This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Wednesday, 30 December 2020 23:56

Aspecte Istorice Privind Constituirea Şi Formarea, În Prima Fază, A Bisericii

Written by 
Rate this item
(0 votes)

Creştinismul a fost o mişcare culturală şi nu doar o mişcare religioasă.[1] Încă de la începuturile sale, Biserica a conţinut între frontierele sale aceleaşi dinamici, adesea contradictorii, care erau vizibile şi în lumea iudaică din acea perioadă. Este foarte dificil de a sesiza un singur moment, după Cincizecime, în care Biserica, ca şi organizare vizibilă, să fi fost cu adevărat una. Diferenţele între Creştinismul din Palestina şi Creştinismul format din prozeliţii Evrei din Diaspora, care vorbeau limba greacă, s-au transformat în interpretări diferite ale credinţei în cele două jumătăţi, Latină şi Greacă ale Imperiului Roman. Conflictele asupra doctrinelor foarte rar au fost conflicte asupra adevărului sau al erorii. Aceste conflicte au fost, cel mai adesea, rezultatul confruntării între diferite culturi reprezentate prin diverse tradiţii.[2] De asemenea, aceste conflicte de opinii religioase au fost o rezultantă a tendinţelor de luptă pentru putere şi dominaţie între diferite persoane şi colectivităţi. De ce unitatea a fost o problemă pentru congregaţiile Creştine, imediat după ce Isus Cristos s-a înălţat la cer? Anul 27 î.e.n. a marcat tranziţia de la Republica Romană la Imperiul Roman. Puterea romană şi-a atins frontierele sale naturale cum ar fi Rinul, Dunubiul, Eufratul şi deşertul Sahara. Ceea ce a fost adăugat ulterior, din punct de vedere geografic, adică Britania, Dacia, Arabia şi Mauritania au fost teritorii destinate mai mult pentru protecţia a ceea ce era deja cucerit.

Victoria lui Octavian asupra lui Mark Antoniu, la Actium, în anul 31 î.e.n. era văzută ca începutul unei ere noi a ordinii care se opunea haosului existent în imperiu. În 11 ianuarie 27 î.e.n., Octavian a închis uşile templului lui Ianus, pentru a marca întoarcerea la pace şi aceasta pentru prima dată în 200 de ani. Cinci zile mai târziu, Senatul i-a acordat lui Octavian titlu de Augustus. Cu toate că, în teorie, Octavian era doar primul cetăţean al Romei, în practică el a devenit conducătorul absolut. Poetul Ovidiu a fost acela care a remarcat legătura dintre titlul de Augustus şi limbajul secret al adorării. Două secole mai târziu Ido Capesius arăta cum acest titlu sugera, că purtătorul lui era considerat ceva mai mult decât un om muritor. Pe monedele care au fost emise, Octavian purta coroana de lauri a lui Apolo, ceea ce denota, în imaginea împăratului, o anumită relaţie specială între acesta şi zei. În aceeaşi perioadă a apărut cultul „geniului împăratului.” În provincii „geniul împăratului” era o formă comună de întărire a convenţiilor comerciale[3]. Împăratul avea la dispoziţia sa circa 30 de legiuni care erau staţionate în diverse părţi ale imperiului şi, de asemenea, era reprezentat de guvernatori care administrau diverse zone ale acestuia. Unul dintre aceştia a fost Pontius Pilat, guvernator al Iudeei, între 27-36 e.n. Împăratul, care se afla în fruntea unui aparat impresionant, veghea la bunăstarea tuturor.

Lumea romană a constituit un mediu propice răspândirii Creştinismului, deoarece sistemul de administrare Roman a adus imense beneficii locuitorilor lumii mediterane. În afara unor războaie locale, cum a fost războiul din Iudeea între 66-73 e.n., provinciile care se aflau departe de frontiere s-au bucurat de o perioadă de pace aproape neîntreruptă, între 30 î.e.n. şi 193 e.n. şi din nou din 197 e.n., până la moartea lui Alexandru Severus în 235 e.n. Aelius Aristides, un orator public, se adresa lui Antonius Pius în preajma anului 150 e.n., afirmând că războaiele au dispărut şi puteau fi privite ca evenimente legendare ale trecutului. „Un om poate călători dintr-o ţară în alta ca şi cum ar fi ţinutul său natal...” Treizeci de ani mai târziu, Iraenaeus, episcop de Lyon, spunea: „Lumea are pace mulţumită Romanilor. Chiar şi Creştinii pot călători fără frică ori unde vor.” Pacea, uşurinţa comunicărilor şi a comerţului au fost specifice acelei perioade din istoria Romei antice.[4] Limbile şi ideile au urmat comerţul. Un efect al unificării lumii Romane sub Augustus a fost evidenţierea a două limbi comune, latina în Vest şi greaca în Est.

