This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Monday, 21 December 2020 23:14

Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste au destinaţii diferite

Written by 
Rate this item
(0 votes)

Pe de altă parte, vorbind despre viitor, apostolul Pavel se referă, de asemenea şi la o perioadă din istoria instituţiilor bisericeşti, în care acestea vor fi unificate, în mod ne omogen şi în care apostazia va fi atât de mare, şi conglomeratul instituţional creat va fi condus de o personalitate puternică, care va transforma complexul instituţional bisericesc într-un locaş al dracilor (2 Tesaloniceni 2: 8-9) Situaţia va deveni atât de insuportabilă pentru membrii Bisericii Spirituale Unice, încât aceştia vor trebui să părăsească Babilonul instituţional (Apocalipsa lui Ioan 18: 4) Comparaţia cu Babilonul sugerează amestecul neomogen de persoane şi doctrine.

„Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strângea noastră laolaltă cu El, vă rugăm fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va venii înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperii omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte “Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” [(2 Tesalonicieni 2: 1-4); ref. 32 în Biblia Ortodoxă]

Cine altcineva se poate poate aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu, dacă nu o autoritate umană, cu caracter religios? Este evidend că un ateu nu se va prezenta pe sine ca fiind Dumnezeu, deoarece acesta nu crede într-o astfel de realitate şi ar fi inconsecvent cu sine să dezvolte genul acesta de de pretenţie. O autoritate instituţională bisericească, însă, manipulează conştiinţele, luînd locul lui Dumnezeu în minţile şi fiinţele oamenilor. Anticristul este, de asemenea, un sistem, care promovează un mecanism psihologic şi nu doar o persoană. Anticristul este acel sistem religios, care tinde să îl înlocuiască pe Cristos în om, prin aceea că nu recunoaşte nevoia unei relaţii personale între om şi Dumnezeu şi încearcă să îi lege pe indivizi de instiuţiile bisericeşti în loc să îi înveţe să fie legaţi de Dumnezeu şi născuţi din El. Toată puterea negativă a acestui sistem se va personifica într-o singură persoană şi acesta va fi omul pe care Biblia îl numeşte Anticristul.    

Acest amestec instituţional care se grefează, într-un mod artificial, pe manifestările Bisericii Spirituale Unice, cu toate consecinţele şi implicaţiile sale negative, începuse să lucreze încă din vremea lui Pavel, dar tendinţa a evoluat şi continuă să se dezvolte.

“Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.” [(2 Tesaloniceni 2: 7-10); ref. 33 în Biblia Ortodoxă]

Trebuie subliniat că cei ce sunt pe calea pierzării, se află în aceasta situaţie, deoarece nu au primit dragostea adevărului. Oricine ar trebui să sesizeze, în acest text, importanţa definitorie a adevărului care conţine, în sine, dragostea de natură divină, care pur şi simplu face deosebirea între cei ce sunt pe drumul mântuirii şi cei care sunt pe traiectoria pierzării. Dragostea adevărului este, de fapt, acelaşi lucru cu dragostea spirituală, pentru că, în Creştinism, adevărul este de fapt dragostea. Ruta pierzării este caracterizată de un Creştinism din care lipseşte dragostea de natură divină, adică de un Creştinism ne spiritual convertit într-o religie instituţională şi care, în acest mod, este redus la nimic. Anticristul deci, nu este în primul rând o persoană, ci un sistem religios autoritar şi instituţional. Acest sistem corupt şi ne spiritual va fi reprezentat la un moment dat, în momentul decăderii sale morale maxime, de o persoană, cu puteri excepţionale, bazate pe forţele negative ale universului şi pe tarele sistemului din care va provenii. Aceasta va fi persoana Anticristului, care fiind în primul rând un sistem religios, este în al doilea rând o persoană care va personifica acest sistem, într-un mod unic. „Taina fărădelegii” înseamnă fenomenul de înlocuire a prezenţei şi autorităţii divine, exercitate în mod ne mijlocit, în interiorul şi asupra conştiinţelor individuale, cu autoritatea şi mijlocirea Bisericilor confesionale şi a regulilor lor. Biserica nu este un mijlocitor între om şi Dumnezeu şi nici măcar Biserica celor născuţi din nou, adică adevărata Biserică a lui Dumnezeu, nu este un astfel de mijlocitor. Singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu este Isus Cristos şi orice tradiţie creştină, care îi învaţă pe oameni altfel, nu este bazată pe textele Bibliei. În măsura în care, Bisericile confesionale se prezintă pe ele însele ca fiind punţile de legătură între credincioşi şi Dumnezeu, adică mijlocitoarele relaţiei dintre credincioşi şi El, ele uzurpă, în acest fel, rolul lui Cristos şi prin aceasta  denaturează şi alterează învăţătura creştină. „Taina fărădelegii” reprezintă deci înlocuirea lui Cristos cu oamenii, în locurile şi funcţiunile care sunt rezervate exclusiv pentru El. Principalul, astfel de loc, este inima omului.  

