This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Capitolul 10

Capitolul 10 (4)

Oamenii care duc o viaţă spirituală deosebită merită tot respectul şi pot servi ca şi călăuze şi aceasta fără să existe nici un mecanism instituţional, care să asigure autoritatea lor. Adevărata autoritate morală se câştigă prin competenţă reală şi prin cunoaşterea personală a lui Dumnezeu. Când cineva are un mesaj de la Dumnezeu, care nu concordă cu dogmele instituţiilor bisericeşti, nu ar trebui oprit prin toate mijloacele, să îl transmită. Prorocii nu ar trebui să fie opriţi în lucrarea lor, şi nici evangheliştii sau învăţătorii. Dumnezeu încearcă să îi corecteze pe credincioşi cu ajutorul acestor mecanisme.

Dacă conţinutul unui anumit mesaj nu convine anumitor cercuri corporatiste bisericeşti, acestea vor încerca să atace, prin orice mijloace, persoana care transmite mesajul. Numai că, până la urmă, mesajul se va transmite, deoarece Dumnezeu nu poate fi oprit, dar mesagerii vor suferi pe nedrept. Biserica instituţională Romano-catolică a făcut tot posibilul ca să îl oprească pe Martin Luther şi nu a avut dreptate să facă acest lucru, pentru că reformatorul a avut un mesaj important de transmis. Mesajul, până la urmă, s-a transmis, dar mesagerul a trebuit să se ferească de consecinţe şi să se ascundă, pentru a nu fi anihilat. Aşa s-a întâmplat totdeauna cu mişcările reformatoare, pe care reprezentanţii Bisericilor instituţionale le-au caracterizat ca fiind “rătăciri.” Lucrarea de faţă nu pledează, în nici un caz, pentru o nouă denominaţiune, dar propune o interiorizare o valorilor creştine, care nu trebuiesc numai trâmbiţate de paradă, ci trăite prin puterea Duhului Sfânt. Lucrarea de faţă îşi propune, de asemenea, să adreseze  tuturor Creştinilor  invitaţia de a intra într-o relaţie personală cu Dumnezeu, prin Isus Cristos şi să acorde o importanţă secundară tuturor obiceiurilor şi tradiţiilor Bisericilor instituţionale.

 Atenţia trebuie să se concentreze asupra indivizilor şi nevoilor lor spirituale şi nu asupra creerii de noi confesiuni creştine. Credincioşii Ortodocşi, Romano-catolici, Greco-catolici, Protestanţi, Neoprotestanţi, etc. nu au nevoie să schimbe o confesiune creştină cu alta, ci o natură cu alta şi fiind născuţi din Dumnezeu, să fie dirijaţi în vieţile lor, direct de Duhul Sfânt. Darurile Duhului Sfânt nu sunt numai pentru credincioşii Penticostali ci, în egală măsură, pentru cei Ortodocşi, Romano-catolici, Greco-catolici, Protestanţi, Neoprotestanţi, şi toţi ceilalţi credincioşi, renăscuţi spiritual şi care sunt chemaţi să îmbine darurile cu roadele spirituale. Credincioşii Ortodocşi şi toţi ceilalţi Creştini sunt chemaţi să exercite darurile spirituale, cu toate dimensiunile de putere pe care acestea le presupun, să prorocească, să facă toate minunile pe care legătura personală cu Isus Cristos le permite. Aceasta va genera cea mai mare trezire spirituală care a existat vreodată în lume şi ea va contribui la renaşterea spirituală a umanităţii. Consider că vremea prozelitismului s-a încheiat şi o dată cu ea şi încercarea de a racola membri ai Bisericii instiuţionale Ortodoxe, ai celei Romano-catolice sau Greco-catolice, sau ai altor Biserici instituţionale,  pentru a înmulţii numărul de cotizanţi ai cultelor Neoprotestante. Pe de altă parte, fiecare credincios are dreptul de circulaţie liberă în lumea creştină şi dreptul să aleagă locaţia unde doreşte să devină  participant la exerciţii de cult.