Administraţia provincială a fost, la rândul ei, un factor unificator în interiorul Imperiului Roman. În toate provinciile erau anumite oraşe care posedau drepturi speciale, coloniile, care au fost aşezate iniţial de cetăţeni romani, cum ar fi veteranii. Existau, de asemenea, municipiile, unde cetăţenia era conferită unei comunităţi de nativi. La rândul lor, „civitates”, capitale tribale sau cantonale, puteau aspira să se ridice la cel mai înalt statut şi membrii din aristocraţia locală puteau obţine cetăţenia Romană. Către sfârşitul secolului I, împărat a ajuns un spaniol şi anume Traian, care avea ca cei mai buni generali ai săi un Anatolian şi un Maur.[5] Imperiul devenea destul de eclectic şi aceasta era atmosfera generală în perioada primilor ani ai apariţiei şi dezvoltării Creştinismului.

În ceea ce priveşte religia, aceasta trebuie considerată sub două aspecte, social şi personal. Aspectul social era desemnat să asigure conservarea ordinii sociale existente. Exista o frică a ceea ce urma să se întâmple în cazul căderii Imperiului Roman, teamă împărtăşită chiar şi de Evrei şi de Creştini. Împăratul promova siguranţa supuşilor săi şi acţiona ca intermediar între aceştia şi zei. Se aştepta de la cetăţenii romani ca să respecte şi să servească zeii romani şi să nu practice nici un cult străin. Incidental, ei puteau servi alt cult, cu condiţia ca acesta să nu aducă nici o atingere legilor şi obiceiurilor pe care se baza modul de viaţă roman. Celsus scria în preajma anului 178 e.n., făcând apel la Creştini, să se întoarcă la credinţa strămoşilor lor pentru a salva imperiul de distrugere şi ca o dovadă de loialitate arătată împăratului. În anul 212 e.n., împăratul Caracala a conferit cetăţenia romană la aproape toţi cetăţenii liberi ai lumii romane. A avut ca obiectiv, aşa cum era precizat în preambulul edictului, ca „<<zeii lumii romane>> să se bucure de sacrificiile din partea mulţimii de noi cetăţeni.” Adorarea comună a unor zei era simbolul şi dovada unui imperiu unit. [6] Aceeaşi concepţie s-a păstrat şi după instituţionalizarea Bisericii creştine, când împăraţii au încercat, prin orice mijloace, să reprime gândirea liberă în probleme de credinţă, cu scopul de a obţine o Religie Creştină uniformă, care să asigure unitatea Imperiului Roman.

În provincii, fiecare oraş care avea o anumită importanţă, avea propriul lui capitoliu, construit după modelul celui roman şi care era dedicat zeilor romani Jupiter, Juno şi Minerva. Creştinii care nu recunoşteau aceste zeităţi, erau consideraţi adevărate provocări pentru autorităţile imperiului. Religia romană era mai mult un cult naţional decât o religie personală.[7] Acest lucru a contribuit, într-o mare măsură, la transformarea Religiei Creştine într-o religie de masă, eludând astfel caracterul individual, strict personal al mântuirii.

