora Biserica instituţională Penticostală le oferă cu generozitate puterea lui Dumnezeu. Darurile spirituale trebuiesc cultivate de toţi credincioşii, indiferent de confesiunea creştină de care aparţin, şi orice funcţionar bisericesc, preot sau pastor, care interzic desfăşurarea liberă a puterii lui Dumnezeu în instituţiile bisericeşti pe care le conduc sau ordonează, îşi asumă o mare răspundere, de care ar trebui să fie conştienţi. Aceştia, dimpotrivă ar trebui să stimuleze manifestarea darurilor şi roadelor Duhului Sfânt prin faptul de a explica credincioşilor importanţa deosebită a acestora. Aceasta este singura cale posibilă, pentru o regenerare spirituală, atât de necesară în cadrul instituţiilor bisericeşti, care, de multe ori par moarte din punct de vedere spiritual, pentru că le lipseşte tocmai manifestarea puterii lui Dumnezeu.

“Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi prorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.” [(1 Tesaloniceni 5: 19-21); ref. 213 în Biblia Ortodoxă]

Cu toate acestea cea mai bună cale de creştere spirituală nu sunt darurile, ci este dragostea spirituală. Aceasta este desigur şi cea mai bună dovadă a botezului săvârşit de Isus Cristos, deoarece ea este turnată în inimile oamenilor prin Duhul Sfânt. Fără dragoste nu suntem nimic din punct de vedere spiritual, chiar dacă am avea darul prorociei şi am cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de acea dragostea spirituală este esenţa Creştinismului. (1 Corinteni 13: 2)

De ce ţin unele Biserici instituţionale atât de mult la vorbitul în limbi neînţelese ca semn al botezului cu Duhul Sfânt? Este o doctrină care favorizează anumite Biserici instituţionale. Darul vorbitului în limbi ne înţelese, mai ales atunci când nu este însoţit de traducerea acestor limbi, pe înţelesul celor prezenţi, poate fi uşor contrafăcut şi imitat şi aceasta poate oferi multora un confort spiritual. Este o modalitate, de a îi atrage pe credincioşii care caută minuni şi care doresc în mod justificat să simtă puterea lui Dumnezeu. Prozelitismul joacă, din nou, un rol important. Puterea lui Dumnezeu este o mare atracţie pentru credincioşi şi din acest motiv aceştia se îndreaptă în locurile unde ea se manifestă, în mod autentic sau chiar falsificat. Este normal ca orice Creştin să caute puterea lui Dumnezeu, dar acesta sau aceasta o poate şi ar trebui să o găsească în sine. Este vorbitul în limbi ne înţelese o dovadă autentică, a puterii lui Dumnezeu, prezente în om, atâta vreme cât nu se vede o schimbare profundă a caracterului celui în cauză şi nu există manifestările dragostei spirituale? Personal, mă îndoiesc de acest lucru. Celelalte daruri sunt de multe ori neglijate. Darul înfăptuirii minunilor, sau al vindecărilor dovedite nu apare la fel de frecvent, darul cunoştinţei se rezumă la o exegeza simplistă a Bibliei şi darul prorociei este suspectat, din cauza numeroşilor prorocilor falşi. Cei care cred cel mai puţin în acest dar spiritual, al prorociei, sunt, de multe ori, aceia care pretind că îl promovează. Promovarea lui reală ar fi un extraordinar suport pentru mântuirea oamenilor.

Aş vrea să subliniez, încă o dată, că darurile Duhului Sfânt sunt o emblemă constantă şi o prezenţă vie şi permanentă pentru toţi aceia care fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Ele nu sunt, în nici un fel, monopolul vreunei instituţii bisericeşti, cu toate că Biserica instituţională Penticostală încearcă să demonstreze contrariul. Există desigur şi teza că Biserica instituţională Penticostală, fiind mai spiritualizată, adică în ea se propovăduieşte, în mod special, botezul cu Duh Sfânt, acesta fiind şi considerentul principal pentru care această instituţie bisericească a fost înfiinţată, toţi aceia care sunt în planul de mântuire al lui Dumnezeu, sunt scoşi de El din celelalte confesiuni creştine şi pregătiţi, în cadrul acestei instituţii bisericeşti, pentru naşterea din nou. Personal resping această teză din mai multe motive. În primul rând, Biserica instituţională Penticostală, în realitate, nu propovăduieşte şi nu explică îndeajuns naşterea din nou, care este o noţiunea mult mai cuprinzătoare decât botezul sau umplerea cu Duh Sfânt. În al doilea rând, se poate constata, fără îndoială, că în toate confesiunile creştine s-au regăsit şi se regăsesc persoane cu o înaltă spiritualitate, fie credincioşi născuţi din nou, fără nici o însărcinare instituţională, fie preoţi sau duhovnici de mare valoare spirituală, fie călugări cu o viaţă şi o trăire morală înaltă, dedicaţi credinţei creştine. A acorda monopolul spiritualităţii unei singure denominaţiuni este un lucru fals şi periculos cu atât mai mult cu cât se poate de asemenea observa că în toate confesiunile creştine, absolut în toate, sunt şi persoane care nu sunt regenerate spiritual.                  

 Darurile şi roadele Duhului Sfânt sunt o ofertă din partea lui Dumnezeu pentru Creştini, fără nici nu consideraţie specială asupra Bisericii instituţionale, pe care aceştia o frecventează. Ortodocşii, născuţi din nou, Romano-catolicii, renăscuţi spiritual, Greco-catolicii, Evangheliştii, Reformaţii, Anglicanii, ceilalţi Protestanţi şi toţi Neoprotestanţii etc. regeneraţi spiritual ar trebui să manifeste darurile şi roadele Duhului Sfânt. Dacă nu se întâmplă acest lucru, este pentru că sunt opriţi de către funcţionarii bisericeşti, să manifeste puterea lui Dumnezeu, care se află în ei.

El doreşte să dea tuturor, cu plăcere, aceste comori spirituale. (Luca 11: 11-13) Problema darurilor spirituale a devenit un motiv de separare între Bisericile instituţionale, adică un argument de diviziune între o confesiune creştină şi cealaltă. Biserica celor înscrişi în Ceruri este Biserica Duhului Sfânt şi nu ar fi deloc greşit să o numim pur şi simplu în felul acesta. El este liantul, lucrătorul principal şi Cel care face ca această Biserică să fie o unitate. În realitate, teoretic, puterea lui Dumnezeu este recunoscută de toţi Creştinii, dar în practică este privită cu suspiciune în multe Biserici instituţionale, în mod paradoxal chiar şi în cea Penticostală. Minunile sunt atât de rare şi de neobişnuite, pentru unii membri ai instituţiilor bisericeşti, încât este ceva cu totul extraordinar atunci când ele se produc.

Creştinii sunt gata să parcurgă lungi pelerinaje, sau să stea la cozi interminabile, pentru a vedea sau atinge vreo relicvă, cu toate că ceea ce trebuie să facă, este doar să ceară de la Dumnezeu darurile spirituale. Numai că aceste daruri sunt date pentru folosul altuia, deci ele nu pot fi înţelese în mod egoist. (Iacov 4: 1-3) Puterea lui Dumnezeu este legată de unii credincioşi, de prezenţa unor obiecte de cult, icoane, moaşte sau relicve şi aceasta nu este pusă, în mod corect, pe seama exprimărilor concrete ale relaţiei personale dintre om şi Dumnezeu. Se consideră că puterea lui Dumnezeu se manifestă în mod condiţionat, numai atunci când de faţă este o icoană, care reprezintă chipul lui Dumnezeu sau rămăşiţele pământeşti ale unei persoane credincioase, care a decedat, recunoscută ca atare de o instituţie bisericească sau alta. Lucrul acesta confirmă foarte bine ceea ce apostolul Pavel spunea în legătură cu faptul că în vremurile din urmă, va exista o formă de evlavie, dar oamenii vor tăgădui puterea lui Dumnezeu. În practică, a condiţiona puterea lui Dumnezeu de diverse obiecte de cult, înseamnă, de fapt, o stratagemă a Bisericilor instituţionale, care deţin aceste obiecte de cult şi care presupun, desigur, în mod fals, că au luat în proprietate puterea lui Dumnezeu.

Această observaţie îmi permite să ating un subiect extrem de controversat şi anume acela al imaginilor sau statuilor care sunt folosite în anumite Biserici instituţionale, sub formă de obiecte pentru folosinţă de cult. În V.T. avem o interdicţie categorică de a face un chip cioplit sau asemănarea vreunui lucru care să îl reprezinte pe Dumnezeu. Lucrul acesta mi se pare foarte logic, atâta vreme cât este imposibil de pictat sau reprezentat, într-o formă sculpturală, infinitul însuşi. Dumnezeu este infinit, prin urmare nu are o formă. O astfel de formă ar reprezenta o delimitare, o circumscriere a infinitului însuşi şi aceasta este o absurditate. A da o formă la ceea ce nu are această formă, reprezintă o simplificare şi o vulgarizare. În aceeaşi măsură înseamnă şi o prezentare deformată, calitativ necorespunzătoare a unei realităţi care este însăşi Existenţa, adică El este cel ce Este. Tot ceea ce este, Este El şi nu avem nicio măsură pentru o astfel de realitate. Nu poate fi măsurată, nu poate fi determinată după criteriile obişnuite, deci nu poate fi reprezentată.

Pe de altă parte, Dumnezeu Tatăl şi-a creat propria Sa imagine atunci când s-a întipărit în Fiul Său, Isus Cristos. Fiul este imaginea Tatălui şi aceasta există dinainte de întemeierea lumii, adică din veşnicie. Care este motivul sau motivele posibile pentru care Dumnezeu Tatăl, care nu are nici o formă, a luat o formă, rămâne deschis unei analize. Este desigur extrem de interesant de a specula asupra acestor motive. Ce nevoie avea Dumnezeu să se întipărească într-o formă, după care au fost creaţi oamenii? Isus Cristos reprezintă chipul şi asemănarea după care a fost creat omul. Acesta din urmă nu putea fi creat după asemănarea Tatălui, deoarece o fiinţă finită nu se poate asemăna fizic cu însuşi infinitul.

Care este raportul dintre finit şi infinit? Există infinitul în afara şi independent de formele finite, sau numai în relaţie cu ele? Cred că marea eroare săvârşită de unii filozofi creştini este aceea că l-au ridicat pe Dumnezeu deasupra existenţei. Probabil, una dintre cele mai mari probleme ale omului este aceea de a concepe şi deci, de a înţelege infinitul. Limitarea aceasta împinge pe mulţi la necredinţă. Bisericile instituţionale, în încercarea lor de a prelua în proprietate întreaga tematică legată de Dumnezeu şi de a o controla, s-au străduit să prezinte o imagine a Lui, astfel încât aceasta să rămână sub controlul lor. Ştiinţa modernă, însă, deschide o nouă cale pentru înţelegerea lui Dumnezeu, o cuprindere chiar mai bună decât cea care se bazează pe mitologia Bibliei. Acest lucru se întâmplă, deoarece ştiinţa vorbeşte pentru prima dată corect despre perspectiva infinită a existenţei. În acelaşi timp, ştiinţele moderne şi mai ales astrofizica, ne oferă o viziune, chiar dacă incompletă, a dimensiunilor uriaşe ale universurilor în care se desfăşoară existenţa noastră.

Mitologia Bibliei ne conduce către un Dumnezeu antropomorfizat, adică o proiecţie idealizată o omului, care conţine toate caracteristicile umane, dar ridicate la cote absolute. Bunătate şi putere absolută, atotştiinţă, omniprezenţă, etc. În timp ce aceste caracteristici spun câte ceva despre ceea ce înseamnă Dumnezeu, ele totuşi ne ţin departe despre ceea ce este El cu adevărat. Dumnezeu are toate aceste caracteristici şi multe altele, dar nu în modul în care omul le deţine, ci ele sunt de fapt bazate pe logica existenţei Sale infinite. Existenţa este conştientă de sine şi creatoare, ea cuprinde totul în acelaşi timp, ceea ce o face omniprezentă şi bunătatea ei este determinată de parametrii pe care noi, aici pe pământ, încă nu îi înţelegem. Dumnezeu este atotputernic, dar la rândul Lui se supune, şi El, unei rigori a logicii, spre exemplu El nu ar putea face niciodată un cerc care este pătrat. Ar putea crea oricând un cerc sau un pătrat dar legile logicii, a “identităţii” sau a “noncontradicţiei,” în exemplul dat, nu le-ar putea încălca.

Dumnezeu nu poate fi nedrept, căci dacă ar fi astfel, nu ar mai avea nicio autoritate morală asupra celorlalte componente ale existenţei. Dar de ce are nevoie Dumnezeu de autoritate morală, nu este de ajuns puterea lui nemărginită, pentru a controla universul sau multiversul? Moralitatea este marea problemă a oricărei religii. Fără etică, existenţa lui Dumnezeu nu ar avea nici o conexiune cu fiinţa umană, întrucât morala îl face pe om responsabil în faţa lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care ucide o fiinţă, doar pentru că nu se supune voinţei Lui, este drept sau nedrept? Cu ce se deosebeşte, această imagine a lui Dumnezeu, de aceea a unui monarh absolut, de care istoria umanităţii nu a dus lipsă? Cu toate acestea, în limbajul său alegoric, V.T. ne sugerează să ne supunem unui astfel de Dumnezeu, deoarece, în caz contrar, vom suferi consecinţe dezastruoase. De ce face acest lucru? Nu pentru că Dumnezeu este un monarh absolut ci pentru că, în vremea când, aceste texte se adresau oamenilor, norma era conducerea societăţilor umane, cu o autoritate care era exercitată într-un mod absolut şi astfel, pentru oamenii de atunci, acesta era singurul termen de referinţă. Dumnnezeu este un suveran, dar nu ca suveranii pământeşti, dar cum se poate vorbi de El oamenilor altfel decât în termenii pe care ei îi folosesc în mod usual. Totuşi folosirea unui astfel de limbaj şi a unei astfel de comparaţii denaturează realitatea relaţiilor dintre Dumnezeu şi om. De altfel, Isus ne-a învăţat să îl numim pe Dumnezeu Tată, ceea ce este cu totul altceva decât stăpân, domnitor, monarh sau şef. Nicăieri în V.T. nu ni se spune să îl numim pe Dumnezeu Tată, dimpotrivă El este văzut ca un stăpân, căruia omul trebuie să i se supună ne condiţionat. Există o istoricitate a limbajului folosit de V.T., conduită de limbaj, tonalitate şi atitudine faţă de oameni, care suferă transformări în N.T. În acest mod, în evanghelii Isus nu ne mai numeşte robi, adică aşa cum ne numea V.T., ci ne numeşte prieteni. O dată intraţi în Împărăţia lui Dumnezeu, nu mai suntem nici măcar prietenii lui Isus ci suntem fraţii şi surorile sale. Aceeaşi limitare a limbajului funcţionează şi în problema imaginilor. Imaginea generată de V.T. în legătură cu Dumnezeu, este departe de realitatea Lui şi de aceea a fost nevoie de naşterea lui Isus Cristos pe pământ, ca să corecteze această imagine. Cu alte cuvinte, orice imagine am face despre Dumnezeu Tatăl, este foarte departe de realitate şi antropomorfizată şi, prin urmare, astfel de caracteristici ar avea şi o imagine pictată sau sculptată. A face o imagine care să îl reprezinte pe Dumnezeu Tatăl este de-a dreptul o absurditate, dacă aceea imagine îşi propune să definească cumva realitatea Tatălui Ceresc. Cum poate să picteze cineva o realitate infinită? Cum poate să picteze cineva o realitate care, prin natura Sa nu poate avea o formă definită? Evident nu se poate, altfel decât printr-un simbol, dar există pericolul confusiei dintre o astfel de reprezentare deformată şi eronată şi realitate.

Prin Isus Cristos, Dumnezeu şi-a creat propria lui imagine şi în felul acesta nimeni nu ne poate împiedica, ca la rândul nostru să reproducem această imagine într-o pictură sau sculptură. Este vorba desigur de imaginea Fiului lui Dumnezeu, care este exprimată printr-un om. După părerea mea însă, urmărind învăţătura Biblică, orice om este imaginea lui Dumnezeu, din momentul în care El s-a întrupat în om. Omul este icoana lui Dumnezeu, cel puţin în formă. În caracter, însă, numai cei care sunt născuţi din nou sunt cu adevărat imaginea spirituală a lui Dumnezeu. Nu este niciun păcat să pictezi sau să sculptezi un om ca imagine a Fiului lui Dumnezeu. Nu trebuie să scăpăm însă din vedere că aceste imagini vor fi totdeauna reproduceri şi nu originalul şi că nimeni nu a făcut un portret a lui Isus Cristos, atunci când acesta a trăit pe pământ. Toate aceste reproduceri sunt făcute din imaginaţia artistului şi reflectă mai mult percepţia acestuia decât realitatea lui Dumnezeu. Dacă vom privi pruncul, de exemplu, pictat de Dosso Dossi va fi foarte diferit de acela pictat de Titian, Boticeli, Andrea dell Verrocchio, Donatello, etc. Fiecare imagine, în parte, va reflecta modelele din viaţă, folosite de artist şi specificul naţionalităţilor în mijlocul cărora acesta a trăit. Nici aceasta nu este de fapt o problema, numai că nu se poate face comparaţia cu fotografiile de familie, deoarece acestea reproduc, cu fidelitate, chipurile celor care sunt departe de noi. De fapt, fiind consecvenţi cu învăţătura lui Isus, fiecare din noi ar trebui să îl vadă în semenul sau pe El. (Matei 25: 40; 25: 45) Discutând cu preoţi Ortodocşi sau Romano-catolici mi s-a explicat că icoanele sunt folosite în scopul de evocare şi aducere aminte a Persoanelor Trinităţii.