Adevărata reformă îşi are amplasamentul în interiorul fiinţelor umane şi în interiorul instituţiilor bisericeşti, adică în om dar şi în locurile în care fiecare este obişnuit să frecventeze carnavalul religios. Consider, de asemenea, că fiecare credincios, conştient de statutul său în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, are o datorie morală faţă de cei în mijlocul cărora se afla, atunci când a început regenerarea spirituală şi că, din acest motiv, ar trebui să contribuie la trezirea celor din jurul său. Tactica „părăsirii zonei calamitate,” nu este potrivită în acest caz, cel puţin până în momentul în care toţi cei afectaţi nu primesc primul ajutor. Este o diferenţă între a fi Creştin independent şi a trece de la o Biserică instituţională la alta. În orice caz, până la urmă, fiecare credincios are dreptul să aleagă, în deplină libertate, dacă doreşte să participe la activităţile vreunei instituţii bisericeşti sau preferă să se retragă din orice fel de astfel de anturaj. În cel de-al doilea caz, retragerea nu trebuie să echivaleze cu un şomaj spiritual, ci cu o potenţare a activităţii spirituale.

Nu este meritul nici unei instituţii religioase, că printre membrii ei se află şi oameni deosebit de credincioşi. Aceştia sunt produsul contactului personal pe care îl au cu Dumnezeu şi lucrării de schimbare spirituală pe care El o îndeplineşte în ei sau ele. Unele instituţii bisericeşti beneficiază câteodată, pentru creditul lor, de aceste persoane şi după moarte îi declară sfinţi. Să nu uităm însă, că în timpul vieţii lor, de cele mai multe ori, au fost neînţeleşi, neglijaţi şi câteodată persecutaţi de către aceleaşi instituţii religioase creştine. Sunt foarte mulţi aceia care, în ciuda unei vieţi creştine ireproşabile, nu au primit niciodată nici un fel de recunoaştere de la oameni. Recunoaşterea o vor primi de la Dumnezeu, dar, în această situaţie, Bisericile instituţionale nu ar trebui să transforme acest tip de recunoaştere într-o politică, în urma căreia, unii credincioşi exemplari sunt nesocotiţi şi au toate motivele să se simtă frustraţi.

O parte din membrii unei organizaţii religioase creştine sunt născuţi din nou şi conduşi de Duhul Sfânt, în tot cea ce fac, dar de cele mai multe ori nu sunt ei cei care deţin puterea de decizie. Cum se poate constata acest lucru? După nivelul de spiritualitate prezent în acele instituţii. A cunoscut şi analizat cineva toate instituţiile bisericeşti, pentru a putea generaliza? Desigur că nu. Tocmai din acest motiv trebuie admisă, fără contestaţie, posibilitatea că există numeroase instituţii bisericeşti, în care membrii Bisericii Spirituale Unice constituie la un moment dat o majoritate. Instituţia bisericească, ca atare, nu poate fi formată în unanimitate din credincioşi născuţi din Dumnezeu, deoarece credincioşii care o compun, se află, în mod necesar, pe trepte spirituale diferite. Dacă acesta este un fenomen natural, de ce se mai plânge cineva de factorul instituţional în Creştinism? Aceste instituţii sunt, în mod firesc, ceea ce sunt, dar tocmai din acest motiv ele nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Ele conţin, în mod formal, numai o parte din membrii ei. Instituţiile bisericeşti au funcţia lor istorică, sunt o componentă a fenomenului creştin, dar nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Acest lucru este important şi trebuie continuu afirmat, deoarece, după cum am arătat, este cât se poate de relevant, din multe puncte de vedere, să ştim care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

De aceea, nu trebuie confundate Bisericile corporatiste cu Biserica celor Aleşi. Dacă, într-un caz ideal, toţi membrii unei instituţii bisericeşti ar fi credincioşi născuţi din Dumnezeu, nici în acest caz instituţia respectivă nu ar fi ea însăşi Biserica celor înscrişi în Ceruri, ca instituţie, dar membrii ei, în totalitate, ar fi membri ai Bisericii celor născuţi din nou, din care fac parte toţi credincioşii născuţi din Dumnezeu, din întreaga lume şi din toate timpurile. Categoric, nu doresc să devin judecătorul Bisericilor instituţionale, nu fac decât să prezint judecata lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa lui Ioan, în care Bisericile corporatiste, în calitatea lor de instituţii bisericeşti, sunt denumite “curva cea mare” (Apocalipsa lui Ioan 17: 1)

