This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Thursday, 31 December 2020 00:23

Mântuirea Prin Dragoste

Written by 
Rate this item
(0 votes)

Este destul de clar, că teza pe care o avansez în acest capitol, este faptul că dragostea de natură divină, nu este doar o calitate printre celelalte. Dragostea spirituală este motorul psihologic prin care lucrează credinţa creştină. Fără ea, credinţa pur şi simplu nu funcţionează. Prin această schimbare de atitudine se schimbă totul, caracterul, gândurile, modul de a ne raporta la semenii noştri. Acolo unde nu există dragoste de natură divină, nu este nici Isus Cristos în vieţile oamenilor şi cine nu iubeşte, nu este născut din Dumnezeu. Cine este născut din nou, este născut din Dumnezeu şi dacă El este dragoste, înseamnă că cel renăscut spiritual este născut din dragoste. Cine nu îşi iubeşte semenii, aşa cum i-a iubit şi Isus Cristos, nu este ucenicul Lui. Bătălia pentru doctrine o poartă oameni, care, de multe ori, nu ştiu despre ce vorbesc. În neştiinţa lor, ei cred că au ajuns să ştie ceva despre Dumnezeu, dar dacă nu au cunoscut dragostea Lui, încă nu l-au cunoscut pe El. Exerciţiul mintal şi cunoaşterea raţională sunt importante, dar ar fi o nechibzuinţă dacă am crede că ştim lucruri esenţiale despre Dumnezeu, dar dacă, în acelaşi timp, nu am şti că fără dragoste, credinţa este moartă.

Isus Cristos se descoperă celor aleşi şi nu lumii. (Ioan 14: 22-23) Din acest motiv, Biserica celor născuţi din Spirit este o realitate divină şi nu o organizaţie instituţională, întrucât ea este o realitate care nu caută să se impună lumii în nici un fel, ci doar să îi adune pe cei aleşi, adică pe aceia care sunt scrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii. De ce pe cei aleşi? Pe temeiul faptului că, încă înainte să existe pe pământ, aceştia au avut în ei dragostea pentru Cristos şi dorinţa de a-l alege pe El şi principiile Sale. Biserica Spirituală Unică nu poate fi o instituţie, deoarece nu este din această lume, nici pentru această lume pământească. Ea există încă de la întemeierea lumii, pentru eternitate, în Cristos, care a ales-o şi există pentru El, care îi este Mire spiritual. Aş fi interesat să ştiu când s-a decis Isus Cristos să îşi facă o Biserică formată din fraţi şi surori, care să fie ca şi El; adică în ce moment, înainte de existenţa pământului, a luat această hotărâre? Probabil nu voi primi acest răspuns decât mai târziu, direct de la El. Sunt atât de multe lucruri despre Dumnezeu pe care nu le ştim, dar dacă vom cunoaşte dragostea Lui, vom ajunge cândva să ştim totul şi chiar să ajungem să nu mai avem ce să ştim, dar dragostea va continua să existe. (1 Corinteni 13: 8)

Atunci când înţelegem că toate lucrurile au sfârşit, inclusiv cunoaşterea lui Dumnezeu, şi că numai dragostea de natură divină nu are sfârşit, înţelegem de ce Dumnezeu, care nu are sfârşit, este dragoste şi de ce aceasta este valoarea supremă a Creştinismului. Dumnezeu care cunoaşte tot cea ce se poate cunoaşte, despre absolut orice poate fi cunoscut, adică despre tot cea ce există sau ar putea exista, a depăşit faza de cunoaştere şi a rămas numai dragoste spirituală. Dumnezeu se află deasupra cunoaşterii universurilor şi întregului lor conţinut, dar nu deasupra dragostei. De acea, Dumnezeu este dragoste şi din acest motiv pune atât accent pe dragoste. Dumnezeu ştie totul despre noi, ce am fost, ce suntem şi ce vom fi şi dacă ne-a trecut în cartea vieţii, a făcut aceasta în deplină cunoştinţă de cauză. Dumnezeu, care a epuizat orice cunoaştere şi în ceea ce ne priveşte, a rămas doar cu dragostea spirituală pentru noi. Pentru Dumnezeu, cunoştinţa a trecut şi a rămas doar dragostea eternă, cu care ne iubeşte. El ne iubeşte, în condiţiile în care ne cunoaşte perfect trecutul, prezentul şi viitorul, din toate perspectivele. Aceasta este încurajator, Dumnezeu ştie exact cine suntem, pe El nu îl putem păcăli şi pe această bază, ne iubeşte.