Pentru cele două confesiuni creştine, sus amintite, icoanele reprezintă ceva asemănător cu o fotografie de familie, în faţa căreia te rogi şi care te ajută să îţi aduci aminte de cei dragi. Să nu uităm însă că fotografiile respective se datorează doar imaginaţiei pictorului în cauză şi că, de fapt, familia despre care vorbim este întreaga omenire. Rămân la părerea că Tatăl, adică Dumnezeu infinit, nu poate fi cuprins într-o imagine, pe când Fiul şi Duhul Sfânt pot. Imaginea pe care Biblia o dă Duhului Sfânt este aceea a unui porumbel şi bineînţeles nu are de ce să fie nici o problemă pictarea în acest mod a Duhului Sfânt, de vreme ce însăşi Biblia o face. Rămâne însă mai multe probleme legate de faptul de a te ruga, sau a plânge în faţa fotografiilor de familie. În primul rând, orice om face apel la fotografii, pentru a-şi aminti de cineva, numai atunci când respectivul membru de familie este absent. Pentru un Creştin renăscut spiritual, Dumnezeu este o prezenţă permanentă şi locuieşte în persoana celui în cauză. A îţi aminti de Dumnezeul care locuieşte în tine prin mijlocirea unei icoane, mi se pare deplasat. Duhul Sfânt care locuieşte în noi, ne aminteşte de Dumnezeu tot timpul şi El mijloceşte şi conduce rugăciunile noastre. Nu este atribuţiunea icoanelor de a ne amintii de Dumnezeu, ci este misiunea Duhului lui Dumnezeu. De aceea, comparaţia dintre icoane şi pozele de familie, mi se pare deplasată, tot atît de deplasată însă mi se pare şi comparaţia dintre practicarea idolatriei în V.T., şi închinarea în faţa icoanelor în N.T. Închinarea în faţa icoanelor reprezintă o anumită depărtare a individului faţă de Dumnezeu şi o încercare de a îl aduce în actualitate pe o cale artificială. Singura cale autentică de a ne aminti de Dumnezeu, este chiar prezenţa Lui în noi, nu doar când suntem “în faţa fotografiilor de familie,” ci în fiecare moment al vieţii noastre. Deficienţa, nu constă, absolut de loc în a te închina în faţa icoanelor, ci constă în a îi face pe oameni să creadă că adevărata prezenţă a lui Dumnezeu se dobândeşte în prezenţa icoanelor şi nu în prezenţa Duhului Sfânt în om. Aceasta însă este o deficienţă mai mult a funcţionarilor bisericeşti care îi învaţă pe oameni greşit în ceea ce priveşte relaţia personală dintre Dumnezeu şi om. Imaginile au avut un rol determinant, atunci când tipăriturile erau o raritate, dar ele au contribuit şi la o înţelegere oarecum deformată a lui Dumnezeu Tatăl, care, nu de puţine ori a fost pictat ca un bătrân cu o barbă lungă, căruntă şi bineînţeles El nu poate, în nici un fel, fi redus la nimic. Este o exprimare alegorică, prin intermediul imaginii, care nu face bine înţelegerii lui Dumnezeu.

Există şi tradiţia folosirii anumitor obiecte, în scopul activităţilor de cult şi chiar a acordării acestora de puteri miraculoase. Icoanele făcătoare de minuni sau statuile care săvârşesc miracole, îmbogăţesc pe aceia care le deţin şi deviază atenţia credincioşilor de la mecanismul real al mântuirii. În realitate, numai Dumnezeu face minuni şi o face direct sau prin aceia care au darul înfăptuirii minunilor, cât sunt încă în viaţă. Eu afirm că o dată cu Isus Cristos este chiar Dumnezeu acela, care şi-a realizat o imagine şi că deci a reproduce aceste imagini, nu este o problemă.

Accept şi explicaţiile credincioşilor Ortodocşi sau Romano-Catolici, care susţin că ei nu se închină icoanelor, ci a ceea ce se află în spatele acestora, adică lui Dumnezeu. Dacă aş afirma că a te închina ‚în faţa icoanei lui Isus Cristos’ reprezintă o formă de idolatrie, atunci ce înseamnă a te închina lui Cristos personal? Dacă a te închina în faţa unei imagini simbolice a lui Isus este considerat a fi idolatrie, înseamnă că şi închinarea faţă de Cel care este reprezentat de imagine, în lipsa acesteia, ar putea fi pusă în discuţie. De ce? Simbolul şi ceea ce simbolizează sunt în directă legătură şi primul trebuie respectat ca fiind expresia celui de al doilea. Pur şi simplu, imaginile care îl reprezintă pe Isus, sau pe Fecioara Maria nu pot fi considerate idoli, sau dumnezei străini, căci a îi considera în acest fel se denigrează însăşi realitatea simbolizată. Pe de altă parte, icoanele sau statuile nu sunt ‚terminalele’ lui Dumnezeu, sufletele oameninlor sunt astfel de terminale. Toată această problemă a icoanelor şi statuilor ar fi bine să fie analizată cu detaşare şi obiectivitate şi nu cu patimă instituţională. Această problemă este cu mult mai puţin relevantă decât se susţine şi de fapt din punct de vedere al mântuirii nu are nici o relevanţă. Problema aici este însă de logică instituţională bisericească. Cu alte cuvinte, prin aceste icoane, sau prin moaştele sfinţilor, credincioşilor li se distrage atenţia de la adevăratul mecanism al mântuirii, adică nevoia naşterii din nou. Închinarea faţă de Dumnezeu trebuie să se facă în Duh şi adevăr. (Ioan 4. 23); Închinarea în faţa icoanelor sau statuilor sau rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor nu ţin locul legăturii personale cu Dumnezeu Tatăl, prin Isus Cristos şi al renaşterii spirituale.

Pe de altă parte, înţeleg la fel de bine pe aceia care au eliminat prezenţa icoanelor şi a statuilor din orice locaş de cult şi care în felul acesta afirmă faptul că nu este nevoie de locaşuri speciale de cult pentru ca un grup de Creştini să se adune împreună. Aceştia au dreptate deoarece adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o realitate spirituală şi nu o locaţie, care este îmbodobită în mod special cu icoane sau statui. Consider că în acest punct se poate spune, parafrazându-l pe apostolul Pavel, cei care se închină în faţa icoanelor sau statuilor să nu judece pe cei care nu se închină în faţa acestora, iar cei din urmă să nu îi judece pe cei dintâi. Cine se închină lui Dumnezeu, numai Lui se închină şi numai El este în măsură să primească sau să respingă închinarea lor.    

Sfinţii morţi au fost născuţi din Dumnezeu, atunci când au fost în viaţă şi de aceea sunt consideraţi sfinţi, dar fiecare credincios care aspiră la mântuire, trebuie ca la rândul lui sau al ei să fie născut din nou, în mod personal, adică să fie sfinţi. Ortodocşii sau Romano-Catolicii îi consideră pe sfinţi oameni excepţionali şi din acest motiv apreciază viaţa acestora ca fiind greu de imitat. Cu toate acestea, numai aceia care ating standardul lor spiritual, au şansa mântuirii. Scopul pentru care oamenii sunt chemaţi la mântuire este sfinţenia.

“În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după bună plăcere a voiei Sale,...” [(Efeseni 1: 4-5); ref. 214 în Biblia Ortodoxă]

 Sfinţenia nu este o stare excepţională, care se adresează numai unora, ci este situaţia firească a tuturor membrilor adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Nu există nici un mecanism descris de Biblie, prin care sfinţenia altora ni se atribuie nouă, dacă ne rugăm lui Dumnezeu în numele lor, sau dacă ne rugăm lor personal. Aceasta este o mare eroare, care înşeală pe mulţi credincioşi şi îi îndepărtează de adevărata Cale a mântuirii. Nu trebuie să ne rugăm la moaştele sfinţilor, ci mai degrabă este necesar ca trupurile noastre să fie temple ale Duhului Sfânt, deci locaşuri sfinte ale lui Dumnezeu. Carnea şi oasele, mintea şi inimile noastre trebuiesc să fie sfinte şi în acest caz nu mai avem nevoie să atingem oasele unor sfinţi morţi pentru a fi acceptabili în faţa lui Dumnezeu. Eroarea vine din partea Bisericilor instituţionale, care manevrează mulţimile de credincioşi în scopurile proprii organizaţiilor lor.

De curînd am avut ocazia să vizitez Capela Sixtină, în Roma, pictată de Michelangelo. Era o aglomeraţie mare şi practic vizitatorii erau purtaţi de valul neîntrerupt de curioşi, care veneau să vadă acele picturi. Ce extraordinară pledoarie pentru Creştinism. Oameni, care probabil că niciodată nu ar fi avut interesul să atingă o Bibliei, unii venind din cele mai îndepărtate locuri ale lumii, în care alte religii sunt tradiţionale, ex. Budismul sau Hinduismul, se înghesuiau să vadă aceste realizări artistice. Faţă în faţă cu acele picturi, înţelegeau printr-un limbaj artistic, că Dumnezeu îl iubeşte şi îl caută pe om şi că îi oferă şansa mântuirii. Michelangelo a fost cel mai cunoscut predicator Creştin din istoria umanităţii şi alături de el şi alţi pictori, cum ar fi Leonardo da Vinci.

Arhitecţi excepţionali au vorbit umanităţii despre măreţia lui Dumnezeu, prin catedralele pe care le-au construit, cu toate acestea, pentru mine, toate acestea vorbesc atât despre gloria Creştinismului cât şi despre slăbiciunea lui. Glorie, pentru că a avut puterea şi determinarea să construiască toate aceste monumente de arhitectură şi opere de artă şi slăbiciune, pentru că a avut nevoie de astfel de realizări pentru a încerca să îşi impună valorile. Valorile Creştinismului sunt, în primul rând, spirituale şi nu materiale. Dumnezeu locuieşte în oameni şi nu în clădiri făcute de mâini omeneşti. Cu toate acestea, pictura creştină este o pledoarie în imagini pentru Creştinism şi nu de puţine ori imaginile vorbesc la fel de convingător ca şi cuvintele. În fapt, chipul lui Cristos, atârnat pe cruce, prezentat de Bassano sau Tintoreto, sau chipul apostolului Petru, din momentul crucificării cu capul în jos, pictat de Caravaggio, vorbesc mai bine decât orice descriere a Bibliei, despre sacrificiul făcut de Dumnezeu pentru oameni.

Consider că cele două extreme, ambele urmând logica instituţională bisericească, atât a interzicerii cu desăvârşire a imaginilor şi artei creştine cât şi aceea de a transforma aceste imagini în obiecte de cult şi manipulare, sunt fundamental greşite. Imaginile artistice pot juca în continuare un rol important în transmiterea mesajului creştin, dar convertirea lor în obiecte de cult, “făcătoare de minuni,” la dispoziţia autorităţilor bisericeşti, care să fie expuse periodic, pentru a aduna mulţimile, este dăunătoare. Oamenii se calcă, câteodată literalmente, în picioare pentru a fi în măsură să atingă o icoană “făcătoare de minuni” sau rămăşiţele pământeşti ale unui sfânt, cu toate că pentru a fi martorul unui miracol, este de ajuns să te rogi în numele lui Isus Cristos, lui Dumnezeu. În astfel de momente nu prevalează spiritul Creştinismului, ci chiar opusul acestuia. Nici interzicerea şi nici exagerarea importanţei imaginilor nu este soluţia potrivită, ci soluţia este una de echilibru, în care imaginile sau muzica să fie lăsate să joace rolul lor în exprimarea conştiinţei spirituale a credincioşilor. Pentru a primi ceva de la Dumnezeu, trebuie doar să îi cerem, noi personal, direct, prin rugăciune, fără să avem nevoie de intermedierea niciunui obiect de cult sau de sprijinul vreunui sfânt decedat, adică fără aportul şi amestecul Bisericilor instituţionale, care au făcut de-a lungul timpului o afacere, din a vehicula şi manipula astfel de obiecte sau memoria unor persoane.

“În ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat, adevărat, vă spun că, orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” [(Ioan 16: 23-24); ref. 215 în Biblia Ortodoxă]

Înainte de a încheia despre tema imaginilor şi a statuilor, în cadrul Creştinismului, aş dori să mai fac câteva observaţii. În trimul rând, trebuie precizat că faptele ritualice, oricare ar fi acestea nu sunt determinante pentru mântuire ci credinţa este singurul element hotărâtor. Îndreptăţirea nu vine prin fapte ca să nu se laude nimeni. Prin urmare botezul în apă, folosirea obiectelor de cult, cina, etc., sunt aspecte ale unor tradiţii ritualice, care chiar dacă rolul lor, totuşi nu sunt determinante, deoarece credinţa din inimă este factorul hotărâtor. Tâlharul credincios, de pe cruce, a putut să fie mântuit fără să fie botezat, dar tâlharul ne credincios nu a putut să fie salvat, fără credinţă.

Nu prin săvărşirea botezului în apă, sau prin folosirea sau ne folosirea unor obiecte de cult se obţine salvarea ci prin credinţa în jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos. Expresia credinţei noastre o apreciază Dumnezeu şi nu se judecă după săvârşirea sau nu a unor fapte ritualice, cultice. Evident că dacă o persoană refuză, în mod sistematic, fără să aibă pentru aceasta măcar o motivaţie subiectivă, să aibă contact cu orice simbolistică creştină, aceasta poate fi o problemă, dar este problema sa personală şi în acelaşi timp problema lui Dumnezeu. De altfel credinţa personală este ceea care ne dictează asupra conştiinţelor şi nicidecum părerile celorlalţi oameni.                                     Nu suntem mântuiţi prin propriile puteri, prin faptele noastre, nici măcar prin îndeplinirea ritualurilor şi a ceremonialurilor cultice, ci prin puterea şi faptele lui Isus. Prin urmare, închinarea în faţa icoanelor este tot una cu nimic.

În al doilea rând, trebuie făcută deosebirea între închinarea la un obiect, căruia i se atribuie o putere în sine şi închinarea în faţa unui obiect, dar nu la obiectul în sine, ci la o putere care este deasupra acelui obiect şi pentru care obiectul respectiv nu reprezintă decât o reprezentare, mai mult sau mai puţin expresivă. Prin urmare “închinarea la icoane,” şi “închinarea în faţa icoanelor” sunt două lucruri diferite şi nu este doar o problemă de nuanţă. Nu trebuie făcută confuzia între închinarea poporului evreu, în lipsa lui Moise care se afla pe munte, închinarea deci la viţelul-zeitate, care se reprezenta doar pe sine şi închinarea în faţa unei icoane, care reprezintă, chiar dacă în mod inexact, chipul lui Isus. Simbolul crucii nu este Isus, dar propune rememorarea jertfei lui şi în felul acesta dobândeşte un respect deosebit. Ne rugăm câteodată în faţa crucii sau a unui crucifix, nu cu speranţa că obiectul în sine ne poate auzi, ci pentru a fi în cadrul unei atmosfere mai potrivite care să ne dirijeze gândurile către Persoana lui Isus. Este închinarea în faţa unui crucifix un păcat, dacă considerăm că pe un crucifix asemănător a fost răstignit Isus? Evident că un astfel de fapt nu poate fi calificat în acest fel. Este însă o problemă atunci când nu ne putem închina decât în faţa unui crucifix, al unei icoane, sau al unei statui, din motivele specificate mai sus. Crucifixul nu este necesar ca să ne amintească de Dumnezeu, lucrul acesta îl face Duhul Său cel Sfânt, dar nici nu există motive obiective pentru a îi caracteriza pe cei în cauză ca fiind idolatri. La fel se întâmplă şi în cazul imaginilor şi cu toate acestea trebuie să afirm că, după părerea mea, nevoia acută şi dependenţa cronică de astfel de stimulente trădează o lipsă de imaginaţie spirituală, poate chiar de trăire spirituală. Această lipsă de interioritate nu înseamnă în nici un caz un păcat ci o formă de stagnare.