În orice caz, aşa cum ne prezintă cartea Apocalipsa lui Ioan lucrurile, la un moment dat drumurile se despart şi cele două entităţi merg în direcţii diferite. În primul rând, să vedem ce ni se spune despre instituţia religioasă creştină.

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: ‚Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!’ Şi m-am dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne... Pe frunte purta scris un nume, o taină: <<Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.>> Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare” [(Apocalipsa lui Ioan 17: 1-3; 5-6); ref. 34 în Biblia Ortodoxă]

 Comparaţia dintre complexul instituţional bisericesc şi o femeie imorală nu trebuie să ne mire, atâta vreme cât adevărata Biserică a lui Cristos este numită, în alte texte ale Bibliei „Mireasa Mielului.” Cele două realităţi, femeia imorală şi „Mireasa” lui Cristos, sunt prezentate în antiteză. În textul mai sus citat, metafora se referă la o femeie de moravuri uşoare, care a „curvit” cu împăraţii pământului, adică care nu s-a dat înapoi de a deveni câteodată un autentic instrument politic. Acest amestec dintre religie şi politică, care a dus de altfel la instituţionalizarea Bisericii Creştine, este limpede sesizat de textul mai sus citat. Nu este o combinaţie fericită, ci este reţeta sigură pentru a determina condamnarea din partea lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată din toţi aceia ale căror nume au fost scrise în cartea vieţii încă de la întemeierea lumii şi aceştia nu se vor mira că fiara, pe care se bazează puterea Babilonului instituţional, era, nu mai este şi va veni. Această afirmaţia este susţinută de textul din Apocalipsa lui Ioan 17: 8. Ei vor fi pregătiţi pentru acele vremuri extrem de dificile. Babilonul este o metaforă foarte sugestivă pe care Biblia o oferă pentru societatea de astăzi. De ce vorbeşte cartea Apocalipsa despre distrugerea Babilonului ca despre un eveniment viitor şi nu unul din trecut? Este vorba, desigur, de o analogie. Babilonul antic a fost o civilizaţie bogată, foarte puternică şi elevată şi care avea speranţa de a exista pentru eternitate. Armatele sale au repurtat numeroase victorii şi capitala imperiului, care purta acelaşi nume, a fost una dintre cele mai remarcabile din întreaga lume[1]. Grădinile suspendate care încântau privirile, erau socotite una din cele şapte minuni ale lumii. Cu toate acestea, acest oraş extraordinar a dispărut într-o singură noapte. În cartea lui Daniel găsim relatarea întregii istorii. Împăratul Belschatsar a oferit un mare banchet persoanelor importante de la curte. În acest timp, o mare armată persană ameninţa oraşul. În încăperea unde se ţinea banchetul a apărut o mână care a scris un mesaj destul de şocant, încât să îl determine pe împărat să ceară dezlegarea de urgenţă a înţelesului acestuia (Daniel 5. 5) Singurul capabil să îl desluşească a fost Daniel. Mesajul suna în felul următor: “numărat, numărat, cântărit şi împărţit.” Dumnezeu era acela care numărase anii de domnie ai împăratului şi care, în acel moment, punea capăt acestora. Împăratul însuşi a fost cântărit în balanţă şi găsit prea uşor.

Cât priveşte Imperiul Babilonian, acesta urma să fie împărţit între Mezi şi Perşi (Daniel 5: 28). Conducătorul armatei persane a cerut soldaţilor săi să devieze apele fluviului care traversa oraşul şi după ce această operaţiune a fost îndeplinită, trupele invadatoare au pătruns în oraş în mod neaşteptat. Oraşul a fost cucerit fără măcar să aibă timp să se apere şi, urmare a acestei invazii, a fost distrus în întregime. Profetul Isaia anunţase aceste evenimente şi precizase că oraşul nu va mai fi niciodată reconstruit. Animalele deşertului urmau să devină singurii locuitori şi nomazii urmau să evite să îşi aşeze corturile lor în zonă (Isaia 13: 20-22). Se poate face o paralelă între Babilon şi civilizaţia noastră,care, la rândul ei, a adunat mari bogăţii, tinzând să uite de Dumnezeu. Babilonul poate fi privit atât sub aspect religios cât şi sub raport politic.