Desigur că orice generalizare nu ia în considerare specificitatea fiecărui caz în parte şi, de asemenea, există, fără îndoială, grade diferite de instituţionalizare, dar susţin că oriunde există o autoritate impusă sau o manipulare umană în probleme spirituale, practicarea judecăţilor între credincioşi, sau lipsa iubirii de natură divină, acest lucru nu reflectă realitatea Bisericii Spirituale Unice. Deci, dacă într-o instituţie bisericească, într-o situaţie ideală, la un moment dat, toţi membrii ei ar fi şi membrii ai adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, această colectivitate umană ar fi o parte din Biserica celor născuţi din Dumnezeu, dar nu totalitatea ei şi de aceea, în sine, această colectivitate nu s-ar putea numi adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Biserica este universală nu locală. Trebuie desigur să fie explicată această afirmaţie. Biserica celor născuţi din Spirit este unică şi universală, dar mulţi din membrii ei se află angrenaţi în colectivităţi locale, care aparţin Bisericilor corporatiste. Pe plan local Biserică înseamnă amestecul dintre credincioşii născuţi din nou şi credincioşii „lumeşti.” Aceste Biserici le-am denumit corporatiste, deoarece sunt trupuri ale Bisericii care nu reflectă puritatea, descrisă de Biblie pentru Biserica celor născuţi din nou. Dacă însă, într-un caz ideal, toţi membrii unei adunări creştine locale ar fi născuţi din nou, cum ar fi corect să fie denumită această adunare creştină? Consider că astfel de adunări ar fi potrivit să fie numite centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă pentru biserica celor născuţi din Spirit, sau din Dumnezeu, sau din nou, etc. Aceasta deoarece ele nu trebuiesc să fie entităţi închise, dimpotrivă trebuiesc să primească în mijlocul lor şi pe cei ne renăscuţi spiritual, căci numai astfel acestea îşi pot îndeplinii misiunea dată de Isus.  

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o  Biserică spirituală, unică şi universală. În acest caz, Biserica instituţională, în sine, s-ar transforma şi ar deveni un centru de pregătire, asistenţă şi consiliere pentru Biserica celor înscrişi în Ceruri, în care Creştinii care o vizitează şi nu au parcurs încă această etapă definitorie, să fie îndrumaţi să ceară lui Dumnezeu naşterea din nou. Membrii acestui centru ar fi „fraţi în Cristos” şi  nucleu al Bisericii Spirituale Unice. Orice urmă de autoritate impusă sau de manipulare ar dispărea. Ierarhizarea ar fi înlocuită cu unitatea. Un astfel de centru, nu s-ar prezenta niciodată ca fiind o biserică, cei care îl frecventează, având conştiinţa faptului că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o realitate spirituală şi nu una instituţională. Nu sunt pe cale să creez o nouă inegalitate, deci o nouă ierarhie, adică împărţirea credincioşilor în credincioşi născuţi din nou şi credincioşi ne născuţi din nou, sau „lumeşti?” Este vorba de o ierarhie inversă, în care credincioşii născuţi din Dumnezeu au datoria să pună interesele spirituale ale celorlalţi deasupra propriilor lor interese. Numai persoanele născute din Dumnezeu pot înţelege şi practica această morală. De fapt genul acesta de ierarhie inversă, în care cei mai slabi spiritual sunt slujiţi şi ocrotiţi de cei mai puternici a fost practicat şi de Isus. O astfel de ierarhie inversă nu este o ierarhie autoritară ci una generată de dragostea de natură divină.

Este nevoie de cât mai multe maternităţi spirituale, în care oamenii să fie pregătiţi pentru a fi născuţi din nou şi nu de Biserici instituţionale, nenumărate confesiuni creştine, care să pretindă, în mod fals, că sunt Biserica lui Dumnezeu. Tot ceea ce este inacceptabil şi deci în ne conformitate cu învăţăturile lui Cristos într-o instituţie bisericească, se datorează sistemului de funcţionare defectuos şi oamenilor nepotriviţi care îl pun în mişcare şi în nici un caz nu se datorează adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Acest lucru îmi permit să îl subliniez, chiar dacă pe parcursul lucrării de faţă pare a se repeta.