Trebuie de asemenea observat că închinarea la icoane este considerată de către instituţiile bisericeşti Neo-protestante o formă de idolatrie dar că în N.T., apostolul Pavel enumeră alte forme de idolatrie cum ar fi de exemplu goana după bani, la care se poate adăuga goana după putere şi autoritate, care sunt situaţii mai aproape de realitatea zilelor noastre şi de altfel foarte răspândite. Ce este mai idolatru, să te închini la icoane sau statui sau să faci politică religioasă şi să transformi adunările creştine în mini parlamente, unde se fac alegeri pentru poziţiile de autoritate aproape la fel ca şi pentru Parlament? Idolii sunt obiecte, care după părerea lui Pavel sunt tot una cu nimic, dar cine se închină lor se închină dracilor. Pe de altă parte, cine se închină în faţa unei icoane care reprezintă chipul lui Isus, se închină fără îndoială lui Dumnezeu, deoarece simbolul chipului lui Cristos nu poate fi interpretat, în nici un alt fel, decât ca fiind o reprezentare a Sa. Dacă simbolul pâini şi al vinului, care sunt folosite ca şi o reprezentare a trupului şi sângelui lui Isus Cristos, este acceptabil, de ce nu este acceptat simbolul crucii sau al chipului Său? Este vorba, încă o dată, de o politică instituţională bisericească, a unora care manipulează persoanele mai puţin informate şi le atrage către Bisericile lor instituţionale, convingându-le de adevărurile lor parţiale. În toate cazurile, fiecare persoană are dreptul să creadă conform convingerilor sale personale, care ar fi foarte bine să se bazeze şi pe o serioasă documentare. În felul acesta revin la principiul nevoi de a avea o credinţă personală. În mai toate cazurile aşa zişii cunoscători ai Bibliei, reuşesc să îi convingă pe alţii că au ‘dreptate,’ dar Biblia este o carte complexă, care trebuie studiată personal şi nu primită doar din spusele altora şi numai după aceea cel interesat este gata să ia o decizie.

Din punctul de vedere al mântuirii, este total irelevant, dacă o anumită persoană se roagă lui Dumnezeu în faţa unei imagini, sau a unei statui, sau se roagă fără implicarea nici unei imagini, sau statui, atîta vreme cât aceea persoană nu se roagă imagini sau statui în sine ci lui Dumnezeu. Atunci însă când o persoană se roagă unui obiect, pe care îl consideră că are puteri supranaturale, în sine, independente de puterea lui Dumnezeu, atunci apare o problemă, deoarece aceea persoană nu se mai roagă lui Dumnezeu, ci respectivului obiect. În optica V.T. dacă se închină cineva, în faţa unui obiect şi nu se închină lui Dumnezeu săvârşeşte o idolatrie. Se ne gândim la o persoană care şi-ar construi o statuie a unei zeiţe, în casa sa şi s-ar închina acesteia, să zicem în fiecare dimineaţă. Din puctul de vedere al Creştinismului aceasta se numeşte idolatrie. Dacă însă o persoană se roagă unei statui a Fecioarei Maria, în baza credinţei sale în Dumnezeu, de exemplu în cazul statuiei Fecioarei de la Lourdes, în Franţa, crezînd că în felul acesta va fi vindecată de diverse maladi, face faptul acesta din aceea persoană un idolatru, sau o idolatră? În principiu persoana respectivă îşi pune speranţa în Dumnezeu, dar crede că locul acela este special, nu se închină unui idol ci unui simbol creştin, se închină lui Dumnezeu, prin intermediul unei statui a Fecioarei Maria, crezînd că în felul acesta va fi vindecată. O mulţime de credincioşi, estimată la 200 de milioane de oameni a vizitat locaţia respectivă începând din anul 1860. Biserica Romano Catolică a recunoscut în mod oficial 67 de vindecări, considerate miraculoase. Vindecările sunt examinate pentru autenticitate şi sunt luate în considerare numai acelea care nu pot fi atribuite altui considerent decât puterilor vindecătoare manifestate prin apa din Grotă. Sunt organizate deplasări din întreaga lume pentru vizitarea Sanctuarului. Din ‘Grotto’ curg ape care fie sunt băute fie sunt folosite pentru îmbăiere şi despre care se crede că au proprietăţi tămăduitoare. Astăzi Lourdes are o populaţie de 15.000 de locuitori dar este în măsură să primească un număr de 5000000 de pelerini în fiecare sezon. Mă întreb de ce se menţine numărul de turişti la Lourdes, în fiecare an, dacă acolo nu se întâmplă nimic? Chiar dacă personal consider că nu am nevoie să mă deplasez în nici un loc de pe pământ, în mod special, pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu, consider de asemenea o mare aroganţă faptul de a judeca credinţa celor care procedează în felul acesta şi îşi pun speranţele în deplasarea la Lourdes. Credinţa personală a oamenilor şi politica instituţiilor sunt două lucruri diferite şi ar fi bine să  se facă deosebirea între ele, cu toată claritatea. Chiar dacă o persoană îşi pune nădejdea într-un lucru, pe care alţii îl consideră inutil, totuşi nu săvârşeşte prin aceasta nici o greşeală capitală care să îl excludă de la salvare. Acest lucru îl afirm eu, dar nu şi instituţiile bisericeşti, care îi îngrădesc pe oameni, pentru a îi putea conduce pe drumul dorit de ele. Unele Biserici instituţionale, chiar dacă nu o afirmă deschis, dau de înţeles, fără echivoc, că dacă o persoană nu urmează prescripţiile lor, pilule lor amare, nu poate să trăiască veşnic. Creştinismul este frumos atunci când este liber şi când oricine doreşte poate beneficia fără restricţii de toate bogăţiile sale, aduse la suprafaţă de toţi oamenii cu adevărat spirituali, indiferent la care Biserica instituţională plătesc cotizaţiile şi chiar dacă, sau mai ales dacă nu sunt înscrişi pe „listele de alegători” ale nici unei Biserici instituţionale.

Dumnezeu este cel care face minuni şi le poate face şi în momentul în care o persoană se roagă în faţa unei icoane, sau statui, dar icoanele sau statuile nu sunt investite cu puterea autonomă de a face minuni, când ‘doresc’ ele. Dacă cineva crede contrariul ar trebui să încerce să înţeleagă mecanismul instituţiilor bisericeşti, care au monopolizat proprietatea asupra acestor icoane şi statui, făcătoare de minuni şi pe care le utilizează după cum le dictează interesele lor instituţionale. Care este problema? Unele persoane cred, cu bună credinţă că, numai în prezenţa acelor icoane şi statui  ‘speciale,’ sau a moaştelor unor sfinţi, pot să fie vindecaţi, sau dificultăţile prin care trec pot să fie soluţionate, lucru care este o eroare gravă. Dumnezeu nu face minunile în baza icoanelor şi statuilor respective ci în baza credinţei celui în cauză. Acest lucru se poate vedea cu claritate şi din perspectiva minunilor săvârşite la Lourdes. Din aproximativ 200 de milioane de oameni, care au fost în pelerinaj la Lourdes au fost certificaţi ca vindecaţi 67 de persoane. Dacă minunile s-ar face pe bandă, în virtutea prezenţei statui sau a apelor tămăduitoare, probabil că ar fi vorba de incomparabil mai multe persoane vindecate. Este vorba însă de o foarte redusă minoritate, care este probabil separată, de imensa majoritate a vizitatorilor, printr-o altfel de credinţă, adică adevărata credinţă. Nu mă îndoiesc că pe lângă cei certificaţi de Biserica corporatistă Romano Catolică s-ar putea să mai fie şi alte persoane, ne certificate, dar chiar şi în acest caz vorbim de o minoritate restrânsă. Dumnezeu are milă de toată lumea, dar credinţa este ceea care prevalează.         

  Pentru vindecarea oricăror suferinţe şi pentru rezolvarea oricăror probleme rugăciunile făcute cu credinţă, în spaţiul personal, al locuinţei fiecăruia, sunt suficiente. De unde ştiu acest lucru? De la Isus Cristos şi tot de acolo, adică din învăţăturile Lui, poate oricine să ştie. “Ci tu, când te rogi, intră în odaiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (Matei 6; 6) Ce se întâmplă dacă nu ai o icoană “făcătoare de minuni” cu tine? Nu se este nici o problemă şi poate chiar este mai bine, deoarece în felul acesta, cel în cauză, îşi concentrează atenţia asupra lui Dumnezeu, nu asupra icoanei. ‘Inundaţia’ de icoane nu este de loc o garanţie a unei înalte spiritualităţi ci mai degrabă poate fi o compensare a lipsei unei spiritualităţi interioare autentice. De multe ori ceea ce nu există în interiorul persoanei umane este desfăşurat în afara acesteia, ca o perdea de fum artificială, în spatele căreia nu se află nici un foc.

Cele spuse mai sus înseamnă că închinarea care se face în faţa unei icoane, statui, sau crucifix nu este un păcat în sine sau o idolatrie, înseamnă de asemenea faptul că a considera că numai închinarea în faţa acestor obiecte este în măsură să producă efectul scontat, este o condiţionare care leagă puterea lui Dumnezeu de obiecte şi în felul acesta este o contradicţie cu spiritul creştinismului. Prezenţa icoanelor, statuilor, sau moaştelor nu poate fi o condiţiei a manifestării puterii lui Dumnezeu, aşa cum nu a fost nici în vremea când Isus săvârşea minuni printre oameni şi nu existau nici un fel de astfel de icoane sau statui. Dumnezeu îndeplineşte minunile sale cu sau fără prezenţa unor icoane sau statui şi independent de ele, ceea ce contează, în mod primordial este credinţa celui în cauză. A confunda însă idolatria cu închinarea în faţa icoanelor sau statuilor este la fel de nociv şi păgubos, atâta vreme cât cel în cauză se simte confortabil în prezenţa lor. A te închina însă unui obiect în sine, fără legătură cu puterea lui Dumnezeu este, în perspectiva V.T., o idolatrie, dar în zona Creştinismului acesta este un fenomen care probabil este unul excepţional, dacă întradevăr se întâmplă. Cu alte cuvinte, personal nu am auzit niciodată de o persoană care să se închine statui unui idol păgân, sau unei zeităţi păgâne, sau statui vreunui animal şi totuşi să se declare, în acelaşi timp, Creştin. Dacă există o astfel de persoană, ar fi probabil vorba de ceva cu totul atipic şi fără nici o legătură cu ritualurile şi tradiţiile Bisericilor instituţionale Ortodoxă, Romano Catolică, sau Greco Catolică.

Cu toate acestea se ridică întrebarea de a şti cum trebuie să calificăm o persoană care se închină direct unei persoane, de exemplu unui sfânt sau unei sfinte care a decedat. Persoana, care se roagă în acest caz, nu se mai roagă lui Dumnezeu direct, ci se roagă unei alte persoane decât lui Dumnezeu, adică sfântului sau sfintei respective. Consider că acest tip de rugăciune calcă principiile Creştinismului deoarece Isus a învăţat omenirea că trebuie să se roage numai lui Dumnezeu şi nimănui altcuiva. “<<Pleacă Satano,>> i-a răspuns Isus. Căci este scris: <<Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să îi slujeşti.” (Matei 4; 10) Când mă închin în faţa icoanei lui Isus Cristos şi prin El mă închin lui Dumnezeu nu este nici o problemă deoarece Cristos este mijlocitorul meu şi al tuturor oamenilor, în faţa lui Dumnezeu. Când mă închin în faţa icoanei unui sfânt sau a unei sfinte şi mă rog direct acelui sfânt sau acelei sfinte şi nu mă rog direct Persoanei lui Dumnezeu Tatăl sau a Persoanei lui Cristos este o mare problemă deoarece Biblia ne spune că trebuie să ne închinăm numai lui Dumnezeu şi nu oamenilor, fie aceaştia vii sau morţi. “Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului, care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: <<Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.>>.” (Apocalipsa lui Ioan 22; 8-9) Dacă îngerii nu doresc să ne închinăm lor, de ce să ne închinăm oamenilor, chiar sfinţi care au murit? Chiar şi apostolul Pavel a avut în Listra o experienţă în care, la un moment dat, a fost adulat ca un zeu, în urma faptului că Dumnezeu a săvârşi o minune de vindecare prin prin el. (Faptele Apostolilor 14; 8-14)  Care a fost reacţia lui Pavel şi a lui Barnaba? “Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşerte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul pământul şi marea şi tot ce este în ele…” (Faptele Apostolilor 14; 15) Dacă Pavel, în timpul vieţii sale, nu a permis să fie adulat ca un zeu, de ce îi facem noi icoană şi ne rugăm lui, nu este aceasta împotriva a ceea ce el ne-a transmis? Personal cred că este împotriva învăţăturilor sale.                     

Să revenim pentru un moment la exemplul crucifixului. După standardele V.T. crucifixul este un obiect, prin urmare succeptibil de a deveni un idol. Dacă în vechime un evreu s-ar fi închinat unui crucifix ar fi fost considerat un idolatru, deoarece crucea nu avea aceaşi semnificaţie ca şi în prezent, semnificaţie dobândită după ce Isus a murit pentru păcatele oamenilor pe un astfel de obiect. De fapt crucea, pentru evreul din vechime, nu avea nici o semnificaţie. Cu toate acestea să nu uităm că lumea noastră a devenit creştină după ce Constantin a primit o viziune în care a văzut soarele şi o cruce deasupra sa pe care scria “prin aceasta vei fi învingător.” Urmare a acestei vedeni împăratul a inscripţionat pe scuturile soldaţilor semnul crucii, care de atunci şi-a consolidat valoarea de simbol al Creştinismului. Dacă Dumnezeu s-a folosit de simbolul acestui obiect, care este crucea, de ce în ziua de astăzi sunt destui aceea care condamnă pe cei care se închină în faţa unui crucifix, sau îşi fac semnul crucii? Nu sunt oare aceştia ‘inventatorii’ de culte creştine care îşi formulează doctrine în spatele cărora să îşi poată promova interesele lor de grup? Ar trebui să înţelegem motivaţiile atât a celor care se închină în faţa icoanelor, a statuilor, sau a crucifixelor, cât şi a celor care nu fac lucrul acesta şi îl consideră greşit, dar nici unii nici ceilalţi nu au absolută dreptate şi acest aspect nu ar trebui să îi dezbine pe credincioşii creştini, între ei. Nimeni nu poate revendica un adevăr incontestabil, în această privinţă, dar fiecare are motivaţii instituţionale şi personale, pentru a promova punctul său de vedere. Este greu de pus în balanţă şi cântărite cele două opţiuni diferite, în legătură cu dezbaterea privitoare la icoane, statui sau crucufixe, pentru că ar trebui studiate exhaustiv toate consecinţele posibile ale respectivelor poziţii şi nimeni nu a făcut, după ştiinţa mea, prin comparaţie, lucrul acesta, până la capăt. Refuzul utilizării acestor obiecte de culte a fost mai degrabă o formă de protest, practicat de reprezentanţii Protestantismului şi ai Reformei la adresa opulenţei Bisericilor instituţionale, decât o condamnare a practicilor propriu zise. De asemenea este adevărat că de a lungul istoriei Creştinismului au fost mari dezbateri în legătură cu folosirea lor şi nici chiar Bisericile instituţionale Ortodoxă şi Romano Catolică nu se înţeleg, în totalitate între ele, în această privinţă. Cu toate acestea, un lucru se poate afirma cu deplină certitutine şi anume faptul că indiferent de varianta adoptată şansa mântuiri rămâne neschimbată şi ea depinde de credinţa fiecăruia şi de re naşterea spirituală, pe care trebuie să o parcurgă orice Creştin. Adevărata reformă nu presupune eliminarea icoanelor, a statuilor, sau a crucifixelor, ci eliminarea problemei icoanelor, etc., adică a importanţei acestei probleme pentru mântuirea personală a indivizilor şi dirijarea atenţiei către aspectele cu adevărat esenţiale şi în primul rând către naşterea din nou, adică naşterea din Dumnezeu, fără de care nici un Creştin nu va vedea Împărăţia Cerurilor, fie că se închină în faţa icoanelor, etc., fie că nu se închină în faţa acestora.

Thursday, 31 December 2020 01:22

Rolul Femeilor În Cadrul Creştinismului

Written by

O a patra problemă, care consider că trebuie abordată în acest context, este acea a rolului femeilor în cadrul Creştinismului. Acesta a fost, pentru multe secole, unul discriminat şi în ziua de astăzi mai sunt destule confesiuni creştine care folosesc femeile ca pe o uriaşă masă de manevră, ţinută sub ascultarea bărbaţilor, care sunt consideraţi “capul femeilor.” Toată această doctrină se bazează pe următoarele texte ale Bibliei dictate de apostolul Pavel, sau atribuite apostolului, fără ca el să fie în realitate adevăratul autor şi pe care le voi enunţa în continuare.

„Supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos. Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Cristos Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt,...” [(Efeseni 5: 21-26); ref. 216 în Biblia Ortodoxă]

Nu este iubirea liantul reciproc dintre bărbat şi femeie? Oare bărbatul trebuie să îşi iubească soţia dar aceasta trebuie în primul rând să se supună, nu să îşi iubească bărbatul, cu aceaşi măsură? De ce această deosebire între cei doi? Are stăpânul  datoria să îşi iubească supusa, iar aceasta din urmă are în primul rând datoria să se supună, apoi desigur şi datoria să iubească? Acest text, prezentat mai sus, dă impresia că avansează o doctrină diferită decât cea pur Creştină, prin aceea că ea creează un intermediar între femei şi Dumnezeu, altul decât Isus Cristos şi anume soţul pentru soţia lui. Bărbaţii par a fi legaţi direct de Isus Cristos, dar femeile par a fi conectate, în conformitate cu textul citat, prin intermediul bărbatului. În conformitate cu teologia lui Isus ne-am aştepta ca şi femeile să fie legate direct de Dumnezeu prin Isus Cristos şi nu printr-un intermediar, care este soţul acestora. Această deosebire dintre bărbaţi şi femei Isus nu a făcut-o niciodată, dimpotrivă El a primit pe femei, ca şi pe bărbaţi, în egală măsură. Textul pe care Pavel, sau autorul lui original, l-a dictat sau l-a scris, într-un anumit context, a fost transformat într-un element de doctrină, atât de prezent în multe confesiuni creştine şi care ţine femeile departe de anumite activităţi creştine, considerate a fi exclusiv de resortul bărbaţilor. Într-un alt context, într-o altă epistolă dictată de apostolul Pavel, sau atribuită acestuia, apare o afirmaţie care în esenţa ei  contrazice textul menţionat mai sus.

„Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.” [(Galateni 3: 28); ref. 217 în Biblia Ortodoxă]

Dacă toţi sunt una în Cristos înseamnă că bărbaţii nu sunt capul femeilor şi că El este Capul atât al bărbaţilor ca şi al femeilor, în egală măsură. Unitatea perfectă, cerută de Cristos şi ierarhia nu merg împreună şi acesta este principala tensiune pe care epistolele atribuite apostolului Pavel o introduce în Biblie, prin anumite scrieri. ‘Unitatea’ dintre stăpân şi supus este una, în modul cel mai academic spus, imperfectă. Ierarhia delimitează, deosebeşte, crează diviziuni, pe când unitatea înseamnă egalitate şi o perfectă armonie şi completare reciprocă. Dacă nu mai există deosebire între bărbat şi femeie, aşa cum Pavel ne informează în cel de al doilea text citat, în acest context, de ce atunci femeia este plasată într-o poziţie de subordonare, faţă de bărbat, de către apostolul Pavel? Este o contradicţie sau nu între texte? A uitat Pavel ceea ce a scris într-o altă epistolă şi aflat într-o altă stare de spirit şi-a schimbat părerea, sau un alt autor a implementat în textele Bibliei o nouă doctrină? Cheia înţelegerii acestor texte este expresia în Cristos. Aşa cum am arătat deja apostolul Pavel, s-a adresat la două categorii diferite de Creştini. Una este constituită din Creştinii renăscuţi spiritual iar cealaltă este formată din Creştinii “lumeşti” sau ne renăscuţi spiritual. Fără îndoială că pentru Creştinii aflaţi în prima categorie, bărbatul nu mai este capul femeii ci Cristos este Capul femeii aşa cum este şi pentru bărbat, deoarece între bărbat şi femeie nu mai există nici o deosebire bazată pe gen. (Galateni 3: 28)

Cristos este de fapt Capul fiecărui Creştin renăscut spiritual, în mod individual, adică al fiecăruia în parte şi prin aceasta este şi Capul Bisericii Spirituale Unice, care este formată din ansamblul acestor credincioşi. Creştinii sunt legaţi personal, fiecare în parte, de Cristos şi nu prin intermediul altora, fie ei şi soţi sau rude. Între ei, credincioşii născuţi din Dumnezeu, sunt legaţi prin acest centru spiritual, prin Isus Cristos, nu direct, scurcircuitând centrala. Femeia este legată de bărbatul ei prin intermediul lui Cristos şi nu invers, adică ea nu este legată de El prin intermediul bărbatului său, aceasta desigur când amândoi sunt în Cristos. Fiecare mlădiţă este legată direct de viţă, nu prin intermediul unei alte mlădiţe. Fiecare organ din corpul uman are o structură nervoasă care îl leagă direct de sistemul nervos central. Organele se asociază unele cu altele, în sisteme sau aparate, pentru îndeplinirea anumitor funcţii,  dar toate primesc comenzile direct de la cap.

Un alt aspect, care poate lămări această ne concordanţă, din interiorul epistolelor atribuite apostolului Pavel, este acela că tot mai mulţi cercetători ai Bibliei au ajuns la concluzia că nu toate epistolele, care sunt atribuite lui Pavel, au fost scrise, sau dictate, de el. Unele din aceste scrieri sunt transmise sub pseudonim, adică atribuindu-se în mod greştit numele apostolului, ca şi autor al lor. Cele mai controversate epistole, din acest punct de vedere, sunt tocmai acelea care susţin raportul ierarhic dintre bărbat şi femeie şi anume epistolele către Timotei şi într-o anumită măsură şi epistola către Efeseni.  

Pe de altă parte, epistolele atribuite apostolului Pavel au încercat să stabilească o anumită ordine în ceea ce priveşte, relaţiile dintre Creştinii ne renăscuţi spiritual şi care să le permită acestora să parcurgă drumul renaşterii spirituale. Se pare că pentru ei, conducerea familiei de către bărbaţi ar fi dus la o anumită stabilitate, necesară pentru dedicarea spirituală. S-ar putea ca unii să nu fie prea convinşi de acest argument şi această atitudine nu ar fi de criticat, întrucât chiar în ceea ce mă priveşte, găsesc primul dintre cele două texte citate problematic şi fiind la limita dintre claritate şi confuzie. Ce se întâmpla, de exemplu, în cazul familiilor în care soţiile erau credincioase şi bărbaţii lor nu? Ele au fost sfătuite de Pavel să nu se despartă de bărbaţii lor, dar dacă bărbatul erau capul femei cum funcţiona principiul subordonări unei femei credincioase faţă de un bărbat necredincios? Deveneau femeile în acest caz capul bărbatului? Apostolul Pavel nu face nici o referire la acest aspect şi trebuie spus că acest text creează mai multe probleme decât încearcă să clarifice.

Dacă, în toate epistolele sale, apostolul Pavel se adresează Creştinilor, ca unor entităţi care au nevoie fiecare în parte de Cristos, pentru a fi mântuite, adică fiecare trebuie să fie în relaţie personală cu El şi să fie renăscut spiritual, în primul text mai sus menţionat se generează un Creştinism cu “două viteze” în care unii credincioşi, adică femeile, apar pe o poziţie subordonată. Aceasta este o poziţie iudaică clasică, care se pare că era atât de înrădăcinată în conştiinţa acelor care au scris unele din epistolele atribuite apostolului Pavel încât, nici chiar aceştia nu au fost în stare să se debaraseze de aceasta. De ce iudaică? Pentru că evreii privesc femeile ca fiind inferioare bărbaţilor din anumite puncte de vedere.

Poate că toată discuţia ar rămâne nedecisă, dacă în unele epistole atribuite apostolul Pavel nu s-ar fi mers mai departe, cu elanul antifeminist şi nu s-ar fi susţinut deasemenea următoarele:

„Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli. Vreau, deasemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase. Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” [(1 Timotei 2: 8-15); ref. 218 în Biblia Ortodoxă]

Acest text foloseşte aceeaşi scuză pe care a folosit-o şi Adam, pentru greşeala lui şi anume aceea de a mânca din fructul oprit. Femeia a fost de vină. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a acceptat această scuză şi i-a aplicat lui Adam aceaşi pedeapsă ca şi femei. Amândoi au fost consideraţi la fel de vinovaţi şi amândoi au fost alungaţi din rai. Femeia a fost ispitită de ‘şarpe’ şi bărbatul a fost ispitit de femeie. Amândoi au scuza ‘ispitirii,’ atunci de ce face textul, mai sus citat, deosebirea între cei doi? În textul respectiv, femeia este văzută ca fiind mai vinovată decât bărbatul, dar aceasta este o contrazicere a Bibliei. Fiecare este răspunzător pentru atitudinea sa şi nimeni nu poate purta sarcina greşeşilor noastre. Există o singură excepţie, Isus a murit pentru greşelile noastre şi în egală măsură pentru greşeala lui Eva ca şi pentru greşeala lui Adam. Ce teologie propovăduieşte textul din 1 Timotei 2; 8-15? Una care este paralelă cu iertarea care vine prin jertfa pe cruce a lui Isus. Prin sacrificiul Său Isus a făcut ca atât Adam ca şi Eva să fie iertaţi, în mod egal, prin urmare, orice teologie care face deosebirea între cei doi, nu corespunde crucii lui Isus, adică învăţăturilor şi misiunii Sale.     

Textul citat, chiar dacă s-ar referi numai la femeile ne renăscute spiritual, este totuşi extrem de problematic. Fiecare individ, masculin sau feminin, este mântuit individual, în funcţie de credinţa sa şi numele celor salvaţi, adică identificarea lor ca persoane este trecut, tot în mod individual, în cartea vieţii. Prin urmare, femeile nu pot răspunde pentru credinţa fiilor lor şi nici aceştia nu pot transfera meritele lor către mamele lor. Dacă acceptăm cazul contrar, suntem în afara învăţăturii creştine a îndreptăţirii prin credinţă.

“Apoi i-a zis: <<Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit>>.” [(Luca 17: 19); ref. 219 în Biblia Ortodoxă]

Conflictul creat este între doctrina mântuiri prin credinţă şi cea a mântuiri prin fapte. Vreau să precizez că sunt deplin conştient de relaţia dintre credinţă şi fapte şi că apostolul Iacov ne spune că o credinţă fără fapte este moartă. În legătură cu acest aspect însă este vorba despre altceva şi anume despre mecanismul mântuirii. În epistola către Romani, la cap. 3, în versetele 21-26, acest mecanism al mântuirii este foarte limpede descris. „Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mârturisesc Legea şi prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vemea în delungei răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” Dacă nu este nici o deosebire înseamnă că nu este nici o deosebire nici între bărbaţi şi între femei. Prin urmare şi femeile, la fel ca şi bărbaţii sunt socotite neprihănite prin credinţa în Isus şi nu prin fapte. De ce atunci mântuirea femeilor este condiţionată de faptul de a naşte băieţi şi nu fete şi de faptul ca aceşti băieţi să persiste ei înşişi în credinţa creştină? Voi dezvolta, la un moment dat, pe parcursul acestei secţiuni, răspunsul la această problemă.

Pavel a fost un aprig susţinător al mântuiri care vine prin credinţă, nu prin fapte, dar în cazul femeilor, prin acest text care este atribuit lui, dar a cărei paternitate este controversată,  se leagă mântuirea femeilor şi se condiţionează de săvârşirea unor fapte, adică naşterea de fii. Mai mult, se condiţionează mântuirea femeilor chiar de credinţa altor persoane şi anume de fii acestora, care trebuie să stăruiască cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie pentru ca mamele lor să fie mântuite. Să vedem ce ne spune apostolul Pavel despre mântuirea prin credinţă:

„Căci ce zice Scriptura? <<Avram a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.>> Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. <<Ferice, >> zice el, <<de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror fapte sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul! >>.. De aceea credinţa aceasta <<i-a fost socotită ca neprihănire. >> Dar nu numai pentru el este scris că <<i-a fost socotită ca neprihănire; >> ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Cristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” [(Romani 4: 3-8; 22-25); ref. 220 în Biblia Ortodoxă]

De ce nu se aplică acelaşi principiu şi femeilor credincioase? De ce nu sunt şi ele mântuite prin credinţă, ci prin naşterea de fii? Credinţa fără fapte este moartă ne spune apostolul Iacov. (Iacov 2; 26) El s-a referit la faptele pocăinţei şi nu se putea referi la situaţii care nu sunt sub controlul celui în cauză. Este posibil ca o femeie credincioasă să nască numai fiice nu şi fii. Acesta este un lucru care nu poate fi controlat, în mod firesc, de persoana în cauză, nu depinde de ea. Ce se întâmplă în acest caz? În mod principial, femeia credincioasă ar trebui să fie mântuită prin credinţa ei, şi astfel să fie socotită neprihănită şi nicidecum prin naşterea unor copii de gen masculin. De naşterea de fiice sau fii sunt egali responsabili şi bărbaţii şi femeile, de ce sunt făcute responsabile numai femeile? Materialul genetic, care generează naşterea unui copil, aparţine deci ambilor părinţi. De ce atunci această mare nedreptate de a se cere socoteală numai femeilor, în legătură cu genul copiilor născuţi? Naşterea de copii înseamnă acţiuni, fapte, dar mântuirea nu vine în nici un caz prin fapte, după cum ne informează apostolul Pavel. Mă refer la neprihănirea care ne este atribuită prin credinţa în Isus. “Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred în El. Nu este nici o deosebire.” (Romani 3; 21-22) În consecinţă, femeile, fără deosebire faţă de bărbaţi sunt considerate neprihănite prin credinţă şi nicidecum prin naşterea de fi. Este vorba despre o contradicţie, ori toţi oamenii, fără deosebire, adică şi fără deosebirea dintre femei şi bărbaţi, sunt socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos ori numai bărbaţii sunt socotiţi neprihăniţi prin credinţă şi femeile sunt socotite neprihănite prin naşterea de fii. Amândouă nu merg împreună. Este vorba despre o pură discriminare între bărbaţi şi femei datorată urmelor provenite din credinţa iudaică, o credinţă a faptelor, a Legii şi unde femeia avea un rol subordonat. Această discriminare este realizată de autorul epistolelei 1 Timotei, fie că acest autor este Pavel personal, sau altcineva. Îl preţuim probabil cu toţii pe apostolul Pavel pentru ceea ce ne-a transmis în legătură cu Isus Cristos, dar orice eroare, mai ales atunci când duce la o nedreptate, trebuie îndreptată. Problema este că nu este deloc sigur că Pavel a scris acele texte biblice.

 „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: <<Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine>>.” [(Romani 10: 10-11); ref. 221 în Biblia Ortodoxă]

Textul de mai sus nu exclude în nici un fel nevoia de a săvârşi fapte creştineşti dar nu condiţionează mântuirea de săvârşire anumitor fapte. Nu este, desigur, cazul femeilor credincioase, după opinia exprimată în unele din epistolele atribuite apostolului Pavel, care trebuie să nască fii credincioşi, credinţa din inima lor nefiind de ajuns. Dar dacă aceste femei sunt născute din nou şi au darurile şi roadele Duhului Sfânt, nici în acest caz nu pot fi mântuite, chiar dacă nu nasc fii? Mai mult decât atât, în râvna de a da sfaturi, prin unele din textele atribuite apostolului Pavel fecioarele sunt sfătuite să nu se mărite, ceea ce este într-un complet dezacord cu faptul de a condiţiona mântuirea femeilor credincioase de naşterea de fii, care să fie credincioşi. Sunt practic două învăţături care se contrazic una cu cealaltă, în principiu, amândouă oferite de acelaşi apostol, sau în orice caz, de scrieri atribuite acestuia. În ceea ce priveşte pe femei, apostolul Pavel nu este consecvent cu propria lui învăţătură a îndreptăţirii prin credinţă, dacă epistolele care prezintă învăţături contrare au fost dictate toate de el. Scrierile sale, sau scrierile atribuite lui, trebuiesc criticate pentru aceasta, aşa cum şi Pavel l-a criticat pe apostolul Petru atunci când acesta a dat dovadă de ipocrizie.

“Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit.” [(Galateni 2: 11); ref. 222 în Biblia Ortodoxă]

Atitudinea faţă de femei, conţinută în epistolele atribuite lui Pavel, nu este cu nimic mai puţin de criticat, decât a fost atitudinea lui Petru faţă de Neamuri la momentul respectiv, din acelaşi motiv.

“Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” [(Galateni 2: 16); ref. 223 în Biblia Ortodoxă]

În unele din epistolele atribuite apostolului Pavel a fost diminuat foarte mult rolul şi importanţa femeilor, în cadrul Creştinismului. De ce au fost îndrumate numai fecioarele să nu se căsătorească dar nu şi tinerii bărbaţi?

„Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare... Dar cine a luat o hotărâre tare şi nu este nevoit ci este slobod să lucreze cum vrea şi a hotărât în inima lui să-şi păstreze pe fiica sa fecioară, face bine. Astfel, cine îşi mărită fata bine face şi cine n-o mărită mai bine face.” [(1 Corinteni 7: 25; 37-38); ref. 224 în Biblia Ortodoxă]

De altfel, acest text este la rândul lui într-o directă contradicţie cu un altul, atribuit deasemenea apostolului Pavel, care ne spune:

„Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luat cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul.” [(1 Timotei 4: 1-3); ref. 225 în Biblia Ortodoxă]

Cum vor putea femeile credincioase să fie mântuite, dacă rămân fecioare şi de ce s-a hazardat apostolul Pavel să sfătuiască femeile să rămână fecioare, dacă tot el consideră că oprirea căsătoriei este o învăţătură provenită de la oamenii, care spun minciuni şi sunt însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor? Una dintre explicaţii este autoritarismul cu care apostolul Pavel vorbeşte Bisericilor pe care le-a iniţiat, dar pe lîngă aceasta, o altă explicaţie este faptul că probabil nu toate epistolele care sunt atribuite lui Pavel, îl au ca şi autor pe el. El s-a considerat totdeauna o personalitate importantă şi cu multă autoritate, care era în măsură să dea sfaturi, care să devină reguli obligatorii pentru credincioşii creştini. Chiar dacă scrierile care vin cu siguranţă de la el personal au fost inspirate de Duhul Sfânt, totuşi El a inspirat şi alte persoane nu numai pe apostolul Pavel şi de asemenea este posibil ca, chiar şi Pavel să fi folosit un exces de limbaj sau de atitudine, atunci când a transmis mesajele respective. O altă cauză a unor ne potiviri era convingerea personală a lui Pavel că revenirea lui Isus Cristos pe pământ este foarte aproape, atât de aproape încât nu mai are nici un sens ca oamenii să se mai căsătorească.

“Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, să fie ca şi cum nu ar avea; cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura; cei ce cumpără ca şi cum nu ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece.” [(1 Corinteni 7: 29-31); ref. 226 în Biblia Ortodoxă]

Apostolul Pavel s-a înşelat în ceea ce priveşte revenirea rapidă a lui Isus Cristos pe pământ, dar acest eveniment se va întâmpla negreşit, la un moment dat. Învăţătura conţinută de unele din epistolele atribuite lui Pavel, privitoare la femeile credincioase, este în directă contradicţie cu doctrina îndreptăţirii prin credinţă şi pe bună dreptate trebuie desconsiderată. Transformarea femeilor în Creştini de categoria a doua nu a fost intenţia lui Isus Cristos. Mama Lui şi Maria Magdalena au fost la picioarele crucii când El a fost răstignit şi tot ele au fost primele persoane care s-au prezentat la mormântul Lui, după ce a fost răstignit. (Matei 28; 1-10) Aşa cum însuşi apostolul Pavel afirmă, de data aceasta cu deplină îndreptăţire, în Cristos nu mai trebuie făcută această discriminare între femei şi bărbaţi.

Mulţi îl consideră pe apostolul Pavel, în mod greşit după părerea mea, un fel de “co-fondator” al Creştinismului, alături de Isus Cristos. Eu însă vreau să atrag atenţia asupra faptului că singurul fondator al Creştinismului este şi trebuie să rămână Isus Cristos. Multe din scrierile apostolului Pavel sunt foarte valoroase pentru înţelegerea Creştinismului, dar părerile sale sau acelea care sunt cuprinse în epistolele care îi sunt atribuite lui, cu privire la statul femeilor, nu sunt consecvente cu părerile despre credinţă pe care le-a exprimat.

„Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi pre iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” [(2 Petru 3: 15-16); ref. 227 în Biblia Ortodoxă]

 Toate textele din Biblie trebuiesc analizate prin prisma învăţăturilor lui Isus şi a spiritului în care au fost anunţate. Ele trebuiesc acceptate numai atunci când acestea nu sunt în contradicţie cu ceea ce a spus Cristos. Unitatea Bisericii, importanţa dragostei spirituale sunt fără îndoială mesaje transmise de întemeietorul Creştinismului, dar discriminarea asupra femeilor nu face parte din spiritul Creştinismului, ci este o reminiscenţă a învăţăturilor iudaice. Prima formă de autoritarism nejustificat, din interiorul Creştinismului, este modul cum sunt privite femeile cu o ne disimulată condescendenţă. Dacă bărbaţii trebuiesc să îşi iubească femeile, cum a iubit Cristos Biserica, tot astfel trebuie să iubească şi femeile pe bărbaţi lor, căci atunci când Isus s-a adresat discipolilor Săi, cerându-le să se iubească unii pe alţii cum i-a iubit El, nu a făcut diferenţa între femei şi bărbaţi. Dragostea este legătura desăvârşirii nu autoritatea, cum ar fi cea a bărbaţilor asupra femeilor, sau a instituţiilor bisericeşti asupra credincioşilor. (Coloseni 3; 14)

Femeile credincioase, la fel ca şi bărbaţii, fac parte, ca indivizi, ca şi persoane din adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Acestea nu sunt doar instrumente de procreere şi nici nu există nici un intermediar între ele şi Mântuitorul lor personal adică Isus Cristos. El este Capul fiecărui membru al Bisericii Spirituale Unice şi deci al întregii Biserici, în ansamblu. Aşa cum am arătat însă, adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată doar din aceia care sunt într-o legătură personală cu Dumnezeu, nu prin intermediar, adică soţia prin soţul ei. Soţiile la fel ca şi soţii lor, sunt legate direct de Isus Cristos şi numele lor au fost scrise şi ele în cartea vieţii de la întemeierea lumii. Femeile nu sunt doar apendice ale soţilor lor, adică trupuri fără cap, în aşa fel încât bărbatul lor să trebuiască să fie capul lor. Multe femei, în lumea noastră, sunt mai devotate credinţei decât bărbaţii lor, mai informate şi mai pregătite din punct de vedere spiritual să îi înveţe pe alţii. Ceea ce trebuie să predomine este pregătirea, talentul şi capacitatea spirituală şi în primul rând chemarea lui Dumnezeu şi nu genul. Isus a dat exemplu cu cele zece fecioare înţelepte şi nu a găsit cu cale să folosească, în acel caz, o pildă în care bărbaţii să fie protagoniştii. (Matei 25; 1-13)

Faptul că Dumnezeu Tatăl este Capul lui Cristos este o metaforă nepotrivită, folosită în epistolele atribuite apostolului Pavel, atâta vreme cât avem un singur Dumnezeu cu o personalitate unitară. Dumnezeu însuşi, adică Trinitatea nu conţine în sine nici un element de subordonare, ci este o unitate perfectă, una, aşa cum s-a exprimat Isus Cristos. Apostolul Pavel ne spune altceva decât Isus în ceea ce priveşte legătura dintre acesta şi Tatăl. Isus Cristos a spus că El şi Tatăl sunt una.

“Eu şi Tatăl una suntem.” [(Ioan 10: 30); ref. 228 în Biblia Ortodoxă]

“Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” [(Ioan 17: 21); ref. 229 în Biblia Ortodoxă]

Personal, sunt un ucenic al lui Isus Cristos şi de la El îmi extrag seva spirituală. Fiecare cuvânt pe care l-a spus El, este o învăţătură preţioasă pentru mine şi nu am nici cea mai mică intenţie să mă las deturnat de la învăţătura Mântuitorului lumii, nici chiar de învăţătura unui apostol şi cu atât mai puţin de o învăţătură care este doar atribuită acestuia. Cred că adevărata întoarcere la Dumnezeu este o întoarcere la Cristos. Întoarcerea la originile Creştinismului înseamnă o revenire la învăţăturile lui Isus şi adevărata reformă este nu doar o întoarcere la Biblie, “sola Scriptura,” ci o întoarcere la Cristos. În aceste condiţii formulez următoarea întrebare: dacă Isus Cristos a explicat clar că Dumnezeu este unul, o unitate perfectă, fără sus şi jos, fără superior şi inferior, fără Cap şi trup, unul şi identic cu sine, în El însuşi indivizibil, de ce s-a creat în epistolele atribuite apostolului Pavel, în interiorul Trinităţii o ierarhie, spunând că Tatăl este Capul lui Cristos? A făcut-o probabil pentru a impune ordine în comunităţile creştine nou create, dar aceasta nu este ordinea lui Dumnezeu, ci este ordinea oamenilor. Ordinea lui Dumnezeu este unitatea perfectă, sacrificiul de sine, lepădarea de sine toate bazate pe dragostea spirituală. Pe mine personal, aceasta m-a învăţat Isus Cristos şi eu aceasta propăvăduiesc oamenilor.    

 Dumnezeu este unul, în trei ipostaze diferite, este o singură Persoană, în sensul de personalitate, nu trei Persoane, cu trei personalităţi diferite. Trei Persoane cu trei personalităţi sunt trei Dumnezei dar Isus Cristos a spus că El şi Tatăl sunt una şi aceeaşi Persoană şi eu îl cred întru totul. Subliniez faptul că noţiunea de persoană are un alt înţeles, în limbajul curent, spre deosebire de limbajul teologic. ‘Prosopon,’ cuvântul din limba greacă, înseamnă “mască de teatru,” adică ipostază a aceluiaşi actor şi nu înseamnă nicidecum persoană în sensul pe care îl dăm în mod curent, acestui cuvânt.         Tatăl este Fiul şi Fiul este Tatăl, în esenţă şi în conţinut. Dacă sunt una între ei nu există ierarhie. Consider că Biblia, în afara comparaţiei nefericite folosită de apostolul Pavel, nu conţine, în nici un fel, o doctrină în care ipostazele Trinităţii să fie puse într-o ordine ierarhică. În ce sens poate fi considerat Tatăl Capul lui Isus Cristos? Tatăl este acela care gândeşte şi Fiul cel care execută? În nici un caz. Toate lucrurile au fost făcute prin Cristos şi pentru El. Cred că este vorba de o expresie nepotrivită pe care apostolul Pavel o foloseşte în epistola către Corinteni. (1 Corinteni 11: 3) Fiul este Tatăl care şi-a luat pentru Sine o formă, adică este chiar Tatăl, adică infinitul care, păstrându-şi toate atributele infinite, în acelaşi timp şi-a construit pentru sine un trup. Este vorba de o valenţă posibilă numai pentru Dumnezeu, aceea de a fi finit şi infinit în acelaşi timp. Infinitul, ca atare, nu poate avea o formă care să-l limiteze dar se poate întrupa într-o formă, cum ar fi cea umană, care existând în acelaşi timp cu realitatea infinită, să îi conţină esenţa, caracterului personal.

Este adevărat că la un moment dat Isus a spus că “Tatăl este mai mare decât Mine,” afirmaţie consemnată în Ioan, 14: 28. Cum trebuie să înţelegem că Tatăl este mai mare decât Fiul, deşi Tatăl şi Fiul sunt una? La o privire superficială este imposibil ca amândouă afirmaţii să fie adevărate deoarece ele se anulează sau se exclud reciproc. Aceste două afirmaţii, puse împreună creează impresia unei contradicţii, ireconciliabile. În baza opiniilor gînditorilor creştini, exprimate de-a lungul secolelor şi în baza luminii primite direct de la Dumnezeu, pot să afirm, în acord cu aceşti gânditori, că afirmaţia după care Tatăl este mai mare decât Fiul se poate înţelege prin aceea că Tatăl nu are nici un început dar Fiul a fost “născut” de Tatăl, la un moment dat. Aceasta înseamnă de fapt că Tatăl şi-a luat pentru sine o formă, cel mai probabil materială, rămânînd însă acelaşi Dumnezeu infint, în conţinut, dar îmbrăcând şi o formă, “un Trup,” într-un univers al formelor, în care şi-a desfăşurat calitatea de Creator. Cuvântul “născut,” în acest context, este înşelător pentru că ne conduce la ideea a două Persoane diferite, în sensul pe care îl are în limbajul curent cuvântul persoană. Este vorba de fapt de o singură entitate, identică cu sine, în conţinut, în esenţă. Dumnezeu este unul pentru că acelaşi Tată infinit, este şi Fiul, cu diferenţa că Fiul are formă finită, un trup după care a fost creat omul. În loc de cuvântul “născut,” care a fost utilizat de conciliile Bisericii instituţionale, trebuie înţeles, pentru a ne păstra în spiritul învăţăturii lui Isus, “întipărit într-un trup,” “oglindit de către materie.” Să observăm în ce fel Tatăl şi Fiul sunt una.

“Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: <<Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi îi arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi. În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis>>.” [(Ioan 5: 19-23); ref. 230 în Biblia Ortodoxă]

“Căci după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.” [(Ioan 5: 26); ref. 231 în Biblia Ortodoxă]

Fiul nu este o creaţie a Tatălui, adică El nu a fost creat, ci a fost “născut,” înţeles dincolo de limitările de rigoare conţinute de această noţiune. A fost “născut,” nu are nici o legătură cu naşterea aşa cum se înţelege, în mod obişnuit, pe pământ. Dacă am spune, de exemplu, că Fiul este “o emanaţie” a Tatălui, nu spunem de fapt nimic, pentru că nu avem nici cea mai vagă idee ce înseamnă, cu adevărat, în acest context, noţiunea de “emanaţie.” Fiul este “născut” din Tatăl, în sensul că Fiul este chiat Tatăl, dar îmbrăcat în materialitaea unui corp, a unei forme determinate. Fiul nu este subordonat, pe cale ierarhică Tatălui pentru că El nu este altcineva decât Tatăl, adică o Persoană care să fie supusă, unei alte Persoane. În măsura în care Tatăl este supus Lui însuşi, adică aşa cum omul este supus propriei lui conştiinţe, în acelaşi fel Fiul este supus Tatălui.

Din acest punct începe orice discuţie despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi Bisericile instituţionale. Acest lucru se întâmplă deoarece este vorba despre două principii diferite şi anume cel de unitate şi cel de ierarhie. Sunt aceste două principii compatibile? După părerea mea, ele nu sunt, în fapt, în deplină concordanţă. De ce? Ierarhia presupune exerciţiul autorităţii, pe când unitatea o exclude. De ce nu ar fi posibilă o ierarhie, în care să existe o unitate perfectă, prin aceea că una dintre părţi, să spunem Fiul, este un subordonat perfect, care se supune în mod exemplar, celeilalte părţi, adică Tatălui; nu poate unitatea să provină dintr-o subordonare perfectă? Unitatea poate să provină dintr-o subordonare perfectă, numai că, în acest caz, nu avem a face cu două personalităţi ci cu una, cea de-a doua ne având nimic personal, fiind doar o formă, o configurare a celei dintâi. O asemenea subordonare nu se face prin exerciţiul autorităţii ci este rezultatul unei unităţii generate de o identitate între cei doi factori. Este ca şi cum o persoană se priveşte în oglindă. Atunci când ridică mâna, o ridică şi imaginea din oglindă, când mişcă capul, îl mişcă şi imaginea din oglidă. De fapt este vorba de una şi aceaşi personalitate aşa cum este cazul şi în legătură cu Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl nu este Capul lui Isus Cristos, El este chiar Isus Cristos, adică Fiul este chiar Tatăl, care a luat pentru Sine un trup. Isus Cristos este Tatăl Ceresc întrupat, adică care a luat un trup, prima dată într-o dimensiune cosmică, adică Isus Cristos preexistent, sau existent din veşnicie şi a doua oară Isus Cristos cel istoric, care a trăit pe pământ.     

Prin această lucrare, susţin că nu există nici umbră de ierarhie între Tatăl şi Fiul deoarece ei sunt în fapt una, aşa cum a spus Isus Cristos şi că modul metaforic, în care apostolul Pavel a prezentat această relaţie duce la simplificări şi deformări, care se reflectă adânc în înţelegerea ideii de Biserică de către instituţiile bisericeşti. Principiul Creştinismului este unitatea şi nu ierarhia şi din cauza înţelegerii literale a unor texte care au fost intenţionate să aibă un caracter metaforic şi nu literal, suntem martorii unui Creştinism autoritar care este pe deplin reprezentat de către Bisericile instituţionale. Până când nu ajungem să înţelegem ce presupune cu adevărat unitatea propusă de învăţăturile lui Isus Cristos şi pentru care acesta s-a rugat înainte de a fi răstignit, nu avem cum să realizăm ce înseamnă Creştinismul.   

Pavel a prezentat o ierarhie în fruntea căreia se află Dumnezeu Tatăl, apoi Dumnezeu Fiul, apoi bărbatul şi la urmă femeia. Este o ordine care nu are nimic a face cu principiul dragostei spirituale, care este în realitate o ordonare inversă celei ierarhice. Dumnezeu din dragoste pentru Isus Cristos, adică pentru Sine însuşi în combinaţia Sa cu omul, i-a pus sub picioare toate lucrurile. (Efeseni 1: 22) Isus a venit pe pământ ca unul care serveşte la masă şi spală picioarele ucenicilor. Isus şi-a dat viaţa pe cruce pentru Mireasa Sa spirituală, adică pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Cu toate că Pavel recomandă ca bărbaţii să îşi iubească femeile mă întreb ce dragoste poate să existe când cei doi sunt pe poziţii de inegalitate? Şi stăpânii îşi iubeau sclavii pentru valoarea lor de întrebuinţare. Şi colecţionarii de artă îşi iubesc tablourile şi îşi pot chiar risca viaţa pentru ele. Dragostea adevărată presupune însă egalitate şi complementaritate. Superioritatea intelectuală sau morală a bărbatului nu se presupune totdeauna doar pentru considerente de gen.

„Dar vreau să ştiţi că Cristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Cristos. Orice bărbat, care se roagă sau proroceşte cu capul acoperit, îşi necinsteşte Capul său. Dimpotrivă, orice femeie, care se roagă sau proroceşte cu capul dezvelit, îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca una care ar fi rasă. Dacă o femeie nu se înveleşte, să se şi tundă! Iar, dacă este ruşine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă, să se învelească. Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului. În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei.” [(1 Corinteni 11: 3-10); ref. 232 în Biblia Ortodoxă]

Ce au îngerii a face cu capul femeii? De ce trebuie ei să vadă un semn al stăpânirii ei? În orice caz îngerii nu se căsătoresc, aşa după cum ne-a învăţat Isus Cristos. Toată această demonstraţie nu reprezintă decât o altă probă de antifeminism. De altfel această doctrină este în direct dezacord cu scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om şi care se află cuprins în cartea Genezei în capitolul 1.