Cunoaşterea nu este o realitate infinită, după câteva milioane de ani sau mai repede vom şti tot ce se poate şti despre univers sau universuri şi cu toate că este atât de importantă, aceasta este totuşi secundară faţă de dragostea spirituală. “Cunoştinţa va avea sfârşit.” (1 Corinteni 13: 8)  Din acest motiv, învăţătura lui Isus Cristos se reduce la două porunci. Creştinismul este religia iubirii, mai trebuie însă să înţelegem corect ce înseamnă această iubire. Ce este, ce presupune, ce determină, ce motivează, ce transformă, ce se întâmplă exact în interiorul fiinţei umane, trebuie ca fiecare să descopere pentru sine. Nu există reţete pentru ceea ce simte, ceea ce gândeşte sau ce este gata să facă o mamă sau un tată pentru copii săi, ceea ce simte un prieten etc. Nimeni nu poate învăţa o mamă, sau un tată, ce trebuie să simtă pentru copilul său. Această stare psihologică devine un principiu, care este aplicabil în relaţiile cu toată lumea. Ştiu că pare o utopie, o absurditate sau o nebunie, dar este nebunia crucii lui Isus Cristos şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

„Iudeii, într-adevăr, cer minuni şi Grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care, pentru Iudei este o pricină de poticnire şi pentru neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii.” [(1 Corinteni 1: 22-25); ref. 153 în Biblia Ortodoxă]

Nu devenim cu adevărat Creştini decât atunci când înţelegem această “nebunie” a lui Dumnezeu, care este o ştiinţă, cu nimic mai prejos decât orice altă ştiinţă. Această cunoaştere a “nebuniei” crucii lui Isus Cristos, care a murit în chinuri pentru nişte oameni care nu îl cunoşteau, mai mult, care l-au condamnat la moarte, este suprema ştiinţă a lui Dumnezeu. Este mai presus de orice doctrină şi de orice tradiţie, este învăţătura fundamentală a Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, pe care membrii ei o pot transmite, în primul rând prin exemplu personal de slujire şi nu doar prin declamaţii demagogice.

Apostolul Pavel ne vorbeşte, în Romani, în capitolul 6, despre o moarte şi o înviere care trebuie înţelese bine, dacă este să înţelegem corect Creştinismul. El ne spune că prin botezul în apă, în mod simbolic, cei care se botează, mor împreună cu Cristos, ca o dată ieşiţi din apa botezului să învie împreună cu El. Ni se vorbeşte despre o renaştere spirituală care nu trebuie limitată la botezul în apă, ci trebuie extinsă la procesul complex al naşterii din Duhul Sfânt. Prin botezul în apă se reproduce, în mod simbolic, moartea faţă de păcat a credinciosului. Prin scufundarea sa în apă, acesta este prefigurat ca şi cum ar fi înmormântat împreună cu Cristos, prin aceea că trupul păcatului, pe care fiecare om îl are de la naşterea sa biologică, a fost răstignit împreună cu El. În urma acestui ritual simbolic, credinciosul este pregătit să devină o fiinţă nouă, regenerată spiritual, dar lucrul acesta nu se produce automat, prin ieşirea din apă. Urmează naşterea din Duhul Sfânt, care urmează după moartea simbolică a trupului biologic, care trup simbolizează, la rândul lui, păcatul.

„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel, ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru.” [(Romani 6: 6-11); ref. 154 în Biblia Ortodoxă]

Numai că această moarte nu foloseşte la nimic, dacă nu este urmată de înviere. Naşterea din nou înseamnă slujirea lui Dumnezeu într-un duh nou.