În Apocalipsa lui Ioan, capitolul 17 cu versetul 1, Ioan este chemat să asiste la judecata „curvei” celei mari care „şade” pe ape mari. Ce se înţelege prin această prostituată a fost un obiect de dezbatere între reprezentanţii diferitelor instituţii religioase creştine. Fiecare vedea în celălalt această caracterizare defăimătoare. Pentru a înţelege înţelesul simbolic al acestei imagini, trebuie să ne amintim că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este privită în Biblie ca şi o Mireasă. (Apocalipsa lui Ioan 19: 7-8; 22: 17) De altfel, imaginea unei femei, aflată în chinurile naşterii, ne este oferită şi în Apocalipsa lui Ioan cap. 12: 1-8, texte, în care femeia reprezintă pe credincioşii spirituali, urmăriţi cu obstinaţie de Satana, pentru a fi eliminaţi. În ceea ce priveşte simbolul femeii putem revedea şi modul în care apostolul Pavel foloseşte această alăturare în epistola către Efeseni. Din nefericire, femeia pe care a văzut-o Ioan nu este o soţie, ci este o prostituată. O soţie fidelă este ataşată din toată inima de soţul său. Ea nu doreşte afecţiune din partea altor persoane şi evită tot ceea ce o poate separa de el. Ea doreşte să fie totdeauna agreabilă soţului său şi toată bucuria ei este de a fi alături de acesta. Aceasta este ceea ce Isus Cristos aşteaptă de la Biserica Sa. În mesajele pe care Cristos le-a transmis bisericilor din Efes şi Smirna putem vedea valoarea pe care Mântuitorul o ataşează acestei fidelităţi (Apocalipsa 2: 1-11). Aceste epistole erau transmise unor biserici persecutate într-o perioadă în care toate puterile lumeşti erau împotriva lor[2].

Numai că ceea ce nu s-a reuşit prin persecuţie, a fost realizat prin acordarea de putere politică Bisericii Creştine şi prin transformarea acesteia într-un partener al autorităţii seculare. La începutul secolului al IV lea, împăratul Constantin a luat o decizie care a schimbat întreaga istorie a bisericii. Prin edictul de la Milan, biserica interzisă a devenit biserică oficială a Imperiului Roman. Creştinismul a devenit singura religie recunoscută, favorizată şi protejată şi cu acea ocazie, păgânismul a fost interzis. Biserica a întâlnit un „amant” bogat care nu a încetat să o acopere cu bogăţii şi onoruri. Acest lucru, însă, a determinat faptul ca Biserica instituţională să se depărteze treptat de soţul ei legitim, adică de Isus Cristos. Biserica nu numai că nu a respins puterea politică, ci a primit-o şi chiar s-a supus voinţei acesteia. Împăratul, personal, nu a ezitat a se amesteca în afacerile interne ale Bisericii instituţionale. Acesta s-a implicat în conducerea Conciliului de la Nicea şi a avut de spus un important cuvânt în problema dogmelor şi a disciplinei ecleziastice. Atât împăratul Constantin cât şi urmaşii săi au avut un cuvânt greu de spus în desfăşurarea ulterioară şi în organizarea instituţiei bisericeşti creştine.

Pentru a continua în aceiaşi termeni metaforici, trebuie arătat că „adulterul” instituţiei religioase creştine explică de ce aceasta este comparată de Biblie cu o prostituată. Este vorba de un „adulter” spiritual, de care s-au făcut vinovate toate confesiunile creştine[3]. Este foarte greşit să singularizăm vreo confesiune creştină ca fiind singura căreia se adresează acest text Biblic. Chiar dacă Biserica instituţională Romano-catolică a fost aceea care a fost cel mai mult implicată în amestecul de natură politică cu Imperiul Roman, aceasta nu înseamnă că celelalte denominaţiuni nu au nici un amestec. Biserica instituţională Ortodoxă a fost conţinută într-o instituţie religioasă creştină unică, împreună cu cea Romano-catolică, pană în anul 1054. Când s-au despărţit, cele două entităţi au moştenit, în egală măsură, caracteristicile instituţionale. La rândul lor, denominaţiunile Protestante au organizat instituţii susţinute şi întreţinute de state şi din acest motiv, lipsite de o libertate reală. Creştinismul Răsăritean a fost, de asemenea, sub tutela statului şi, de exemplu, în Rusia, înainte de Revoluţie, Biserica instituţională Ortodoxă se afla sub conducerea unui funcţionar imperial. Prin prostituata, prezentată în capitolul 17, din cartea Apocalipsa, trebuie văzută, nu doar o anumită confesiune creştină, ci toate instituţiile religioase creştine apostaziate.

Îmi aduc aminte că, nu cu mult timp în urmă, o mare conferinţă religioasă Penticostală, organizată de pastori care au funcţionat în România în timpul regimului comunist, a adunat un număr mare de pastori în America şi acolo s-a semnat o declaraţie, în care se preciza că acele persoane nu au colaborat cu securitatea fostului stat comunist din România. Pentru mine, însăşi faptul că s-a simţit nevoia unei astfel de declaraţii, mi se pare sugestiv din punctul de vedere al amestecului statului în activitatea a diverse instituţii religioase creştine. Nu ştiu dacă respectivii pastori au colaborat sau nu cu securitatea şi nici nu mă interesează, dar pot afirma că a existat totdeauna un amestec al politicului în viaţa religioasă şi Biblia ne spune că va exista şi în viitor şi aceasta este ceea ce interesează, prin prisma acestei lucrări.