„Apoi Dumnezeu a zis: <<Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ. >> Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, I-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” [(Geneza 1: 26-28); ref. 233 în Biblia Ortodoxă]

În cartea Geneza, facerea omului apare în două versiuni deosebite una de cealaltă şi chiar dacă le-am privi pe amândouă ca fiind ca două faţete ale aceleaşi medalii, adică prima ca pe o prezentare generală şi cea de-a doua ca pe o relatare în detaliu, totuşi între ele există mari deosebiri de sens. A fost omul făcut de la început ca o fiinţă completă, formată din două elemente complementare, adică bărbatul şi femeia sau întîi a fost făcut bărbatul şi apoi a fost făcută femeia, ca un ajutor pentru bărbat, o anexă folositoare a sa? Răspunsul la această întrebare este important, de vreme ce chiar apostolul Pavel s-a prevalat de această mitologie, pe care a folosit-o ca argument, atunci când a stabilit locul femeii în cadrul Creştinismului.   

Afirm că sunt două relatări oarecum diferite deoarece, în prima bărbatul şi femeia sunt priviţi ca şi egali, adică amândoi sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în acelaşi timp, om însemnând împreună bărbat şi femeie, scopul prezentat fiind acela ca aceştia să se înmulţească şi să stăpânească pământul. În a doua variantă mai întâi Dumnezeu l-a făcut pe om şi numai după ce acesta a trecut în revistă toate vieţuitoarele deja create, Dumnezeu a constatat că nici una dintre acestea nu se potriveşte ca şi ajutor al său. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a avut nevoie să se facă această inventariere a creaţiei Lui înainte să îşi dea seama că omul are nevoie de o femeie pentru a se putea înmulţi şi a atinge scopurile enunţate în prima versiune a creaţiei sale.

În a doua versiune femeia este prezentată ca un accesoriu al bărbatului, un ajutor potrivit pentru acesta, cu toate că este absurd să acceptăm că de la început Dumnezeu l-a creat pe om fără femeie, în cazul când a dorit ca ei să se multiplice. Toate animalele au fost create în perechi, masculin şi feminin numai omul a fost creat iniţial de unul singur. Se simte mâna anti feministă a preoţilor Evrei, care au dorit să pună femeia într-o poziţie de inferioritate şi secundară ca importanţă faţă de bărbat. În a doua relatare femeia este făcută după chipul bărbatului şi nu direct după chipul lui Dumnezeu. Prin această mitologie s-a căutat a se justifica şi consfinţi statutul de inferioritate a femeii, în societatea iudaică. În fond, preoţii care au întocmit aceste mituri erau bărbaţi şi aveau de făcut o politică proprie. (Geneza 1: 24-28; 2: 4-25) De altfel, o astfel de mitologie a fost de ajuns ca apostolul Pavel să decreteze că femeia trebuie să tacă în biserică pentru că ea a fost luată din bărbat şi nu bărbatul din femeie. (1 Timotei 2: 11-14) „Bărbatul este chipul şi slava lui Dumnezeu pe când femeia este slava bărbatului.” Cel puţin apostolul Pavel se abţine să afirme că femeia este chipul bărbatului, ea este numai slava acestuia de unde se înţelege că femeia este făcută totuşi după chipul lui Dumnezeu, nu după chipul bărbatului. Dacă este făcută după chipul lui Dumnezeu, nu este firesc ca femeia să ajungă să redobăndească acest chip, prin naşterea din nou? Este femeia renăscută spiritual prin intermediul soţului său, sau prin puterea lui Dumnezeu şi este justificată prin fapte sau prin credinţă, înaintea lui Dumnezeu?

„Dar Isus a răspuns: <<S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.>> Femeia, când s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui, şi a spus în faţa întregului norod, din ce pricină se atinsese de El şi cum fusese vindecată numai decât. Isus i-a zis: <<Îndrăzneşte fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace>>.” [(Luca 8: 46-48); ref. 234 în Biblia Ortodoxă]

Există o discrepanţă între atitudinea lui Isus Cristos faţă de femei şi atitudinea conţinută de unele epistole atribuite apostolului Pavel şi în ceea ce mă priveşte, întrucât sunt ucenicul lui Isus şi nu al altcuiva, consider că El ne-a învăţat, fără nici o umbră de îndoială, faptul că mântuirea fiecăruia, fie că este vorba de bărbat sau femeie, se bazează pe credinţa respectivei persoane şi nu pe altceva. Faptul de a relaţiona mântuirea femeilor şi a o condiţiona de naşterea de fii este o absurditate.    

   Omul înseamnă bărbat şi femeie şi amândoi au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Au fost făcuţi să se înmulţească şi să stăpânească pământul, lucrul pe care îl puteau face numai împreună. Femeia nu a fost făcută pentru bărbat, ci pentru ca împreună cu bărbatul să îndeplinească  planurile pe care Dumnezeu le are cu omul. Consider că nu există nici o bază în învăţătura lui Isus Cristos pentru a practica discriminarea dintre femei şi bărbaţi şi că în realitate Fiul, care este una cu Tatăl, este Capul fiecărui membru al Bisericii Spirituale Unice şi în felul acesta şi numai prin aceasta, este şi Capul Bisericii. Nu este Capul Bisericii ca şi conducător al instituţiilor bisericeşti, ci este Capul tuturor Creştinilor născuţi din Dumnezeu, care împreună formează o colectivitate spirituală, care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Capul, în ceea ce priveşte relaţia dintre Isus şi fiecare Creştin în parte, înseamnă cu totul altceva decât şeful. Şefii aşteaptă să fie serviţi şi nu mor pentru subordonaţii lor, pe cruce şi de regulă, în nici un alt mod. Capul înseamnă Învăţătorul, cel care ştie lucruri pe care noi nu avem cum să le ştim şi ne învaţă ce trebuie să facem ca să mergem corect pe drumul mântuirii. Capul înseamnă deschizătorul de drumuri, Calea, pe care trebuie să mergem, Uşa prin care trebuie să intrăm. Orice formă de autoritarism şi de impunere este exclusă. Creştinii au ca autoritate doar conştiinţa lor, luminată de Dumnezeu. Trebuie să alegem singuri calea îngustă, Isus ne ajută să o găsim. De ce atâta discuţie pe marginea nocivităţii autoritarismului? Pentru că autoritatea impusă, acceptarea şi promovarea ei, deturnează adevărurile Creştinismului şi deformează imaginea şi scopurile sale.

Creştinismul este, dacă pot folosi o comparaţie, un test sensibil în care se încearcă cele mai subtile resorturi psihologice, unde omul, ia anumite decizii, ascultându-şi inima sa, unde acesta se sacrifică pe sine, se leapădă de sine şi unde individul se construieşte pe sine, sub grija atentă a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să decidă pentru sine drumul său spiritual, căci numai în acest mod deciziile sale reflectă corect transformarea reală a personalităţii sale. Femeile sunt în primul rând oameni, conştiinţe şi după aceea femei. Cu alte cuvinte, în cadrul Creştinismului, ceea ce este, în primul rând, valorizat este conştiinţa umană, deplin responsabilă. În acest context femeile nu pot fi considerate pe jumătate responsabile pentru mântuirea lor, adică aflate în nevoia de a fi ghidate de o altă persoană pentru a alege calea mântuirii.

Naştere din nou nu face deosebirea între femei şi bărbaţi ci este condiţia mântuirii pentru ambele genuri. Atât femeile cât şi bărbaţii au nevoie în egală măsură să fie născuţi din Dumnezeu şi atât unii cât şi ceilalţi trebuiesc să trăiască după îndemnurile Duhului Sfânt, nu după îndemnurile firii pământeşti. Cei care trăiesc după îndemnurile Duhului sunt în unitate unii cu ceilalţi, unire care este dată de unitatea lui Dumnezeu. Unitatea exclude discriminările sau ierarhiile bazate pe autoritate. Unde vorbim de nivele ierarhice în care unul trebuie să îl asculte pe celălalt, vorbim de mediere, cel superior se află mai aproape de sursă de cât cel inferior. Sunt grade diferite de legătură cu izvorul principal. Naşterea din nou nu se face în grade diferite pentru femei şi bărbaţi şi nici darurile Duhului Sfânt nu se revarsă diferit pentru unii sau pentru ceilalţi. De altfel şi unii şi ceilalţi primesc aceste daruri de la Dumnezeu şi dacă le-au primit de ce se face deosebirea între cine primeşte? Sunt bărbaţii mai capabili să primească şi femeile mai puţin capabile să primească? Este darul de a îi învăţa pe ceilalţi rezervat numai bărbaţilor? Care alte daruri mai sunt rezervate bărbaţilor şi care sunt rezervate femeilor? Nu există astfel de demarcaţii. Darurile Duhului Sfânt nu ţin cont de genul persoanelor în cauză. Bărbaţii nu sunt cu nimic mai competenţi să îi înveţe pe alţii decât femeile, întrucât învăţarea altora nu depinde de ei, sau de calităţile lor, ci este un dar primit de la Dumnezeu. Ceea ce primim sub formă de dar nu ne poate deosebi pe unii de ceilalţi deoarece nu este meritul nostru.

Un alt aspect, demn de a fi semnalat, este următorul. Fecioarele pot fi mântuite, în mod evident, chiar dacă nu sunt măritate. Dacă ele pot fi salvate, fără să fie legate de Cristos prin intermediul unui cap, adică a unui bărbat, de ce nu se poate acest lucru şi pentru femeile căsătorite? Este căsătoria o degradare, care pune pe femeile căsătorite într-o situaţie de inferioritate faţă de fecioare? Aşa s-ar părea, după recomandările conţinute în unele epistole, atribuite apostolului Pavel. Cu toate acestea, o astfel de doctrină este fundamental greşită, atâta vreme cât căsătoria a fost binecuvântată de către Dumnezeu, de la întemeierea lumii. În realitate atât fecioarele cât şi femeile căsătorite, au nevoie să fie legate direct şi personal de Cristos şi nu prin intermediar, deoarece în Cristos nu mai există deosebirea dintre femeie şi bărbat. Am ales această linie de învăţătură conţinută de epistolele atribuite apostolului Pavel, din două motive. În primul rând, această interpretare a relaţiilor dintre bărbat şi femeie este ceea care se află în completă concordanţă cu învăţătura dată direct de Isus şi în al doilea rând, textul care susţine această expunere, cel din Galateni 3, 28, este recunoscut, de majoritatea cercetătorilor Bibliei, ca aparţinînd personal apostolui Pavel şi că nu este doar atribuit acestuia.   

Creştinii trebuiesc să se supună unii altora. Femeile şi bărbaţii trebuiesc să ia în considerare dorinţele unii altora. O anumită ordine în familie este bine venită. Această ordine însă nu trebuie să se bazeze în primul rând pe gen ci pe competenţă. Cel mai puţin competent într-un anumit domeniu ar trebui să îl asculte pe cel mai bine pregătit. În vremea apostolilor situaţia femeilor era de aşa natură încât acestea nu mergeau la şcoli, nu ieşeau din casă prea mult şi erau deci puţin informate. Situaţia s-a schimbat radical în ceea ce priveşte competenţele. Multe femei sunt mai competente decât soţii lor, în anumite privinţe, deci cel care ştie mai bine un anumit lucru trebuie luat în considerare, indiferent de genul persoanei respective. Bărbatul poate să ştie anumite lucruri mai bine decât soţia lui sau să aibă o experienţă de viaţă mai completă şi ar trebui să se ţină cont, în acest caz, de aceste aspecte şi părerea lui să fie considerată decisivă. Numai că acelaşi lucru trebuie aplicat şi în cazurile în care soţia se află în această situaţie, fără discriminare de gen. A accepta că bărbatul trebuie să aibă în toate cazurile dreptate doar pentru că este bărbat şi că femeia nu are niciodată dreptate doar pentru că este femeie, nu este o doctrină în spiritul Creştinismului, deoarece acesta din urmă promovează dreptatea. În toate cazurile este necesar să prevaleze opiniile acelora care au dreptate, indiferent dacă aceştia sunt bărbaţi sau femei, aceasta este învăţătura lui Isus Cristos şi pe aceasta trebuie să o urmăm. Iubirea şi dreptatea sunt fundamentele Creştinismului şi în nici un caz discriminarea şi autoritatea. Acolo unde este nevoie de exercitarea autorităţii, acolo nu există fie iubire fie dreptate.

„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.” [(Matei 23: 23); ref. 235 în Biblia Ortodoxă]

 „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvinte, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere... Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele cari vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre” [(1 Petru 3: 1-2; 7); ref. 236 în Biblia Ortodoxă]

Înţelepciunea despre care vorbeşte apostolul Petru este tocmai aceea de a recunoaşte femeia ca persoană şi nu doar ca mijloc de procreere. Cât despre slăbiciunea femeilor în raport cu bărbaţii, în ceea ce priveşte caracterul acestora, este o afirmaţie discutabilă atâta vreme cât ele sunt cele care suferă cu stoicism durerile naşterii copiilor şi nu bărbaţii. Chiar dacă fizic unele femei sunt mai slabe decât bărbaţii, cu toate că altele pot fi mai puternice decât unii bărbaţi, totuşi femeile dau de multe ori dovadă de o incredibilă putere de caracter şi ideea că ele sunt mai slabe este doar o expresie culturală a vremurilor când epistola lui Petru a fost scrisă. Oare în Împărăţia Cerurilor femeile vor fi supuse bărbaţilor? Bineînţeles că nu deoarece nu vor mai exista soţi şi soţii. Numai că Împărăţia Cerurilor este deja înăuntru celor credincioşi, dacă aceştia au fost renăscuţi spiritual, deci cel puţin din acest punct de vedere nu există inegalitate între femei şi bărbaţi. Viaţa pe pământ, de asemenea trebuie să fie o pregătire pentru participarea la plinătatea Împărăţiei Cerurilor. Cum se pregătesc femeile care pe pământ sunt subordonate bărbaţilor dar în Cer vor fi egale cu ei? Mai corect ar fi ca fiecare să îşi asume răspunderea propriei sale spiritualităţi.

Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate existentă numai în Cristos, adică îşi are fundamentul şi existenţa în persoana Lui. Toţi membrii ei sunt legaţi între ei prin faptul că toţi sunt într-o legătură personală cu El. Acesta este singurul lucru care îi uneşte pe membrii adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu, relaţia personală cu aceeaşi Persoană. Bărbaţi sau femei, toţi membrii Bisericii Spirituale Unice sunt egali între ei şi îndeplinesc misiuni complementare unele altora. Prin aceste misiuni adevăratul Creştinism spiritual înaintează ducând planurile lui Dumnezeu la bun sfârşit. Dumnezeu nu este Capul lui Cristos ci una cu Cristos şi tot El este Capul tuturor bărbaţilor şi al femeilor renăscuţi spiritual dar Cap nu în sensul de conducător sau autoritate impusă ci în sensul de ghidaj şi lumină spirituală.

 „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Cristos.” [(Galateni 3: 26); ref. 237 în Biblia Ortodoxă]

Toţi în afară de femei?

„... nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.” [(Galateni 3: 28); ref. 238 în Biblia Ortodoxă]

 Apostolul Pavel s-a adresat de multe ori Bisericilor ca unor copii care nu ştiu nimic şi care trebuiau conduşi la nevoie cu nuiaua. Se presupune că cei care sunt scrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii au deschiderea şi vor avea maturitatea necesară pentru a îl înţelege pe Dumnezeu şi aceasta fără să stea cineva cu nuiaua lângă ei.

“Cât despre dragostea frăţească, n-aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii...” [(1 Tesaloniceni 4: 9); ref. 239 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos ne învaţă toate lucrurile prin Mângâietorul pe care ni l-a trimis. (Ioan 14: 26) Dacă nu este aşa înseamnă că mântuirea este numai pentru ispravnicii care trebuie să îi conducă pe ceilalţi cu băţul. Creştinii născuţi din Dumnezeu nu trebuiesc trataţi ca nişte prunci în Cristos, căci ei sunt conduşi direct de către Dumnezeu pe calea transformării lor spirituale.