Pe de altă parte, convieţuirea Bisericii celor înscrişi în Ceruri cu Bisericile instituţionale oferă acestora din urmă o deschidere către spiritualitate şi prezenţa în mijlocul lor, a unor oameni spirituali deosebiţi. Câteodată, şi nu de puţine ori, la conducerea Bisericilor corporatiste ajung oamenii cu o spiritualitate înaltă, care au, în mod evident, o puternică relaţie personală cu Dumnezeu şi fac parte din Biserica Celor Aleşi. Ei sunt un far călăuzitor pentru toţi Creştinii. Aceştia pot fi papi sau patriarhi, episcopi sau preoţi, pastori sau reverenzi, prezbiteri sau diaconi sau alţii. Problema este că imaginea unei instituţii nu se face în funcţie de un conducător sau altul, ci după întreaga ei istorie. Imaginea unei instituţii religioase este istoria ei. Ce a făcut ea bun sau rău în istoria ei mai lungă sau mai scurtă, sau cu ce a contribuit la dezvoltarea spiritualităţii umane, este cheia de boltă a imaginii unei astfel de instituţii. Nici nu ar putea să fie altfel, de vreme ce, conducătorii se succed şi cei spirituali sunt înlocuiţi cu alţii, mai puţin spirituali, sau invers. De altfel, aceşti Creştini spirituali, ajunşi în poziţii de decizie, aduc totdeauna cu ei dorinţa de schimbare şi reformă spirituală, dar când sunt în minoritate, nu pot să schimbe prea mult structurile învechite şi osificate, câteodată de sute şi sute de ani. De exemplu, Papa Ioan Paul al doilea a fost recunoscut de toată Creştinătatea şi în afara ei ca fiind o persoană deosebit de spirituală şi un implicat reformator şi cu toate acestea nu a putut împiedica înmulţirea scandalurilor în legătură cu abuzurile sexuale şi educaţionale ale unor preoţi Romano-catolici. Pentru transformarea spirituală a acelor Biserici instituţionale este nevoie de o majoritate de credincioşi născuţi din Dumnezeu, care să se alăture unor astfel de lideri şi de o reformare din interior a vechilor structuri ruginite. Problema majoră este sistemul corporatist religios, care are tendinţa de a doborî oamenii valoroşi, deoarece îi supune pe aceştia presiunii unei majorităţi formate din credincioşi ne născuţi din nou. Eu nu contest valoarea spirituală a multor lideri creştini, dar întrucât corporaţiile bisericeşti sunt constituite, în majoritate din credincioşi „lumeşti,” acei mulţi, care sunt chemaţi, în opoziţie cu acei puţini, care sunt Aleşi, majoritatea este aceea care decide şi în problemele spirituale colective ale Bisericilor corporatiste. Este democraţia, în legătură cu deciziile spirituale colective, un lucru rău? Mai degrabă democraţia, care este urmată de impunerea deciziilor luate, asupra conştiinţelor individuale, este un lucru rău, dar democraţia urmată de libertatea deplină de conştiinţă, nu poate produce pagube.