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” [(Romani 7: 6); ref. 155 în Biblia Ortodoxă]

Nu ar fi suficient, oricât de mult aş sublinia, că ţinerea de obiceiuri, respectarea de regulamente obligatorii, predeterminate de alţii, urmărirea a diferite reţete pentru mântuire, nu are nimic de-a face cu Creştinismul autentic. A fi Creştin înseamnă a trăi propria viaţă, condus de îndemnurile Duhului Sfânt. (Romani 8: 1)

Nu suntem conduşi de nici o Biserică instituţională, de nici un preot sau pastor, de nici o colectivitate umană, suntem conduşi, fiecare în parte, direct de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dumnezeu ne toarnă în inimă dragostea Lui şi ne arată, în fiecare caz în parte, cum trebuie să manifestăm această dragoste. Fără dragoste spirituală nu suntem nimic şi Creştinismul nostru devine doar o mare demagogie. Bisericile instituţionale, câteodată încearcă să ne determine să practicăm Creştinismul, pentru a se putea împăuna cu trofee, cu rezultate în faţa lui Dumnezeu, dar funcţionarii religioşi nu practică ceea ce predică şi lucrul acesta este vizibil. Aceasta creează confuzie şi mulţi urmează exemplul practic al celor care îi îndrumă. De aceea, nu trebuie să ne lăsăm ghidaţi, în primul rând de funcţionarii bisericeşti, ci direct de către Dumnezeu, oamenii care sunt cu adevărat ai Lui, pot să fie pentru noi fraţi sau prieteni. Ghidajul pe care, eventual, îl exercită asupra noastră alţi oameni, este valabil numai atunci când recunoaştem fără posibilitate de eroare vocea lui Dumnezeu în aceste sfaturi. Această relaţie trebuie să se rezume la o consiliere şi în nici un caz la o conducere autoritară. Cu toate acestea, fiecare Creştin trebuie să tindă a sta “pe picioarele sale,” adică a fi condus cu prioritate şi într-o măsură determinantă direct şi personal de Dumnezeu. Exemplul practic al fiecărui Creştin este persoana lui Isus Cristos; trebuie să ne ridicăm la înălţimea plinătăţii staturii Sale. Singura relaţie între Creştinii născuţi din Dumnezeu este una bazată pe dragostea spirituală, şi care se poate materializa în consiliere reciprocă, în ajutorare reciprocă şi în prietenie sinceră. Orice alt tip de relaţie, bazată pe autoritate, nu are nimic a face cu adevărata Biserică a lui Dumnezeu. 

Fiecare Creştin, renăscut spiritual este un preot şi este în strânsă legătură cu Marele Preot, adică cu Isus Cristos şi această relaţie specială, spirituală, constituie Biserica Spirituală Unică. Legăturile dintre preoţi, care sunt toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu, sunt posibile numai în Cristos, prin intermediul Lui, care mijloceşte aceste relaţii, care este fundamentul acestor conexiuni. Isus Cristos ţine împreună Biserica celor înscrişi în Ceruri, prin Duhul Său. Cum ar putea o persoană care nu este condusă de Duhul Sfânt să facă parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Nu poate, deoarece nu este în legătură cu Capul Bisericii şi fără această relaţie nu există apartenenţă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Biserica Spirituală Unică este o colectivitate legată şi unită prin Duhul Sfânt şi prin nimic altceva, nu prin doctrine, nu prin tradiţii, nu prin rigori instituţionale şi acesta este încă un motiv pentru care este atât de necesară naşterea din nou. Desigur, primul motiv este atingerea înălţimilor spirituale la care ne cheamă Dumnezeu.

  Este folositor să prezint şi alte texte ale N. T. care explică relaţia dintre dragostea spirituală, agape şi naşterea din nou.

„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns ‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.’ ‘Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” [(Matei 22: 36-40); ref. 156 în Biblia Ortodoxă]

„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” [(Romani 12: 2); ref. 157 în Biblia Ortodoxă]

„Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste fiecare să dea întâietate altuia” [(Romani 12: 9-10); ref. 158 în Biblia Ortodoxă]

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: <<Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti, >> şi orice poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta:<<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. >> Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” [(Romani 13: 8-10); ref. 159 în Biblia Ortodoxă]

„Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Cristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Cristos, spre slava lui Dumnezeu.” [(Romani 15: 5-7); ref. 160 în Biblia Ortodoxă]