„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară dela Dumnezeu, care dă tuturor cu mâna largă şi fără mustrare şi ea îi va fi dată.” [(Iacov 1: 5); ref. 240 în Biblia Ortodoxă]

Biserica este Mireasa spirituală a lui Isus Cristos, pentru care El şi-a dat viaţa pe cruce şi din ea fac parte femei şi bărbaţi. Cu alte cuvinte, nu poate exista nici o deosebire între femei şi bărbaţi atâta vreme cât şi unii şi ceilalţi sunt, în raporturile cu Isus Cristos, pe poziţia mireselor, Mirele este doar Isus. Acest adevăr este deturnat tot de logica Bisericilor instituţionale care promovează inegalitatea dintre femei şi bărbaţi ca o formă de autoritate spirituală impusă, prima şi cea mai evidentă formă de discriminare. În multe Biserici instituţionale femeile nu au dreptul de a predica de la amvon şi aceasta indiferent cât de pregătite spiritual sunt în acest scop. Trebuie subliniat că textul în baza căruia se interzice acest lucru, cel din (1 Timotei 2: 9-15) trebuie considerat ca fiind cel mai discutabil şi cel mai contradictoriu text al N.T. şi că deasemenea el se află într-o totală opoziţie faţă de învăţătura mântuirii prin credinţă, pe care chiar apostolul Pavel a formulat-o.

„Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci <<cel neprihănit prin credinţă va trăi.>> Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: <<Cine v-a face aceste lucruri v-a trăi prin ele>>.” [(Galateni 3: 11-12); ref. 241 în Biblia Ortodoxă]

„Încă puţină, foarte puţină vreme şi Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” [(Evrei 10: 37-38); ref. 242 în Biblia Ortodoxă]

Creştinismul autentic nu este puterea bărbaţilor asupra femeilor ci este puterea dragostei asupra nedreptăţii, a adevărului asupra minciunii.

Thursday, 31 December 2020 01:24

Despre Problema Autorităţii

Written by

Ar fi de asemenea câteva observaţii de făcut şi despre aserţiunea apostolului Pavel, aceea că stăpânirile din această lume sunt toate de la Dumnezeu.

“Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpănire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpănirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpănirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda.” [(Romani 13: 1-2); ref. 243 în Biblia Ortodoxă]

Acest text se găseşte într-o contradicţie flagrantă cu ceea ce a spus Isus Cristos.

         „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” [(Ioan 12: 31); ref. 244 în Biblia Ortodoxă]

„Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpănitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.” [(Ioan 14: 30); ref. 245 în Biblia Ortodoxă]

„...în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” [(Ioan 16: 11); ref. 246 în Biblia Ortodoxă]

Diavolul l-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: <<Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” [(Luca 4: 5-7); ref. 247 în Biblia Ortodoxă]

Acelaşi lucru, pe care l-am afirmat la punctul anterior, se poate exemplifica şi prin această contradicţie care nu este una aparentă, ci este una reală. Consider că a venit timpul să ne întoarcem la teologia lui Isus Cristos, pentru că numai astfel se poate înţelege corect Creştinismul. În ceea ce mă priveşte, toate afirmaţiile pe care le avansez, în prezenta lucrare, sunt verificate atent, în raport cu învăţăturile lui Cristos şi nimic din ceea ce nu se găseşte în spiritul acestora nu a fost acceptat, ci a fost respins şi criticat.

Dumnezeu nu s-a folosit de Nero, de Diocleţian sau de alţi împăraţi Romani, ca să îi persecute pe Creştini şi de asemenea nu s-a folosit de Hitler sau Stalin, pe care i-ar fi ajutat să ajungă la putere, ca să îi pedepsească pe Evrei. Astfel de susţineri le consider că nu sunt în acord cu Biblia, care ne spune, prin gura lui Isus Cristos, că autoritatea în lumea aceasta, este bazată pe principii care reflectă mai degrabă forţele negative. Isus ne-a informat că “Stăpânitorul lumii acesteia nu este Dumnezeu” căci dacă ar fi, nu ar exista atâta suferinţă pe pământ. Dacă Satana este stăpânitorul lumii acesteia înseamnă că nu este probabil ca toţi conducătorii, societăţilor în care trăim, să fie oameni conduşi de Dumnezeu, poate că o parte sunt, dar nu toţi. După părerea mea, apostolul Pavel a intenţionat să spună că ordinea socială, în general, este de la Dumnezeu, în sensul că ordinea este un atribut al Său, dar nu orice tip de ordine socială, în mod particular este licenţiată de El. Fascismul şi comunismul nu sunt tipuri de ordine politico-socială, agreate de Dumnezeu. Câteodată ordinea socială este întreruptă de momente de dezordine socială, cum a fost de exemplu revoluţia din România din anul 1989, care a realizat o mai mare deschidere către spiritualitate, a poporului român.  Acest tip de dezordine a fost bine venit din punct de vedere al raportării la Dumnezeu, deci cei care s-au împotrivit “stăpânirii” comuniste nu s-au împotrivit rânduielii puse de Dumnezeu. În acest caz, Pavel, nu a reuşit să îşi fructifice bunele intenţii, la fel cum nu a reuşit nici în ceea ce priveşte statutul femeii în cadrul Creştinismului. În multe alte cazuri, a avut perfectă dreptate şi anume acolo unde a clădit pe temelia pusă de Isus şi a dat expresie principiului fondator al Creştinismului şi anume dragostea spirituală.

Ştim cu toţii că în lumea noastră se produc multe anomalii, dar şi din cauza modului inprecis în care apostolul Pavel a expus problema autorităţii, multă lume îl consideră responsabil pe Dumnezeu, pentru acestea. Problema suferinţei ar rămâne întru totul ne rezolvată dacă am considera că Dumnezeu conduce lumea noastră, prin autorităţile sale politice, aşa cum doreşte El şi că El este acela care este de acord cu toate cataclismele sociale şi naturale. Singura colectivitate umană pe care o conduce Dumnezeu direct, pe acest pământ, este adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi acest lucru se întâmplă pentru că El dirijează pe fiecare membru al ei, în parte. Apostolul Petru a avut dreptate când a spus că mulţi interpretează scrierile lui Pavel spre pieirea lor şi fac aceasta mai ales în problema autorităţii. Greşesc în legătură cu autoritatea lui Dumnezeu şi imaginea despre El, în relaţie cu această autoritate, greşesc de asemenea în legătură cu autoritatea Bisericilor instituţionale şi cu autoritatea bărbaţilor asupra femeilor.

Din motive pur academice mă văd obligat să fac o precizare importantă, chiar dacă cititorului ne avizat din România i se va părea şocantă. Cercetătorii, mai vechi sau mai noi, care au studiat epistolele apostolui Pavel, au constatat că există posibilitatea ca nu toate epistolele semnate cu numele lui Pavel să îl aibă pe acesta ca autor. Această posibilitate mi se pare plauzibilă şi ea ar explica foarte bine ne concordanţele din viziunea prezentată de Pavel asupra Bisericii lui Dumnezeu. De fapt, după părerea mea, aceasta ar fi şi singura explicaţie viabilă a unor contradicţii evidente în ceea ce priveşte teologia apostolului Pavel, care reiese din atribuirea unor epistole ca aparţinând lui Pavel. Cei mai mulţi cercetători ai Bibliei consideră că Pavel a dictat epistolele sale unui secretar, de exemplu Romani 16; 22 ? citează un scrib numit Tertius. Epistolele lui Pavel sunt cele 14 cărţi ? in N.T. care în mod tradiţional sunt atribuite apostolului, cu toate că mulţi dispută epistola anonimă către Evrei şi nu o consideră ca fiind provenită de la el.[1] Şapte epistole sunt în general clasificate ca aparţinînd, în mod indiscutabil, lui Pavel şi acestea reunesc aproape consensul că ele sunt opera personală a apostolului. Acestea sunt: Romani, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, 1 Tesaloniceni şi Filemon. ? Alte şase epistole care poartă numele lui Pavel nu se bucură de acelaşi consens academic şi anume: Efeseni, Coloseni, 2 Tesaloniceni, 1 şi 2 Timotei şi Titus. Primele trei, dintre acestea şase din urmă, care mai sunt numite şi epistolele ‘Deutero-Pauline’ nu deţin consensul dacă ele sunt sau nu epistolele autentice aparţinînd lui Pavel. Ultimele trei, aşa numitele epistole pastorale, sunt în mod general privite ca fiind lucrări care poarta, în mod fictiv, semnătura lui Pavel şi nu îl au pe el ca şi autor. Există două exemple clare de lucrări pseudonime, atribuite lui Pavel în mod fictiv, adică folosindu-se doar de pseudonimul Pavel ? şi anume epistola către Laodiceeni şi 3 Corinteni. Încă din primele secole ale Bisericii au existat dezbateri cu privire la adevăratul autor al epistolei anonime către Evrei şi cercetătorii moderni ai Bibliei resping ideia că aceasta l-ar avea ca autor pe Pavel. 

Cercetătorii moderni folosesc un număr de metode de istoriografie şi criticism literar pentru a stabili dacă un text este atribuit, în mod corect, autorului. Metodele folosite pentru epistolele lui Pavel sunt: 1) dovada internă. Aceasta constă în ceea ce autorul ne spune despre el însuşi în epistolă, fie în mod explicit, în sensul că acesta se identifică în mod clar pe sine, fie implicit prin aceea că furnizează detalii biografice. Cu toate că sunt şi probleme această probă este importantă. Spre exemplu, din cauza faptului că autorul epistolei către Evrei niciodată nu se identifică pe sine cercetători începând cu Origene din Alexandria, în secolul al treilea, au suspectat că nu Pavel era autorul. 2) dovada externă. Acest tip de dovadă constă în referinţe, explicite sau implicite, făcute de aceia care au avut acces în trecut, în timpurile de început ale Creştinismului, la anumite texte şi aceste texte de încredere s-au pierdut. Referinţele explicite sunt acelea care menţionează textele sau epistolele pe nume. Exemple ar fi ‚fragmentele Muratoriane,” sau conţinutul unui manuscris timpuriu, cum ar fi Papyrus 46.

Referinţele implicite sunt formate din cotaţii existente în epistolele apostolului Pavel. Acest tip de cercetare presupune a se stabili că textele respective existau cu certitudine în momentul în care s-a făcut referire la ele şi nu sunt deci un produs ulterior vieţii pământeşti a lui Pavel. De exemplu, 2 Tesalonicieni este numită de Irenaeus la mijlocul secolului al II lea e.n. şi de asemenea de Iustin Martirul şi Ignaţiu din Antioh. Din acest considerent se poate spune cu siguranţă că epistola respectivă nu este un produs mai târziu. Prin urmare, lipsa de referinţe sugerează faptul că unele epistole au fost scrise mai târziu şi nu de către Pavel. În orice caz acesta poate fi doar un argument complementar datorită faptului că evidenţa istorică este incompletă. Multe texte vechi sunt pierdute, afectate de timp, sau au fost revăzute.[2]

O dovadă importantă este ceea istorică. O descriere independentă a vieţii şi misiunii apostolului Pavel, care se găseşte în Faptele Apostolilor, este folosită pentru a determina data şi chiar paternitatea epistolelor atribuite lui Pavel prin plasarea originii lor în contextul vieţii apostolului. O altă dovadă este ceea care are la bază limbajul şi stilul. Vocabularul, structura frazelor, folosirea idiomurilor a anumitor expresii tipice, etc. Toate acestea sunt analizate, din punctul de vedere al corespondenţei lor, cu alte scrieri cunoscute ale autorului. Un stil asemănător presupune o paternitate comună în timp ce un vocabular cu totul diferit implică autori diferiţi. De exemplu, cercetătorul E.J. Goodspeed susţine că vocabularul folosit în epistola către Efeseni arată o relaţie literară cu epistola 1Clement, scrisă către sfârşitul primului secol. Cu toate acestea, stilul poate într-o anumită măsură, să fie diferit, chiar la acelaşi autor, în funcţie de subiectul epistolei, cei care urmează să o primească, circumstanţele în care a fost scrisă, maturizarea concepţiei autorului, sau stilul celui care a scris efectiv epistola, la dictarea lui Pavel. De asemenea, ca o dovadă suplimentară, consecvenţa şi dezvoltarea doctrinală sunt examinate în corelaţie cu alte lucrări ale autorului. Teme teologice, cum ar fi escatologia, sau Legea mozaică pot să apară în lucrări diferite şi ne aşteptăm să fie prezentate într-o concepţie similară dacă ele aparţin aceluiaşi autor. Învăţăturile contradictorii, sau fără corespondenţă între ele presupun multiplii autori. De exemplu, în epistola către Romani Pavel ne spune că neprihănirea se dobândeşte prin credinţa din inimă şi că prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. (Romani 10; 10) În 1Timotei ni se spune că femeia va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie. (1Timotei 2; 15) Este vorba de două teologii cu totul diferite şi care se contrazic una pe cealaltă. Tot în Romani Pavel ne spune despre Avraam: „De aceea credinţa aceasta <<i-a fost socotită ca neprihănire>>. Dar nu numai pentru el este scris că <<i-a fost socotită ca neprihănire>>; ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Cristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădeligilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Romani 4; 22-25) Dacă nouă credinţa ne este saocotită ca neprihănire, de ce femeile sunt mântuite prin naşterea de fii, adică prin fapte şi nu doar prin credinţă? Este vorba despre două teologii diferite şi despre doi autori diferiţi. Cine dintre cei doi autori are dreptate şi în cosecinţă cine dintre ei greşeşte? Eu, mă bazez pe teologia lui Pavel, în acest caz, care a fost exprimată într-o epistolă care este socotită ca aparţinând fără îndoială lui, adică epistola către Romani, şi resping categoric teologia cuprinsă în epistola 1Timotei, pe care o caracterizez ca fiind contrară spiritului Creştinismului. Este o absurditate să ceri femeilor să controleze genul copiilor pe care îi naşte, adică să nască băieţi, pentru a fi mântuită şi orice femeie este mântuită prin mărturisirea credinţei, pe care o are în inimă şi care o face neprihănită.

Care sunt epistolele care se consideră ca aprţinînd, fără îndoială, lui Pavel? Caracteristica ‚fără îndoială’ reprezintă consensul experţilor că apostolul Pavel este autorul acelei epistole. În 1840 cercetătorul german Ferdinand Christian Bauer a acceptat numai patru dintre epistole şi anume: Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni. Hilgenfeld în 1875 şi H.J. Holtzmann în 1885 au acceptat şapte epistole, ca aparţinînd lui Pavel şi anume prin adăugarea la cele patru, acceptate mai înainte, a încă trei epistole: Filimon, 1Tesaloniceni şi Filipeni. Toate aceste epistole împărtăşesc teme comune, acelaşi vocabular şi stil literar. În ele se vede o consecvenţă a doctrinelor care privesc Legea mozaică, pe Isus, credinţa etc. De asemenea, toate aceste epistole se potrivesc cu cronologia călătoriilor lui Pavel, descrise în Faptele Apostolilor.[3]

De remarcat este faptul că unele din problemele constate de mine, pe parcursul acestei lucrări, dar nu toate, se găsesc în acele epistole a căror provenienţă este disputată adică în epistola către Efeseni dar şi în prima epistolă către Timotei. Pe de altă parte, eu am folosit epistolele respective şi pentru a extrage argumente care să susţină afirmaţiile din această lucrare. Constatarea că nu ar aparţine lui Pavel ar explica discordanţa între afirmaţia lui Pavel că în Cristos numai există deosebirea dintre femei şi bărbaţi şi aceea că femeile trebuie să fie subordonate bărbaţilor lor. (Galateni 3; 28) S-ar explica de asemenea şi contradicţia evidentă din doctrina lui Pavel între salvarea care se dobândeşte prin credinţa din inimă a bărbaţilor şi mântuirea care vine prin fapte pentru femei. (1Timotei 2; 15) Neprihănirea care ni se atribuie, prin credinţa în Cristos, nu se atribuie numai la bărbaţi şi la femei nu. Nu se face nici o deosebire în Cristos,  diferenţele între bărbaţi şi femei nu contează şi aceasta o spune chiar Pavel. (Galateni 3; 28) Apostolul Pavel a dorit să spună că mecanismul mântuirii noastre nu ţine cont de naţionalitatea sau genul persoanelor.

Chiar dacă epistola către Efeseni nu ar aparţine apostolului Pavel totuşi afirmaţia că există un singur trup, deci o singură Biserică, este oricum indiscutabilă, în baza unităţii între Creştini, prescrisă de Isus. Pe de altă parte, atât în Romani, cât şi în cartea Apocalipsa lui Ioan avem texte clare în care ni se spune că cei mântuiţi sunt  cunoscuţi de Dumnezeu, încă mai dinainte, adică înainte ca aceştia să se nască pe pământ. (Romani 8; 28) În consecinţă, problema discernământului celor care sunt botezaţi, sau se botează în apă, s-a tranşat încă dinainte ca aceştia să se nască, din punct de vedere biologic. De asemenea, dacă admitem că există un singur trup, un singur Duh, o singură nădejde a chemării creştine, un singur Domn şi o singură credinţă, adevăruri de ne contestat, atunci în mod necesar trebuie să recunoaştem şi faptul că există un singur botez (s.n. în apă). Desigur că există un botez în apă şi unul cu Duhul Sfânt, dar autorul epistolei către Efeseni, în capitolol 4, al acestei epistole, se referă la unicitatea botezului în apă nu la existenţa celor două boteze menţionate, în sensul că împreună sunt două botezuri şi nu unul. De altfel există şi un singur botez cu Duhul Sfânt, deci există un singur botez în apă şi un singur botez cu Duhul Sfânt şi epistola către Efeseni aceasta vrea să ne transmită. Cu alte cuvinte, sunt două boteze, dar câte unu din fiecare categorie, adică acestea, nici botezul în apă, nici botezul cu Duhul Sfânt nu sunt repetabile. În orice caz, teologia unităţii desprinsă din învăţătura pe care Isus a dat-o personal, este mult mai coerentă, decât teologia ierarhiei, desprinsă din epistolele a căror provenienţă este discutabilă şi care sunt atribuite apostolului Pavel. Din acest motiv, în ceea ce mă priveşte, eu mă declar adept, al teologiei unităţii şi resping teologia ierarhiei, care nu oferă nici un fel de garanţii de autenticitate şi care se opune învăţăturii lui Isus.