Ideea pe baza căreia instituţiile bisericeşti s-au definit ca fiind organizaţii divino-umane, s-a dezvoltat ca o posibilă comparaţie cu persoana lui Isus Cristos. El a fost definit de Sinoadele Bisericii ca o Persoană cu o dublă natură, divină şi umană. El este considerat a fi Dumnezeu adevărat şi om adevărat în acelaşi timp. De altfel, problema Cristologiei, adică a naturii şi funcţiei lui Isus Cristos, a fost principalul motiv de dispută între diferitele grupări creştine. Trebuie precizat că o comparaţie între natura persoanei lui Isus Cristos şi cea a instituţiei bisericii este nepotrivită. Natura umană are un specific, care nu permite astfel de comparaţii. Nu se poate alătura, prin comparaţie, construcţia psihologică internă a unui om cu structura unei instituţii. Instituţiile bisericeşti nu pot avea o dublă natură, divină şi umană, pentru că nu există nici un recipient instituţional, în care să se combine cele două naturi în mod armonios. Chiar dacă, în mod formal, principiile instituţiilor bisericeşti sunt bazate pe principiile Creştinismului, la care se adaugă reguli proprii, generate de interpretări specifice, totuşi, acest amestec dintre principii spirituale şi organizare instituţională nu echivalează cu amestecul a două naturi diferite. De fapt, este vorba de o singură natură a instituţiilor de acest tip şi anume o natură tipică organizaţiilor de orice fel. Orice organizaţie este concepută în aşa fel, încât să promoveze şi interesele organizatorilor. Natura primordial şi determinant umană a instituţiilor bisericeşti este dovedită de performanţele lor, unde sfinţenia este o excepţie şi este trecută în calendar şi unde mulţimi de oameni se îndreaptă, în mod triumfal către o pieire veşnică.

Singurul loc unde se pot combina două naturi, este în interiorul persoanei umane. Omogenitatea şi unitatea intrinsecă pentru fiinţa umană nu este realizabilă în cadrul unei instituţii, care este prin definiţia ei eterogenă, deoarece este formată din oameni cu intenţii şi concepţii diferite. Se poate formula următoarea interogaţie: de ce atribuim instituţionalizării Creştinismului lipsa acestuia de unitate, de vreme ce dezbinările au apărut în cadrul său cu mult înaintea oficializării sale? Instituţionalizarea este una dintre cauze şi un catalizator al diviziunilor, dar nu reprezintă singura lor sursă. Natura umană ne renăscută spiritual este principala cauză a conflictelor dintre grupările creştine. Totuşi, odată cu instituţionalizarea Creştinismului, amestecul dintre factorul politic şi cel religios a produs deplasarea către un grad mai înalt de conflictualitate a tensiunilor deja existente, de data aceasta fiind în joc interese mult mai mari şi de asemenea fiind implicat şi factorul militar.

Dumnezeu nu se combină cu structuri organizatorice, nu există o construcţie în care o latură să o constituie natura divină şi cealaltă latură să fie formată dintr-o organizaţie religioasă. Dumnezeu locuieşte în oameni, consideraţi în mod individual, El nu îşi are locuinţa în temple făcute de mâini omeneşti. (Faptele Apostolilor 17: 24) Templul iudaic nu a fost locuinţa lui Dumnezeu, ci locul de întâlnire cu poporul Evreu. Atunci când vorbim de natura unei instituţii religioase, trebuie să ne amintim că această structură organizatorică este o entitate în sine, având propria identitate, formată dintr-un colectiv de oameni, organizaţi şi ierarhizaţi între ei şi care se conduce după propriile reguli administrative.

Proporţia dintre uman şi divin, în funcţionarea unei instituţii religioase se poate determina numai după expresia manifestării reale. Participarea Creştinilor la Cruciade, inclusiv a femeilor şi a copiilor şi mai ales modul barbar în care acestea au fost purtate, nu au fost conforme cu învăţătura lui Isus, care a propovăduit iubirea vrăşmaşilor. În numele lui Cristos s-au făcut crime abominabile împotriva „duşmanilor,” cu toate că Isus a vorbit despre iubirea vrăjmaşilor. Pe ce bază a decretat Papa Urban al II le-a celebra formulă, pe care am amitit-o deja, „Deus vult!” (Dumnezeu o doreşte), atunci când a propus Prima Cruciadă în 1095? A fost chiar voinţa lui Dumnezeu? Dacă a fost voinţa lui Dumnezeu, de ce nu a contribuit El la permanetizarea acestei victorii şi practic toate celelalte tentative, pentru recucerirea „Ţării Sfinte” s-au soldat în final cu eşecuri. Bineînţeles că din punct de vedere pur uman, Cruciadele au avut şi consecinţe pozitive, cum ar fi extinderea legăturilor comerciale şi culturale dintre Occident şi Orient, dar din punctul de vedere al moralei creştine a reprezentat un spectacol lamentabil. În viziunea lui Isus, scopul nu scuză mijloacele, pentru că scopul existenţei umane nu este propăşirea materială ci elevaţia spirituală.