Creştinii sunt fiii şi fiicele lui Dumnezeu, fiecare în parte şi lucrul acesta nu prea are nimic a face cu a fi sau a nu fi membru al unei Biserici corporatiste. Organizaţiile religioase creştine nu sunt Tatăl nostru, ar trebui să fie prietenul nostru, dar de multe ori nu sunt. Ele nici nu îl reprezintă pe Tatăl nostru pentru că nimic nu îl poate reprezenta pe un tată în faţa copiilor săi. Relaţia dintre un tată şi copii săi se face în mod personal şi nu prin reprezentanţi. Când se face prin intermediul autorităţilor şi centrelor de asistenţă socială, ceva nu este în regulă cu acea relaţie de familie. Dragostea se manifestă direct şi nu prin reprezentanţi şi Dumnezeu ne iubeşte şi îşi manifestă dragostea Lui în relaţia cu fiecare credincios în parte şi nu a investit nici o instituţie bisericească cu atribuţiunea, ca aceasta să ne iubească în locul Lui. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este formată din toţi aceia care îl iubesc pe Dumnezeu şi simt personal dragostea Lui spirituală asupra lor.

„Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” [(1 Corinteni 8:3); ref. 161 în Biblia Ortodoxă]

Dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, El pur şi simplu nu ne cunoaşte.

„Nu orişicine-Mi zice: <<Doamne, Doamne!>> va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: <<Doamne, Doamne!>> N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: <<Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege>>.” [(Matei 7:21-23); ref. 162 în Biblia Ortodoxă]

 Despre care Lege este vorba, că doar apostolul Pavel ne spune clar că nu prin Lege suntem mântuiţi? Este vorba despre Legea iubirii spirituale, aceasta este legea lui Dumnezeu şi aceasta este natura lui Dumnezeu. Tot Creştinismul ar fi doar o minciună dacă Legea lui Dumnezeu nu ar fi Legea iubirii spirituale. Ar fi vorba doar de schimbarea unei autorităţi, a lumii în care trăim, cu o altă autoritate, cea a lui Dumnezeu, despre care, în afară de faptul că este dragoste, nu ştim nimic altceva. Cel puţin ştim că Dumnezeu este dragoste, dacă nici acest lucru nu l-am şti, atunci înseamnă că nu ştim absolut nimic. Dacă intrăm pe terenul autorităţii, bazată doar pe “dreptate” nu pe dragoste, atunci cu totul alte elemente intră în discuţie. Ar trebui să ne supunem unei Legi, la constituirea căreia nu am participat. Am fi obligaţi să ne supunem unei autorităţi care face absolut tot ceea ce voieşte, fără să întrebe pe nimeni. Dumnezeu ne-a creat, îi dă aceasta dreptul să ne şi distrugă? Este discutabil.

A fost Satana un ticălos, sau a fost primul democrat, care a cerut libertate pentru fiinţele create? Dacă Dumnezeu nu este dragoste, ci doar autoritate şi putere, aş înclina către un răspuns în care Satana arată mai mult ca un erou decât ca un criminal. Din păcate, Bisericile instituţionale prezintă o imagine autoritară a lui Dumnezeu, care face multe deservicii cauzei lui Dumnezeu şi mari servicii lui Satana. Este exact ceea ce Satana a susţinut întotdeauna şi anume că Dumnezeu este o persoană autoritară, pe care oamenii ar fi mai bine să nu îl i-a în seamă. În convingerea mea personală, Dumnezeu este cu adevărat dragoste şi nu doar autoritate bazată pe putere. Dacă ar fi doar ultima, El ar fi un alt obstacol, pe care omenirea l-ar avea de înfruntat, în lupta pentru libertate. Poate că ar fi învinsă în lupta cu această supraputere, dar moartea nu i-a speriat niciodată pe oameni atunci când au dorit să devină liberi.