Ce înseamnă faptul că prostituata despre care vorbeşte Biblia este aşezată pe ape mari? „Apele mari” este simbolul pentru masele de oameni şi mulţimii de naţiuni.[4] “A sta pe” este simbolul dominaţiei, al controlului şi al conducerii. Bisericile instituţionale au aceste trei caracteristici, în raportul lor cu masele de Creştini. „Împăraţii pământului,” este o sintagmă prin care trebuie înţeles conducătorii politici. Aceştia au “curvit” cu Biserica instituţională, în sensul că au folosit-o pe aceasta în scopurile lor, străine de finalitatea pentru care Cristos a stabilit-o. Locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul “curviei” ei, deoarece acestora li s-au impus forme de credinţă asupra cărora ei nu s-au putut pronunţa. Starea de beţie este aceea care împiedică o persoană să gândească corect din punct de vedere raţional şi din acest motiv îi diminuează discernământul. Aceasta va vedea lucrurile altfel decât sunt în realitate, adică în mod deformat. Această “beţie” este, de fapt, o de-spiritualizare, o pierdere a valorilor şi o confuzie între ceea ce reprezintă autoritatea exclusivă a lui Dumnezeu şi autoritatea umană. Organizând instituţiile religioase după modelul autorităţii umane, acestea au deformat percepţia corectă despre Dumnezeu, deoarece autoritatea Lui nu este una ierarhică, ci pur valorică. Dumnezeu se oferă pe Sine omenirii, nu ca să o subjuge sau să o domine, ci ca să îi câştige dragostea. Dumnezeu doreşte să fie iubit, apreciat, cunoscut, nu temut şi respectat pentru puterea Sa de distrugere. Instituţiile religioase creştine, prin ierarhia lor, de-a lungul secolelor, au dat ordine şi au impus reguli obligatorii pentru membrii lor şi au aplicat pedepse, uneori exemplare, atunci când aceste norme impuse au fost încălcate.

Femeia imorală era aşezată pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Fiara despre care se face menţiunea în capitolul 17, din Apocalipsa lui Ioan, este amintită şi în capitolul 13, din aceeaşi carte.

„Apoi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gura ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei zicând: <<Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?>> I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-i hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumini, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat”. [(Apocalipsa lui Ioan 13: 1-8);  ref. 35 în Biblia Ortodoxă]

Această fiară nu poate fi decât o extraordinară organizaţie politică, care, se pare că va cuprinde întreaga lume. Ceea ce astăzi pare incredibil sau imposibil, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat poate deveni o realitate. Dacă în anul 1988 cineva ar fi lansat public ideea că în mai puţin de doi ani se va schimba complet configuraţia politică a lumii, aşa cum era ea cunoscută atunci, acea persoană ar fi fost socotită un visător şi acelaşi lucru se poate întâmpla unuia care nu face altceva decât să prezinte textele Apocalipsei. Globalizarea este o realitate şi nimeni nu poate spune cât de departe va merge. Femeia imorală, care reprezintă complexul instituţional bisericesc, va “sta pe” această fiară, adică pe această putere mondială, a cărei capacitate deosebită este insuflată de balaur. Aceasta este ultima armă a lui Satana, care îşi va folosi toată puterea pentru ca sfinţii să fie persecutaţi şi chiar biruiţi. Este interesant că toţi aceia al căror nume a fost scris în cartea vieţii de la întemeierea lumii, nu se vor închina fiarei, dar vor fi biruiţi. Cu toate că moartea ca martir nu poate fi socotită o înfrângere pentru un Creştin, ea poate fi văzută ca o aparentă înfrângerea de către necredincioşi, aşa cum, de altfel, a fost văzută şi moartea pe cruce a lui Isus Cristos. În realitate, moartea pe cruce a lui Isus Cristos a fost o mare biruinţă asupra morţii, de care beneficiază toţi cei credincioşi.

Complexul instituţional religios, adică instituţiile religioase asociate într-o putere unificată, pe care, după cum am văzut, cartea Apocalipsa lui Ioan îl zugrăveşte ca pe o femeie imorală, dobândeşte această calificare prin acea că, deşi se pretinde a fi urmaşul legitim al lui Isus, în realitate nu este decât o putere opresoare. Fastul şi bogăţia sunt caracteristici ale acestor instituţii bisericeşti. Aurul, pietrele scumpe şi mărgăritarele nu pot fi privite decât ca şi o acumulare de bogăţii pământeşti, care sfidează parcă simplitatea în care a trăit Isus viaţa Sa pe pământ. Dacă sfinţii oferă lui Dumnezeu rugăciunile lor în cupe de aur, în acelaşi tip de cupe Bisericile instituţionale reunite oferă lui Dumnezeu numai o formă de evlavie cum spunea apostolul Pavel (2 Timotei 3: 5) Forma, adică cupele, sunt toate de aur, cele ale sfinţilor dar şi cele ale Creştinilor ne renăscuţi spiritual, dar conţinutul este total diferit. Potirele de aur ale instituţiilor bisericeşti vor conţine doar „spurcăciuni şi necurăţiile curviei ei”, adică ofrande necurate.