„Ţară Sfântă, relicve sfinte, icoane sfinte, moaşte sfinte, obiecte sfinte,” sunt formule tipice pentru unele Biserici instituţionale. La ce folosesc toate acestea? Sunt utile pentru a construi instituţii bisericeşti puternice. Dumnezeu locuieşte în trupurile celor Aleşi şi nu în ţări sfinte, în mijlocul unor obiecte sfinte. Persoanele în care locuieşte Dumnezeu sunt sfinte, în sensul de curăţenie morală şi cine nu este sfânt, în cazul că este interesat de Creştinism, acesta din urmă rămâne doar o problemă de cultură generală. Numai că sfinţenia nu trebuie privită ca o stare de anormalitate, în care cei în cauză se ascund în „gaură de şarpe,” pentru a nu fi poluaţi de lume. Sfinţenia înseamnă a trăi o viaţă utilă societăţii, la standarde morale înalte.

În concluzie, paralela între natura unei Biserici instituţionale şi natura lui Isus Cristos nu poate fi făcută. Orice organizaţie realizată de oameni are o natură umană şi în nici un caz divino-umană. Organizaţia concepută de Dumnezeu are o natură divină. Bisericile instituţionale au încercat să reproducă, fiecare în felul ei, organizaţia divină, dar, deoarece nu au păstrat puritatea principiilor divine, rezultatul demersurilor lor în această direcţie este unul ne împlinit. Au construit un amestec ne omogen, în care cele două elemente nu formează împreună o entitate divino-umană armonioasă, ci reprezintă două realităţi diferite şi contradictorii, care se luptă una cu cealaltă, aşa cum firea pământească se luptă cu Duhul lui Dumnezeu. (Galateni 5: 17) În orice Biserică instituţională există o realitate divină şi una umană, dar natura acesteia rămâne una umană. Prezenţa Bisericii celor născuţi din Dumnezeu în mijlocul Bisericilor corporatiste este singurul element divin în cadrul acestora. Acest lucru nu conferă o natură divino-umană Bisericilor instituţionale, deoarece Biserica celor Aleşi este o entitate în sine, ne amestecată în structura organizatorică a instituţiilor bisericeşti.

Oamenii, în mod individual, pot avea o natură divino umană, atunci când sunt născuţi din nou pentru o viaţă spirituală şi când sunt conduşi în viaţa lor de Duhul Sfânt. Chiar dacă ei, ca indivizi, au o dublă natură, totuşi, Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate divină şi nu divino-umană, din punctul de vedere al organizării şi structurării ei. Ce se întâmplă deci, acolo unde, într-o Biserică instituţională determinată, majoritatea membrilor sunt creştini născuţi din Dumnezeu? Mai există în acel loc elemente instituţionale, adică autoritate impusă şi manipulare? Mai pot fi denumite acele adunări creştine instituţii bisericeşti. Într-un asemenea caz, amestecul, în sine, dintre majoritatea dată de Creştinii născuţi din Dumnezeu şi cei „lumeşti” va rămâne ne omogen, dar toţi credincioşii născuţi din nou sunt bineînţeles membrii ai Bisericii celor înscrişi în Ceruri.

Mai întâi de toate, pentru înţelegerea raportului dintre Biserica celor Aleşi şi Bisericile instituţionale, trebuie să observăm că este vorba de o evoluţie în înţelegerea Creştinismului. Este de asemene vorba de o actualizare treptată a cunoaşterii profeţiilor Bibliei, pe măsură ce istoria înaintează în desfăşurarea cursului ei. Organizaţiile religioase instituţionalizate reprezintă o etapă, în care Creştinismul a considerat că trebuie să se organizeze într-un asemenea mod, încât să poată să îşi apere identitatea şi a văzut în deţinerea puterii lumeşti, direct sau prin intermediul structurilor politice, un mijloc de a-şi atinge ţelurile, inclusiv cele spirituale. Evident că nu putem fi judecătorii istoriei, decât în sensul de a lua act de faptele ei. Sătul de atâtea persecuţii, de măcelărirea nediscriminată a unor credincioşi, care nu aveau nici o vină, Creştinismul a sezisat oportunitatea de a scăpa de teroarea Statului Roman şi de a deveni o instituţie respectată. Numai că această învăţătură creştină este una dintr-o altă lume şi pentru o altă realitate şi atunci când pe acest trunchi curat s-a grefat natura umană, manifestată în istorie, printr-o explozie permanentă de conflicte şi luptă pentru putere, s-a născut o entitate care s-a dovedit a fi condusă de principii politice, adică de o înţelegere pur umană a propriilor interese.