Calitatea de Creator, dar fără dragoste, nu i-ar da niciodată lui Dumnezeu dreptul de a cere de la oameni o ascultare deplină, atâta vreme cât aceştia au propria lor conştiinţă şi sunt fiinţe libere. De fapt, Dumnezeu nu le cere oamenilor să asculte, necondiţionat de voinţa Sa, ci de Legea iubirii. Singura garanţie pe care o avem, că vom fi fericiţi în Înpărăţia Cerurilor,  este aceea că voinţa lui Dumnezeu este exprimată în Legea iubirii. Oamenii nu sunt doar roboţi, creaţi pentru a îndeplini o anumită funcţie, iar în cazul ne îndeplinirii acesteia, să fie pur şi simplu măturaţi din univers. Acceptarea unei asemenea viziuni asupra Creştinismului dovedeşte nu numai reducţionism şi schematism, dar şi o neînţelegere a dimensiunii spirituale a omului. Multe din Bisericile instituţionale dezvoltă o astfel de teză simplistă, bazată pe frică, dar care nu face dreptate naturii şi caracterului lui Dumnezeu.

Prin această lucrare afirm că natura, esenţa lui Dumnezeu, este dragostea şi că toate celelalte caracteristici ale sale decurg din aceasta. Dreptatea este o trăsătură care decurge din nevoia de a proteja fiinţele iubite, creativitatea este generată de dragostea care se manifestă, autoritatea este doar aceea care este bazată pe recunoştinţa datorată celui care ne-a salvat de la moarte şi o formă prin care Dumnezeu doreşte să ne reamintească, să ţinem cont şi de El şi nu să ne impună voinţa Lui. Acela care se apropie de Dumnezeu, trebuie să ajungă să îl iubească pentru a fi plăcut Lui şi pentru a ajunge să fie cunoscut de El. Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie mai întâi să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cel ce îl caută, dar apoi să ajungă să îl iubească pe Dumnezeu, în caz contrar credinţa nu valorează nimic, adică este moartă în ea însăşi. Nici o altă motivaţie nu este cea corectă. Servilismul bazat pe interesul personal, pe dorinţa de a primi ajutor în ceea ce ne propunem, pe sprijinul de care avem nevoie pentru a ne ridica deasupra altora, pe nevoia de a avea succes în viaţă, adică o căsătorie spirituală din interes, nu din dragoste, cu Isus Cristos, nu este acceptabilă în faţa lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul nu a acceptat un botez bazat pe calcule şi interese personale.

„Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: ‘Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? [(Matei 3: 7); ref. 163 în Biblia Ortodoxă]

  Câţi sunt astăzi aceia care se apropie de Dumnezeu, cu singura dorinţă să le meargă lor şi familiilor lor bine şi să nu sufere vreun neajuns din cauza unei posibile mânii a lui Dumnezeu? Nu ştiu câţi sunt, dar trebuie subliniat că cei care nu îl iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi, nu deţin adevărata motivaţie pentru a fi Creştin.

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui. Iuda, nu Iscarioteanul, I-a zis: <<Doamne cum se face că te vei arată nouă şi nu lumii?>> Drept răspuns, Isus i-a zis: <<Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimes>>.” [(Ioan 14: 21-24); ref. 164 în Biblia Ortodoxă]

Apostolul Pavel ne spune că faptele nu sunt mijlocul de a obţine mântuirea ci credinţa.

„Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci <<cel neprihănit prin credinţă va trăi.>> Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: <<Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele>>.” [(Galateni 3: 12-13); ref. 165 în Biblia Ortodoxă]