Nici un om pe pământ nu ar putea spune de la el sau de la ea aceste lucruri dacă nu ar spune-o chiar Biblia. Dacă m-aş apuca doar din capul meu, adică fără nici un temei Biblic, să afirm asemenea lucruri, cei mai mulţi nu ar înţelege despre ce vorbesc. Aceasta, deoarece termenii în care acest mesaj este transmis, sunt categorici şi de loc măgulitori. Cum se poate vorbi despre bisericile lui Dumnezeu cu acest limbaj? Să nu uităm însă, nici o clipă, că nu se vorbeşte despre Biserica lui Dumnezeu în aceste texte, adică despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci despre Bisericile confesionale, care se prezintă pe ele însele, în mod ne justificat, ca fiind Biserica lui Dumnezeu, cu toate că în realitate nu sunt. Între Biserica Spirituală Unică şi Bisericile instituţionale există o asemănare doar de terminologie, dar conţinutul este radical diferit. Prima conţine dragostea sacrificatoare a lui Cristos, care este semnul ei divin. Cele din urmă, pentru că nu au primit dragostea adevărului, aşa cum s-a pronunţat apostolul Pavel, sunt organizaţii pur umane, quasi politice, pierzându-şi cu totul şi contactul pe care îl mai aveau cu entitatea spirituală, care a supravieţuit în mijlocul ei. Sunt ca şi politice pentru că servesc interesele celor care le conduc şi a celor în slujba cărora se află, adică pe acelea ale diverselor forţe politice. Biserica celor născuţi din Spirit va suporta tot mai greu atmosfera de apostazie din organizaţiile religioase creştine, numite biserici, unde membrii ei sunt obligaţi să supravieţuiască.

Atâta vreme cât nu există unitatea dorită de Isus Cristos în interiorul fiecărei instituţii bisericeşti, luate în parte, unirea instituţională a acestora, care să le cuprindă pe toate, sau o parte din ele, nu ar duce nici ea la această unitate. Iar unitatea este evident că nu există. Nu este vorba doar despre o solidaritate umană inerentă, ale cărei rezultate benefice se pot observa în multe ocazii şi care există în orice societate, religioasă sau laică, dar este vorba de o unitate mult mai profundă, unitate în Cristos, în care egoismul uman se estompează în favoarea unei conştiinţe spirituale comune. Diviziunile nu sunt prezente doar între instituţiile religioase dar şi în interiorul fiecăreia dintre ele, într-o măsură mai mare sau mai mică. Aceste diviziuni nu constau totdeauna în confruntări interne acute, ci în modul în care fiecare credincios îşi urmăreşte cu prioritate interesul său personal sau al celor care îi sunt aproape. Chiar dacă se reunesc, pentru acte ritualice comune, sau pentru adunări religioase, Creştinii îşi urmăresc, fiecare, în mod prioritar, propriile lor planuri şi proiecte de viaţă. Cu alte cuvinte, unitatea dorită de Cristos se realizează, în fapt, numai între Creştinii născuţi din nou, care au o legătură personală cu Dumnezeu şi nu doar prin legături şi relaţii umane care, de regulă, sunt selective şi de acea parţiale. Unitatea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este condiţionată de unitatea fiecărui individ cu Dumnezeu şi aceasta este o condiţie preliminară. Din considerentele expuse rezultă că uniunea ecumenică instituţională dintre instituţiile bisericeşti va fi o falsă unitate între Creştini, dar îşi va aroga, fără îndoială, titlul de biserică unică a lui Dumnezeu de trup al lui Cristos. Nu doar că nu este expresia unităţii dorite de Cristos, dar instituţiile bisericeşti reunite reprezintă o putere persecutoare care îşi îndreaptă atenţia către anihilarea sfinţilor lui Dumnezeu. Ioan a văzut femeia aceasta “îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus.” Când mă refer la sfinţii lui Dumnezeu am tot timpul în vedere pe membrii Bisericii Spirituale Unice, ale căror nume au fost scrise în cartea vieţii încă de la întemeierea lumii. (Efeseni 1: 4-12; 2 Tesaloniceni 2: 13; Apocalipsa lui Ioan 13: 8; 17: 8)

Aşa cum am precizat, fiara care o poartă pe femeie este o putere politică despre care ni se spune următoarele:

„Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat...” [(Apocalipsa lui Ioan 17: 11); ref. 36 în Biblia Ortodoxă]

 Relaţia dintre fiară şi femeia imorală nu este una sinceră, ci de interes. Fiara se lasă în aparenţă dominată de femeia imorală, adică de Bisericile instituţionale reunite, dar acest lucru este numai o strategie de moment. Lucrul acesta s-a mai întâmplat şi în perioada feudală, când instituţia bisericească avea o influenţă covârşitoare asupra regilor ţărilor creştine, dar în diferite ocazii puterea politică s-a întors împotriva celei religioase, de exemplu, în cazul mutării scaunului papal de la Roma la Avignon, în urma conflictului dintre Papa Bonifaciu al VIII lea şi regele Filip al IV lea al Franţei. Un alt exemplu ar fi evenimentul istoric în care Papa Pius al VI lea a fost luat prizonier de către trupele lui Napoleon, în data de 20 Februarie 1798 şi condus în Valencia, în urma unei călătorii forţate prin diverse oraşe europene. După şase săptămâni, de la sosirea sa în acel loc, Papa a murit, dar a fost înmormântat mult după aceea.