Biserica instituţională s-a folosit de puterea lumească şi a fost folosită, la rândul ei, de aceasta. Amestecul dintre elementele politicului şi aspectul religios este o altă caracteristică specifică instituţiilor religioase. Pe de altă parte, Biserica Spirituală Unică este produsul direct al învăţăturii lui Isus Cristos, de renunţare la puterea de distrugere, la acele legiuni de îngeri pe care Isus nu a vrut să le folosească pentru a se apăra, atunci când a fost arestat în grădina Ghetzimani şi un ucenic a tăiat urechea robului marelui preot dar El l-a vindecat (Luca 22: 50-51)

Dumnezeu are o responsabilitate egală faţă de toţi oamenii pe care i-a creat şi este puţin probabil că el îi favorizează pe unii împotriva celorlalţi. Totuşi, încă de la început, instituţia bisericii s-a aflat într-o continuă luptă în numele lui Dumnezeu. O luptă cu forţe externe şi o continuă confruntare cu forţe interne, pe care Biserica instituţională le-a denumit „erezii”. Această tensiune nu a dispărut nici în zilele noastre, dar a îmbrăcat forme mult mai sofisticate. Instituţiile religioase şi tarele lor nu vor dispărea nici în viitor, ele au reuşit să dăinuie de multe secole, dar, în interiorul lor, sunt convins că se vor produce transformări radicale, altfel ele riscă să îşi piardă relevanţa.

Biserica Spirituală Unică va deveni mai conştientă de ea însăşi şi de menirea ei. În toate Bisericile instituţionale, în cea Ortodoxă, în cea Romano-catolică, Anglicană, Protestantă, Calvinistă, Metodistă, Presbiteriană, Evanghelistă, în cele Neoprotestante şi altele, care au scăpat acestei enumerări, membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu vor înţelege mai bine rolul şi menirea lor, precum şi importanţa misiunii pe care o au, de a transmite lumii mesajele lui Dumnezeu. Rostul nu este, desigur, formarea unei alte organizaţii religioase, constituită numai din credincioşi renăscuţi spiritual, pentru că un astfel de organism există de mult timp şi fără a fi organizat de oameni, el se desfăşoară pe un plan spiritual. De altfel, orice structură religioasă ar sfârşi prin a se instituţionaliza, inevitabil, la rândul ei şi lucrurile ar lua-o de la capăt. Este nevoie de centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă, interconfesionale pentru Biserica celor născuţi din Spirit, care şi ele, la rândul lor sunt nişte organizaţii, dar au totuşi avantajul că nu se prezintă, ca fiind Biserica lui Dumnezeu, ci doar o platformă care să pregătească oamenii pentru aceasta.

În acelaşi timp, fiecare poate să rămână şi să lucreze acolo unde se află, adică în Biserica instituţională unde este în prezent, concomitent cu apartenenţa la Biserica celor Aleşi, până la un timp în care, aşa cum ne spune Apocalipsa, lucrul acesta nu va mai fi posibil şi Creştinii spirituali vor trebui să iasă din Babilon. Această prezenţă trebuie să fie activă, adică o contribuţie efectivă la trezirea celor morţi, din punct de vedere spiritual. În cazul în care autoritatea va deveni insuportabilă în interiorul Bisericilor instituţionale, întoarcerea la adunările creştine ale Bisericii timpurii, care se ţineau în locuinţe particulare, este o soluţie bună. O altă posibilitate, la fel de bună, este deschiderea de centre de pregătire, asistenţă şi consiliere “interconfesionale,” pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu, unde credincioşii, proveniţi din oricare denominaţiune creştină, să facă totală abstracţie de confesiunea creştină, din care provin şi să lucreze împreună pentru promovarea principiilor Creştinismului autentic. Accentul va fi pus  pe relaţia personală cu Isus Cristos, renaşterea spirituală, practicarea dragostei de natură divină, consilierea şi ajutarea celor aflaţi în nevoie.