De-a lungul întregii istorii a Republicii Romane a existat tendinţa de a lărgi panteonul. Juno şi Mars au fost original zeii triburilor italice şi Cybele au fost introduse cu ocazia războiului punic. Problema era de a şti în care moment un cult străin, cum era considerat, de exemplu, Creştinismul, trebuia considerat periculos pentru ordinea romană. Autorităţile făceau această apreciere de la caz la caz. Dacă zeităţile străine păreau că ameninţă prestigiul zeilor romani, credinţa în acestea urma să fie reprimată. Dacă ritualurile acestea străine dădeau naştere la scandal, aderenţii acestor culte urmau să fie pedepsiţi. În timpul lui Nero, Creştinii care erau consideraţi un cult străin pentru Romani, după cum am menţionat, erau asociaţi cu Iudaismul. Lucrul acesta a fost un factor important în formarea politicii romane în legătură cu Creştinismul, deoarece evreii au constituit o moştenire dificilă, preluată odată cu cucerirea lumii greceşti.[8] Semnificativă pentru perioada primului secol al erei noastre este răspândirea lentă a Creştinismului, în cadrul lumii greco – romane, dar şi tăcerea scriitorilor clasici în legătură cu aceasta. Tacitus, Plinius cel Tânăr şi Suetonius, care au scris toţi între anii 110-120 e.n., au tratat Creştinismul ca pe un nou fenomen, care trebuia explicat cititorilor. În ceea ce îi priveşte pe Evrei, Philo nu menţionează crucificarea atunci când analizează cariera lui Pontius Pilat. Josephus, un alt foarte important istoric Evreu, menţionează pe Isus numai în versiunea slavonă. El îl menţionează pe Ioan Botezătorul şi martiriul lui Iacov în anul 62 e.n. Din acest motiv, principalele surse, pentru cunoaşterea desfăşurării Creştinismului în acea perioadă, sunt Epistolele Apostolului Pavel care au fost scrise între 49 şi 62 e.n., deasemenea evanghelia lui Marcu, Faptele Apostolilor scrise de Luca şi evanghelia lui Matei, scrise într-o perioadă imediat următoare, pană în zona anilor 70 e.n. Iniţial, Creştinii aşteptau revenirea iminentă a lui Isus Cristos, lucru care ar fi făcut ne necesare relatările scrise şi pentru că aceasta întârzia, au început să pună în scris evenimentele legate de persoana lui Isus. O altă sursă de informare sunt manuscrisele de la Marea Moartă, scrise de persoane contemporane cu Isus Cristos. Aceste scrieri emană de la o congregaţie aparte faţă de Iudaismul clasic, de la Esenieni, care credeau că sunt aleşii care trebuiau să aştepte venirea Împărăţiei Mesianice. După crucificare, Isus s-a arătat ucenicilor restaurându-le astfel speranţele. Ridicarea la ceruri a lui Cristos a reprezentat o nouă întărire a aşteptărilor acestor ucenici şi, de asemenea, evenimentul Cincizecimii a fost o confirmare în plus a divinităţii lui Cristos.

În Ierusalim, Creştinii s-au stabilit ca o grupare activă printre concetăţenii lor Evrei. Ei au continuat să meargă în fiecare zi la Templu. (Faptele Apostolilor 2: 46) Lucrul acesta este semnificativ, atunci când comparăm ucenicii lui Isus cu Esenienii, care nu doreau să participe de loc la activităţile din Templu. Există totuşi o semnificativă asemănare între organizarea comunităţilor timpurii creştine şi cea a comunităţilor de la Qumran. Conducerea celor două se numea „esah” şi comunitatea propriu zisă se numea „edah.” Cei trei stâlpi ai Bisericii (Galateni 2: 9) şi cei doisprezece discipoli, completaţi după alegerea lui Matia, corespund cu cei trei preoţi şi cei doisprezece oameni sfinţi din componenţa comunităţii Esenienilor. În ambele comunităţi exista regula donării averilor către comunitate.

„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi.” [(Faptele Apostolilor 2: 42-47); ref. 103 în Biblia Ortodoxă]

Acestea au fost primele comunităţi creştine, foarte aproape de ceea ce ar trebui să fie în zilele noastre frăţietăţile creştine, care să îi cuprindă pe Creştinii renăscuţi spirituali fără nici o diferenţă de apartenenţă la vreo instituţie bisericească sau alta. Toţi erau împreună, egali în faţa lui Dumnezeu şi toţi aveau o legătură personală cu El. Cu trecerea timpului, averile care se puneau împreună, erau consumate şi astfel comunităţile erau formate numai din consumatori nu şi din producători. Nevoia de ajutorare a comunităţilor a fost o preocupare pe care a avut-o în vedere constant şi apostolul Pavel.

Read 451 times Last modified on Wednesday, 12 May 2021 19:31
Gabriel Baicu

Simțul critic în analiza textelor biblice este esențial. Totul depinde de atitudinea cu care abordăm o anumită temă, indiferent care ar fi acel subiect. O abordare caracterizată prin orbire totală în fața unor texte religioase, pe temeiul că acestea ar fi „sfinte” este cea mai sigură cale către eșec spiritual și eroare.

Website: www.zootemplate.com
Login to post comments

Vinaora Visitors Counter

6454293
Today
This Month
All days
4208
48747
6454293

Server Time: 2021-12-06 04:36:26

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page