După cum ne informează Biblia, conflicte de acest tip se vor mai repeta, probabil în altă formă şi pe altă scară. Sunt de acord, că pare greu de crezut, că istoria se va întoarce în timp şi că realităţi care păreau de mult depăşite, pot avea din nou loc. Principiul separaţiei puterii statelor de aceea a instituţiei bisericii, pare a fi o realitate care nu mai poate fi contestată, cu atât mai mult cu cât fenomenul de secularizare în lumea modernă ia amploare. Într-o lume modernă, ca cea în care trăim, se pare că este imposibil ca vreodată o putere religioasă să conducă puterea politică. Sunt de acord că, în condiţiile de astăzi, aşa par să stea lucrurile, însă care este evoluţia viitoare este greu de anticipat. Religia joacă încă un rol important în societate şi odată cu adâncirea fenomenelor de globalizare, indivizii tind să se identifice mai mult prin religia lor decât prin naţionalitate. Este adevărat că procesul de secularizare se aprofundează şi că oamenii acceptă din ce în ce mai puţin să li se impună ce trebuie să creadă. Pe de altă parte, creşterea tensiunilor dintre diverse religii şi mai ales dintre Creştinism şi Islam poate avea ca efect, fie o mai rapidă secularizare de ambele părţi, ca o reacţie posibilă pentru asigurarea unei anumite armonii internaţionale, fie o reîntoarcere în masă, la credinţa religioasă iniţială, ca o garanţie a conservării unei anumite identităţi.

Ar mai fi de adăugat că, democratizarea continuă a societăţii, care se extinde şi adânceşte pe diferite continente şi impactul dintre democraţie, pe de o parte şi nemulţumirile maselor largi, legate de înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, pe de altă parte, ar putea, în principiu, conduce la reconsiderarea rolului religiei în societate. Religia a fost o modalitate prin care puterea politică a exercitat o influenţă asupra diferitelor societăţi şi se pune întrebarea dacă, în condiţii speciale, ar fi posibil ca unii factori politici să reconsidere religia ca pe un ultim aliat. Un astfel de aliat ar fi, desigur, unul de circumstanţă şi o astfel de alianţă ar fi una impusă de împrejurări şi nu dictată de convingeri spirituale.

Este posibil, de asemenea, ca omenirea să redescopere religia ca pe o modalitate de evoluţie spirituală, în circumstanţele unei acute crize de valori, dar desigur că un astfel de fenomen s-ar produce în alţi termeni decât cei actuali. Mai întâi de toate, ar trebui să se clarifice relaţia dintre ştiinţă şi religie şi să se demonstreze, fără echivoc, că cele două nu sunt incompatibile şi că religia poate să dea un sens moral unei societăţi umane a cărei existenţă este bazată pe cercetarea ştiinţifică. Pentru aceasta însă, religia trebuie să renunţe la pretenţiile ei de hegemonie asupra spiritului uman şi disperata ei ancorare în limbajul mitic. Despre Dumnezeu se poate vorbi şi într-un limbaj filozofic, ştiinţific sau artistic şi nu numai într-unul alegoric sau metaforic. Cred că principala greşeală a instituţiilor bisericeşti, în momentul de faţă, este aceea că ele încearcă să impună lumii un limbaj mitologic atunci când vorbesc despre posibilitatea existenţei lui Dumnezeu. Conflictul cu ştiinţele moderne, pe care religia îl alimentează, se naşte din aceea că acestea refuză, prin însăşi sistemul lor metodologic, un astfel de limbaj. Aceasta nu poate exclude o redirecţionare a cercetărilor către înţelegerea a ceea ce însemnă Dumnezeu, pentru om, din prisma unuei spiritualităţii trecute printr-o sensibilitate umană mult mai sinceră şi autentică. Ipocrizia, născută din nevoia de supravieţuire a instituţiilor bisericeşti, într-o lume în care minciuna şi falsul sunt desconspirate pe baze ştiinţifice precum şi utopismul unei morale care ne învaţă ce trebuie să facem, ca să fim mântuiţi, dar în acelaşi timp se reneagă prin propriile fapte, nu pot continua la nesfârşit, fără să fie sancţionate de viitoarele generaţii. Credinţa creştină trebuie să înceteze de a fi doar un spectacol, prin care ni se arată umbra misterului şi trebuie să devină o abordare serioasă gata să înfrunte orice provocare, din partea raţiunii, dacă doreşte să mai aibă relevanţă în lumea care se profilează în viitor.