Până atunci însă, Biserica celor Aleşi trebuie să lucreze împreună cu Isus Cristos, la salvarea celor care ajung în contact cu instituţiile bisericeşti. Ce înseamnă însă să lucreze acolo unde se află? În primul rând, să transforme instituţiile bisericeşti în centre de pregătire, asistenţă şi consiliere pentru Biserica Spirituală Unică, adică să anunţe tuturor credincioşilor nevoia de a fi născuţi din nou, din Duhul Sfânt şi în strânsă legătură cu aceasta, să militeze pentru a îi pune pe credincioşi într-o legătură personală cu Dumnezeu. Biserica celor născuţi din Dumnezeu trebuie definită ca o realitate divină, spirituală, de care aparţin numai cei care sunt născuţi din nou, toţi aceia care sunt scrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii. Această realitate trebuie conştientizată în toate instituţiile bisericeşti. Nu contează cât de confortabil se simte fiecare în tradiţia lui creştină, nepretenţioasă, toţi Creştinii trebuie să ştie că numai dacă renasc spiritual vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Creştinii Ortodocşi, Romano-Catolici, Greco-catolici, Reformaţi, Baptişti, Penticostali, etc., trebuie să ştie că nu are nici o importanţă dacă au fost botezaţi în apă, când erau copii, sau fiind maturi, dacă nu devin noi creaţiuni printr-o renaştere spirituală autentică, botezul în apă nu le foloseşte la nimic.

Totul trebuie analizat prin prisma conştiinţei individuale a fiecărui credincios şi nimic nu este tabu, atunci când cineva vrea să încerce, să înţeleagă de ce elementele Creştinismului, aşa cum le cunoaştem în momentul de faţă, se prezintă în modul în care ne sunt date şi nu în alt mod. Cu alte cuvinte, este Creştinismul, aşa cum este dezvoltat la ora actuală, singura posibilitate de evoluţie a modului de înţelegere a învăţăturilor lui Isus, sau această deschidere ar fi putut lua alt curs dacă, de exemplu, Biblia nu ar fi fost canonizată sub autoritatea Împăratului Roman Constantin, în anul 325 e.n.? Ce impact a avut oficializarea Bisericii Creştine asupra constituirii textului final al Bibliei? Dumnezeu nu va da noi revelaţii, care să le contrazică pe cele pe care le-a dat deja, dar va da noi descoperiri, care se le completeze pe acestea, în funcţie de nevoile de moment ale istoriei omenirii.    

Vreau totuşi să subliniez, că este important ca cititorul să nu simplifice această opoziţie între latura spirituală a fenomenului şi cea instituţională, de o manieră care să le facă, cel puţin în momentul istoric actual, incompatibile. Odată cu Bisericile instituţionale, avem de a face cu un proces treptat de adăugire, de acoperire sau de galvanizare, de instituţionalizare, apărut în cursul adaptării Bisericii Spirituale Unice  la realităţile sociale şi care are o istorie de parcurs, dar care nu va putea să ascundă, pentru totdeauna, diamantul de mare preţ care este Biserica celor născuţi din Dumnezeu. Este destul de surprinzător faptul că, dintr-o Biserică persecutată, care a cunoscut suferinţa, instituţia bisericească oficială a Imperiului Roman a devenit o organizaţie religioasă persecutoare. Lucrul acesta, conform scrierilor din cartea Apocalipsa lui Ioan, se va repeta, cu referire la ansamblu Bisericilor corporatiste, dar adevărata Biserică a lui Dumnezeu va fi cu El în Ceruri.

Vinaora Visitors Counter

5342893
Today
This Month
All days
2327
143542
5342893

Server Time: 2021-06-21 06:46:11

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page