 

[1] Din Wikipedia, the free encyclopedia - en.wikipedia.org

[2] Din Wikipedia, the free encyclopedia - en.wikipedia.org

[3] Din Wikipedia, the free encyclopedia - en.wikipedia.org

Este dorinţa de sfinţenie naturală sau supranaturală? Dacă este supranaturală cum se explică faptul că atîţia practicanţi ai altor religii îşi propun să devină sfinţi? De exemplu, Budiştii sau Hinduiştii doresc să devină sfinţi. Dacă dorinţa de sfinţenie este supranaturală înseamnă că şi aceştia din urmă au primit această dorinţă în mod supranatural. De la cine? Dacă dorinţa de sfinţenie este naturală aceasta înseamnă că nu trebuie să ai un contact special cu Dumnezeu pentru a dori să fi sfânt, deoarece dorinţa de sfinţenie vine din natura noastră umană, dar se manifestă numai la anumite persoane. S-ar putea trage concluzia că unii Creştini simt în mod natural dorinţa de a deveni sfinţi şi aceasta vine şi în întâmpinarea cerinţelor lui Dumnezeu. Cu toate acestea, sfinţenia în Creştinism nu este o excepţie ci o regulă şi a o considera o excepţie este un mod greşit de a înţelege lucrurile, deoarece aceasta ar însemna că unii oameni au o înclinaţie naturală pentru sfinţenie, adică sfinţii canonizaţi în calendare, dar nu toţi oamenii au această înclinaţie. O altă variantă ar fi să înţelegem că Dumnezeu i-a ales pe unii, în mod special, să fie sfinţi iar ceilalţi credincioşi nu pot fi sfinţi în viaţa aceasta. Dacă Dumnezeu a făcut o astfel de alegere aceasta ar însemna că tot El a ales ca unii Creştini   să nu fie sfinţi, dar aceasta este deasemenea o concluzie eronată. Sfinţenia deci, înţeleasă ca o excepţie subminează dreptatea lui Dumnezeu dar şi lucrarea lui de sfinţire. Cum este deci sfinţenia? Sfinţenia este o aspiraţie naturală a omului, existentă într-o măsură mai mică sau mai mare la toţi oamenii, care însă nu se poate realiza niciodată deplin decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Ce se întâmplă însă cu Budiştii care urmăresc dreptatea, sunt cu adevărat miloşi şi nu folosesc intoxicante? Ei au o conduită morală superioară şi se concentrează asupra controlului de sine. Sunt ei consideraţi sfinţi în ochii lui Dumnezeu? Pentru Creştini sfinţenia este strânsă legată de jertfa pe cruce a lui Isus Cristos şi nu doar de viaţa noastră. Probabil că cineva ar putea fi sfânt prin eforturi proprii, într-o anumită accepţiune a acestui termen, dacă şi-ar propune cu tot dinadinsul acest lucru şi unii Hinduişti dovedesc această afirmaţie. Cu toate acestea, pentru a fi sfânt, în accepţiunea Creştinismului, trebuie mai întâi să înţelegem ce înseamnă sfinţenia. Sângele lui Cristos nu oboseşte să ne curăţească dar devine ineficient acolo unde nu există nici un fel de evoluţie spirituală. Cristos ne iartă ca să putem să ajungem să nu mai aibă de ce să ne ierte. Prin faptul că ne iartă înţelegem că ne eliberează de povara noastră morală, atunci când aceasta este prea grea. Ca să nu fim doborâţi de greutatea sarcinilor noastre Cristos ne ajută să scăpăm de ele, ne eliberează conştiinţele arătîndu-ne că ne înţelege, dar nu îi acceptă pe aceia care nu au dorinţa de a se elibera de vinovăţie şi de a se transforma în interiorul fiinţelor lor, adică de a se naşte din nou. Iertarea nu este o licenţă de a greşi la ne sfârşit ci este un ajutor care ni se dă pentru a putea ajunge să nu mai greşim. Dacă Dumnezeu ne iartă greşelile aceasta înseamnă că undeva, foarte adânc, Dumnezeu înţelege motivaţiile şi condiţionările lor şi ştie că avem în noi semănată dorinţa de a nu greşi. Dacă nu avem însă şi puterea Dumnezeu este gata să însoţească dorinţa noastră cu puterea Lui.

Oamenii evlavioşi, sfinţii din care este constituită Biserica celor Aleşi, au continuat să facă minuni, chiar dacă, de multe ori, au fost priviţi cu suspiciune de ierarhie sau aceasta a încercat să îi oprească şi au făcut acest lucru, fiind înscrişi în registrele instituţiilor bisericeşti. Nu mă îndoiesc că sfinţii şi sfintele comemoraţi şi trecuţi în calendarele Bisericilor instituţionale au fost oameni foarte credincioşi şi renăscuţi spiritual şi acest lucru întăreşte opinia că Biserica Spirituală Unică a existat ţi există în mijlocul Bisericilor instituţionale. Numai că ei au fost persoane deosebite, ieşite din rânduri, prin care s-a manifestat puterea lui Dumnezeu. Ceea ce se poate reproşa instituţiilor bisericeşti, este atitudinea lor faţă de aceşti sfinţi şi neînţelegerea statutului lor. În loc să informeze pe credincioşi asupra faptului că toţi Creştinii trebuie să fie sfinţi, la fel ca cei trecuţi în calendare, Bisericile instituţionale îi consideră pe aceştia excepţii şi un fel de mediatori între oameni şi Dumnezeu. Ce alt mediator au avut primii sfinţi, în afara lui Isus Cristos, pentru ca să devină ceea ce au fost? Isus este mediatorul tuturor sfinţilor, luaţi fiecare în parte şi sfinţii nu au nevoie de alţi sfinţi ca să îi introducă la Dumnezeu. Sfinţii sunt un exemplu pentru credincioşi. Toţi membrii Bisericii celor înscrişi în Ceruri trebuie să fie sfinţi, iar restul nu vor fi mântuiţi. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este Biserica sfinţilor nu a păcătoşilor şi, prin urmare, este greşit să credem că vom fi mântuiţi prin intermediul altor sfinţi. Fiecare este sfânt pentru el însuşi, nici măcar pentru rudele lui nu poate fi un mediator. La oameni este posibil traficul de influenţă, relaţiile cu persoane influente, care să ne ajute să ne rezolvăm problemele, dar la Dumnezeu nu. El a pus o singură Persoană care să ne sprijine în demersurile noastre şi aceasta este Isus Cristos. Dumnezeu însuşi a stabilit standardele morale pentru, a putea fi mântuiţi şi acestea au fost explicate de Isus. Degeaba se încearcă a se intra pe uşa din spate, adică folosindu-ne de influenţa altor credincioşi, care au fost sfinţi, în viaţa lor, trebuie ca fiecare în parte să intrăm pe uşa care este Isus Cristos.

”Isus le-a mai zis:<<Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sunt uşa oilor. Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune>>.” [(Ioan 10: 7-9); ref. 248 în Biblia Ortodoxă]

De ce încercăm să intrăm pe “geam” şi nu pe uşă, adică îi rugăm pe sfinţi să ne împrumute din sfinţenia lor, ca să ne scutească pe noi ca să fim sfinţi. Încă o dată nu putem cumpăra sau manipula obţinerea mântuirii, pentru că Dumnezeu nu este corupt. Nu se lasă păcălit de noi. El a pus nişte standarde spirituale clare pe care fiecare credincios în parte trebuie să le îndeplinească. Ne mai mirăm de ce în România există atâta corupţie, atunci când noi încercăm să îl „cumpărăm” chiar pe Dumnezeu prin oferirea de daruri şi slujbe, în numele morţilor şi prin a încerca să folosim sfinţenia altora în locul sfinţeniei noastre. Numai sfinţii fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu, sfinţi, nu prin puterile lor, ci deveniţi sfinţi prin naşterea din Dumnezeu. Bisericile instituţionale caută să limiteze şi să controleze sfinţenia, în loc să o încurajeze. Îi situează pe sfinţi într-un loc aparte, desprinşi de marea masă, tocmai pentru a sublinia caracterul ei excepţional şi, în felul acesta, dăunează mântuirii celor credincioşi. Sfinţenia nu este ceva excepţional, este norma pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Putem să îi iubim pe sfinţi şi să învăţăm din exemplul lor, dar dacă nu vom ajunge sfinţi ca şi ei, alergarea noastră este în zadar. Sfinţii au fost oameni devotaţi lui Dumnezeu şi aşa trebuie să fie oricare credincios, cu toate acestea, ei nu sunt înlocuitorii lui Isus Cristos în Ceruri, deci nu prin ei se dobândeşte mântuirea. Avem mulţi sfinţi în viaţă, alături de noi, de ce nu le acordăm atenţia cuvenită? Preferăm să îi adulăm pe sfinţii morţi, pentru că aceştia nu cer nimic de la noi şi nu ne fac nici o observaţie. Scrierile marilor învăţaţi ai Bisericilor instituţionale sunt pline de învăţături folositoare, dar fiecare dintre ei a fost un reformator, adică a adus ceva nou faţă de ce se cunoştea până în momentul când au apărut scrierile sale. Rostul scrierilor “sfinţilor părinţi” a fost acela de a clarifica aspecte ne elucidate ale Creştinismului. Mai sunt încă aspecte ne elucidate şi atunci, de ce Bisericile instituţionale nu acceptă clarificarea acestora. De ce au închis ele uşa harului cunoaşterii? Să nu uităm însă, că Tatăl nostru este Dumnezeu, adică într-un anumit sens numai El este adevăratul nostru Părinte, toţi ceilalţi sunt fraţii şi surorile noastre. “Părinţii spirituali” care sunt sfinţii şi învăţaţii din trecut, sau din prezent, nu trebuie să ia locul Duhului Sfânt, care ghidează pe orice Creştin regenerat spiritual. Bisericile instituţionale Romano-catolică şi Ortodoxă tind să înlocuiască lucrarea Duhului Sfânt, în conştiinţele oamenilor, cu tradiţia şi scrierile sfinţilor părinţi şi pe de altă parte, în principal, din acest motiv, confesiunile Neoprotestante au înlăturat cu totul, din preocupările lor, scrierile marilor învăţaţi ai Creştinismului. Ambele poziţii, după părerea mea, sunt greşite şi trebuiesc respinse. Da, dar atunci, dacă gândim în acest fel, de ce confesiune creştină mai aparţinem? De nici una şi nici nu este nevoie să aparţinem de vreo Biserică instituţională. Prezenţa Duhului Sfânt în noi ne învaţă toate lucrurile. În acelaşi timp, Duhul Sfânt nu este prezent numai în noi, de-a lungul multor sute de ani, ci şi în alţii. Din acest motiv putem învăţa multe din experienţa celor care, ca şi noi, au căutat viaţa veşnică, chiar din greşelile lor. Acesta este sensul profund al comunităţii Bisericii celor înscrişi în Ceruri. Ei comunică unii altora experienţele lor spirituale în scris sau verbal. Biserica Spirituală Unică este formată din toţi sfinţii, inclusiv din cei care au murit. Ce comunitate ar putea exista între membrii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, dacă nici măcar nu am fi la curent cu scrierile, şi deci, cu experienţele lor? Cultele Neoprotestante, în mod deliberat, urmăresc să îi rupă pe Creştinii, care trăiesc în prezent, de cei care au trăit în trecut, adică de adevărata Biserică a lui Dumnezeu, pentru ca, în felul acesta, să deţină ele controlul asupra minţilor oamenilor. De fapt, ele încearcă să îi rupă pe Creştini de orice sursă de informaţii, televizor, literatură etc., tocmai pentru a putea manipula, în sensul dorit de ele, conştiinţele. Tot ce nu este legat direct de mediul evanghelic este considerat produsul unei lumi păcătoase. Cine a creat lumea, nu Dumnezeu? Nu este normal ca un credincios să fie informat despre ceea ce se întâmplă în lumea care ne înconjoară, pentru a putea descifra semnele vremurilor? (Matei 24: 1-14) Bisericile instituţionale Neoprotestante preferă să încerce a îi izola pe aderenţii lor de lumea care îi înconjoară, pentru ca, în felul acesta, să păstreze controlul informaţiilor şi mai ales al interpretării acestora. Toată ştiinţa şi tot ceea ce se întâmplă în lume trebuie să vină prin intermediul conducerii acestor instituţii bisericeşti. Omul este centrul mântuirii şi nu instituţiile bisericeşti şi de aceea, fiecare credincios trebuie să îşi păstreze independenţa spirituală faţă de orice instituţie şi dependenţa faţă de Dumnezeu. Pentru a putea să fie independent, însă, fiecare om trebuie să fie bine informat despre ceea ce se întâmplă în lumea în care trăieşte. Cunoscând semnele vremurilor, putem înţelege când urmează să revină Cristos pe pământ.

Sfinţii din trecut au fost oameni care merită tot respectul şi toată dragostea. Aceştia au respectat ierarhiile şi dogmele Bisericilor instituţionale de care aparţineau, dar în acelaşi timp, s-au îndepărtat de o înţelegere literară şi de excesul de regulamente şi birocraţie, trăind o viaţă spirituală intensă, în legătură directă cu Dumnezeu. Această relaţie personală cu El le-a permis acestora să realizeze progresele spirituale deosebite pe care le-au făcut. Aceştia trebuie urmaţi tocmai în ceea ce priveşte relaţia personală cu Dumnezeu, aceasta este prima lecţie pe care ei ne-o dau. Fără relaţia directă cu Isus Cristos nu putem face nimic şi El ne-a învăţat foarte clar acest lucru.

“Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă, care aduce roadă, o curăţeşte ca să aducă şi mai multă roadă. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine.” [(Ioan 15. 1-4); ref. 249 în Biblia Ortodoxă]

Nu doresc să contest în nici un fel că sfinţii sunt în prezent cu Dumnezeu, în Ceruri. Aşa cum am arătat Dumnezeu este deasupra timpului şi din acest motiv, El există şi în viitor, nu doar în trecut şi în prezent. Pentru cei mântuiţi, care au un viitor veşnic cu Dumnezeu în Ceruri, acest viitor există deja, din perspectiva lui Dumnezeu. Prin urmare, nu doar sfinţii care sunt canonizaţi de Bisericile instituţionale, sunt deja cu Dumnezeu în Ceruri, dar în acelaşi timp, pe lângă ei, sunt deja în Ceruri toţi membrii Bisericii Spirituale Unice. De ce să ne rugăm altor sfinţi, de vreme ce noi, cei care suntem cu Cristos în Ceruri, din perspectiva lui Dumnezeu desigur, avem toţi acelaşi statut. De ce să mă rog, de exemplu, unui sfânt oarecare să mă ajute, dacă eu însumi sunt în Ceruri, la fel ca acel sfânt şi mă pot ajuta singur de acolo? Credinţa în sfinţi şi în sfinţenie nu este rea, dar trebuie bine înţeleasă şi trebuie respins monopolul pe care îl au anumite Biserici corporatiste, în acest domeniu. În orice caz nu sfinţii ne mântuie şi ei nici nu pot pune o vorbă bună pentru noi, pentru că toată judecată îi aparţine Fiului.

Sfinţii au avut calitatea că au înţeles corect acest adevăr prezentat în textul de mai sus. Aceasta este cerinţa relaţiei personale cu Isus Cristos. Aceşti oameni ai lui Dumnezeu s-au remarcat în toate confesiunile, iar unii au devenit mari reformatori. Din păcate, reformele începute de ei au intrat în rutina unei majorităţi lipsite de entuziasm, care au văzut continuarea muncii lor ca pe o tradiţie, nu ca pe o invitaţie continuă la reformă, adică la a reforma în mod continuu viaţa fiecărui credincios, din interior. Fiecare trebuie să se deschidă în a se reforma pe sine, prin schimbarea naturii sale, adică prin naşterea din Dumnezeu. Spiritul lui Cristos este un spirit reformator. În tot acest timp s-au construit şcoli, spitale, centre de refugiu pentru săraci, dar câteodată, în interiorul acestora, sau produs abuzuri datorate excesului de putere al instituţiilor respective. Copii au fost abuzaţi de clerici, oamenii lipsiţi de apărare au fost trataţi cu aroganţă, bunele intenţii iniţiale au luat, de multe ori, o turnură administrativă, încărcată de formalism.

Vinaora Visitors Counter

5343156
Today
This Month
All days
2590
143805
5343156

Server Time: 2021-06-21 07:58:09

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page