În orice caz, vorbind despre acest viitor, după informaţiile pe care ni le dă cartea Apocalipsa lui Ioan, puterea politică o va urî pe femeia imorală şi o vor pustii. O vor distruge şi o vor arde cu foc (Apocalipsa lui Ioan 17: 16) De ce atâta ură împotriva unui vechi aliat, Biblia nu ne spune. Ce ne face cunoscut este că această ură este folosită de Dumnezeu pentru a pedepsi femeia imorală, aşa zisa biserică, adică instituţiile bisericeşti unificate. Pedeapsa lui Dumnezeu se datorează, cel mai probabil, faptului că aceasta a fost o putere persecutoare şi că i-a reprimat pe sfinţii lui Dumnezeu, adică Biserica celor născuţi din Dumnezeu.

Un alt motiv de ură între fiară şi femeia imorală ar fi acela al competiţiei dintre puterea religioasă şi cea politică. Puterea religioasă va încerca, prin exerciţiul unei anumite dominaţii asupra fiarei, să determine cursul istoriei. Pe de altă parte, fiara doreşte închinarea umanităţii pentru sine şi acest lucru se va realiza prin producţia unei icoane a fiarei, la care toată lumea va fi obligată să se închine (Apocalipsa lui Ioan 13: 15). Din puţinele texte care fac referire la această tensiune se poate vedea dramatismul unor confruntări, în care miza este dominarea lumii. Precaritatea poziţiei Bisericilor confesionale este transparentă, ele nu reuşesc să obţină închinarea umanităţii pentru Dumnezeu şi o deviază către fiară şi nu fac altceva decât ceea ce au făcut totdeauna, se luptă cu cei din interior care îndrăznesc să gândească liber şi care dau lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, adică recunoaşterea lui ca singura autoritate în probleme spirituale. Desigur, că dacă enunţăm sintagma lui Cristos, Creştinii trebuie să dea şi cezarului ce este al cezarului, dar nimic din ceea ce reprezintă viaţa spirituală a persoanelor nu aparţine cezarului.

Instituţiile bisericeşti reunite sunt numite de cartea Apocalipsa lui Ioan în capitolul 17 „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” De asemenea, la sfârşitul capitolului se mai face o precizare legată de femeia imorală.

„Şi femeia, pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărăţii pământului.” [(Apocalipsa lui Ioan 17: 18);  ref. 37 în Biblia Ortodoxă]

Mi se pare evident că în acest text nu este vorba despre o cetate în înţelesul obişnuit al termenului, deoarece niciodată, nici o singură cetate, oricât de mare, nu a avut stăpânire asupra împăraţilor pământului şi că singura „cetate” care a avut stăpânire, fie asupra împăraţilor romani, fie asupra regilor sau împăraţilor creştini, de exemplu asupra Împăratului sfântului Imperiu Roman de origine germană, a fost o „cetate” instituţională bisericească. De ce cetate? Pentru că s-a organizat pe sine ca o adevărată cetate, închisă între zidurile propriilor tradiţii şi doctrine.

În capitolul 18 este relatată soarta finală a acestor instituţii şi de asemenea se precizează care trebuie să fie poziţia Creştinilor spirituali în acele momente.

„După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, şi a zis: <<A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.>> Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: <<Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei>>!” [(Apocalipsa lui Ioan 18: 1-4);  ref. 38 în Biblia Ortodoxă]

Poporul lui Dumnezeu este Biserica celor înscrişi în Ceruri care este sfătuită de El să iasă, pur şi simplu, din mijlocul Bisericilor instituţionale în interiorul cărora a supravieţuit, pentru o aşa de lungă perioadă de timp. Dacă Babilonul, la care face referire capitolele 17 şi 18, ar fi doar o cetate oarecare, o entitate politico-adminstrativă, un mare oraş, sau o mare metropolă, copiii lui Dumnezeu, care sunt răspândiţi pe toată suprafaţa pământului, nu ar putea ieşi din ea, pentru că nu locuiesc toţi într-o singură cetate. Ieşirea din oraşe nu va rezolva cu nimic lucrurile, deoarece persecuţiile vor fi la fel de severe, în toate colţurile pământului, oriunde puterea fiarei şi a femeii imorale va avea acces.  Babilonul religios va fi format din toate acele Biserici confesionale, care vor forma un gen de uniune ne omogenă şi din care Biserica celor înscrişi în Ceruri va trebui să iasă, datorită agravării stării de degradare morală a celui dintâi şi pentru a nu suferi, odată cu acesta, consecinţele apostaziei sale.

Femeia imorală este o putere persecutoare şi nu este vorba de o putere politică, pentru că această putere politică, la rândul ei o putere oprimantă, este descrisă separat sub denumirea de „fiara.” Nu este vorba nici de un alt tip de organizaţie socială sau economică, care nu vor fi angajate, prin natura lor, în activităţi religioase, ci este vorba de o mare organizaţie religioasă. Femeia aceasta era îmbătată de sângele sfinţilor şi a mucenicilor lui Isus, după cum am arătat, şi trebuie menţionat că singura putere implicată în reprimarea acestora, după instituţionalizarea Bisericii Creştine în imperiul Roman, a fost chiar această instituţie bisericească.

Cu alte cuvinte, odată cu oficializarea Creştinismului ca religie oficială în Imperiul Roman, nimeni altcineva decât instituţia bisericească, rezultată în urma acestei schimbări de statut, nu a mai avut posibilitatea să îi persecute pe Creştinii născuţi din Dumnezeu, pe teritoriul Europei. Prin urmare, membrii Bisericii celor născuţi din nou, care sunt înregistraţi şi ca membrii nominali ai Bisericilor confesionale, adică sfinţii şi mucenicii, nu au cum să fie persecutaţi de o altă putere, altele decât puterea instituţiilor bisericeşti. Este un lucru remarcabil, cel asupra căruia ne informează Biblia. Dumnezeu pedepseşte organizaţia religioasă care persecută pe membrii ei, pentru simplul motiv că aceştia respectă cu adevărat voinţa Lui. În loc să fie suportul sfinţilor, adică al credincioşilor spirituali, această instituţie bisericească se transformă în duşmanul lor. Sfinţii sunt reprimaţi în numele lui Dumnezeu, pentru că îl respectă pe El. Este paradoxal şi absurd, este strigător la cer, aşa cum ne informează cartea Apocalipsa lui Ioan în capitolul 18.

„Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” [(Apocalipsa lui Ioan 18: 5); ref. 39 în Biblia Ortodoxă]

În capitolele 1-3, din cartea Apocalipsa lui Ioan, sunt menţionate numele a şapte biserici, care reprezintă, în acelaşi timp şi etape istorice în desfăşurarea Creştinismului. Ultima este Biserica din Laodicea şi mesajul transmis ei concordă cu cel transmis în capitolele 17-19. Asemănarea dintre femeia imorală din capitolele 17-18 şi instituţiile bisericeşti denumite Laodicea, cu referire la cel de-al doilea sens, cel de etapă istorică, în care trebuie înţeleasă epistola, este frapantă. Aceeaşi referire la bogăţiile materiale şi la afişarea luxului şi al opulenţei, aceeaşi stare de „beţie” care împiedică conştientizarea stării spirituale reale şi, în fine, cel mai grav şi cel mai important, lepădarea de către Isus Cristos a acestor Biserici instituţionale apostaziate. Creştinii născuţi din nou sunt însă, în continuare protejaţi de Cristos şi El este acela care îi corectează şi îndrumă în scopul salvării lor veşnice. Acesta este încă un argument care ne arată că femeia imorală prezentată de cartea Apocalipsa lui Ioan este cu adevărat o imagine sugestivă, care reprezintă Bisericile instituţionale apostaziate şi pe care Isus Cristos le va „vărsa din gura Sa.” De ce femeie imorală? Bisericile confesionale nu pot fi judecate ca fiind imorale decât în raport cu fidelitatea pe care o datorează lui Dumnezeu. Ele sunt considerate imorale deoarece, pe de o parte, au înşelat aşteptările lui Dumnezeu în privinţa lor, iar pe de altă parte, deoarece exercită o autoritate pe care şi-au însuşit-o în mod ne justificat, adică autoritatea lui Dumnezeu asupra conştiinţelor individuale. Bisericile instituţionale guvernează în numele şi în locul lui Dumnezeu şi aceasta este „taina fărădelegii.” Această „taină a fărădelegii” este, de fapt, taina care lucrează în interiorul mecanismului de funcţionare al oricărei instiutuţii bisericeşti şi care înseamnă înlocuirea principiului dragostei de natură divină cu cel al conducerii autoritare, principiu care este efigia concepţiei satanice. Legat de „taina fărădelegii” este şi „semnul fiarei” o noţiune foarte mult dezbătută şi asupra căreia se cuvine să ne oprim pentru moment.

 

[1]  L’ Apocalipse – Revelation de Dieu pour le temp present…A. Thomas – Bres pagina 134

[2] L’ Apocalipse – Revelation de Dieu pour le temp present…A. Thomas – Bres pagina 138

[3] L’ Apocalipse – Revelation de Dieu pour le temp present…A. Thomas – Bres pagina 139

[4] L’ Apocalipse – Revelation de Dieu pour le temp present…A. Thomas – Bres pagina 140

Read 20 times Last modified on Monday, 21 December 2020 23:16
Gabriel Baicu

Simțul critic în analiza textelor biblice este esențial. Totul depinde de atitudinea cu care abordăm o anumită temă, indiferent care ar fi acel subiect. O abordare caracterizată prin orbire totală în fața unor texte religioase, pe temeiul că acestea ar fi „sfinte” este cea mai sigură cale către eșec spiritual și eroare.

Website: www.zootemplate.com
Login to post comments

Vinaora Visitors Counter

4406368
Today
This Month
All days
395
1241
4406368

Server Time: 2024-03-19 02:22:25

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page