Tot apostolul Pavel declară, că cine nu are dragoste nu este nimic din punct de vedere spiritual. (1 Corinteni 13: 2) Dragostea însă nu trebuie confundată cu faptele. Ea se manifestă prin fapte sau câteodată prin reţinerea de a le săvârşi, dar este mult mai mult decât atât. Dragostea este o stare de spirit, ea este motivaţia acţiunilor sau inacţiunilor, pentru aceia care sunt regeneraţi spiritual total, sau în cursul acestui proces. A îndeplini faptele generate de iubirea creştină nu înseamnă a încerca să dobândeşti mântuirea prin fapte, ci înseamnă a fi în relaţie cu Dumnezeu. Ce dragoste faţă de aproapele este aceea, care nu se manifestă în nici un fel? Cum poţi să iubeşti pe cineva şi să nu intervii cu nimic, pentru a îi fi alături, atunci când are nevoie? “Dragostea instituţionalizată” este de cele mai multe ori pură demagogie. Iubirea creştină, trâmbiţată de la amvoane, este, de multe ori goală de orice conţinut, de orice element practic, doar vorbe necesare pentru a menţine în funcţiune sistemul instituţional. Pe de altă parte, deoarece Biserica celor născuţi din Spirit, în marea ei majoritate, se află încă în mijlocul instituţiilor bisericeşti, se fac şi multe lucruri cu valoare morală şi spirituală deosebită, cum ar fi donaţii pentru săraci, ajutorarea celor aflaţi în zone geografice defavorizate, etc. Cu toate acestea, chiar şi sacrificiile materiale care nu sunt făcute din dragoste ci doar ca obligaţie morală, nu au, conform principiilor Creştinismului, efectul spiritual scontat. “Chiar dacă ne-am împărţi toată averea pentru hrana săracilor şi n-am avea dragoste, nu ne foloseşte la nimic.” (1 Corinteni 13: 3) Se poate întâmpla aşa ceva? Ar putea cineva să îşi doneze toată averea la săraci şi totuşi să nu îi iubească, sau aceasta este o ipoteză absurdă? Nu este o ipoteză absurdă; ce nu ar da omul să îşi prelungească viaţa, atunci când se află pe patul de moarte? Poate că la unii zgârcenia este mai mare decât dorinţa de a trăi, dar nu la toată lumea. Sunt mulţi care ar da orice pentru ca să trăiască veşnic, orice mai puţin dragoste spirituală. De ce? Pentru că atunci când iubeşti, dai ceva esenţial din tine, este un angajament suprem, este o “lepădare de sine.” Această renunţare de sine sau “uitare de sine,” ridicată la rangul de principiu, nu este în acord cu natura noastră umană ne renăscută spiritual.    

 Apostolul Ioan îi învaţă pe Creştini să nu iubească doar din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. (1 Ioan 3: 18) Dragostea presupune fapte nu doar vorbe şi în lipsa celor dintâi, credinţa este moartă, deoarece cel în cauză are o credinţă care este moartă, adică goală de orice conţinut.

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva:<<Tu ai credinţa şi eu am faptele. >> <<Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele. >> Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară! Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?” [(Iacov 2: 17-20); ref. 166 în Biblia Ortodoxă]

Şi totuşi apostolul Pavel pare a spune, că faptele nu sunt determinante pentru mântuire.

„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura:<<Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine>>.” [(Romani 10: 9-11); ref. 167 în Biblia Ortodoxă]

Este vorba de o simplificare, pe care o practică Pavel în acest text. Simplificarea se datorează necesităţii de a sublinia cât mai mult importanţa credinţei, în Creştinism. Pavel, în scrierile sale, obişnuieşte să folosească această metodă de subliniere, care constă în aceea că el se referă în mod accentuat şi exclusiv la un anumit aspect, pentru a îi scoate în evidenţă importanţa, dar prin această tehnică alte elemente rămân în umbră şi par ne importante sau nu apar deloc,în acel context. Este ca şi cum ar încerca să ne spună că aspectul la care face referire, este cel mai important, în contextul respectiv. Cu siguranţă că aspectul respectiv nu este singurul important şi între elementele credinţei creştine trebuie să existe o balanţă, dar Pavel simte nevoia să accentueze, în acel moment, un anumit aspect. Cauza a constituit-o nevoia de a îi convinge pe oponenţii săi, care susţineau tăierea împrejur a credincioşilor creştini, că o astfel de cerinţă nu este utilă pentru a fi îndeplinită de către Creştini. Scrierile Apostolului Pavel nu trebuiesc preluate literal, ci trebuiesc înţelese în spiritul lor şi în contextul întregii învăţături a Creştinismului. Unele Biserici instituţionale pun un mare accent pe literalitatea anumitor scrieri ale apostolului Pavel, pentru a construi doctrinele unui Creştinism popular, care le serveşte foarte bine interesele.

 Desigur că nu este suficientă constatarea, prin credinţă, că Dumnezeu există, ci contează ce atitudine luăm faţă de acest adevăr. Dracii, în ciuda faptului că ştiau că există Dumnezeu, l-au văzut chiar cu ochii lor, l-au respins totuşi şi l-au ales pe Satana. Acceptarea existenţei lui Dumnezeu, a jertfei Fiului pe cruce şi chiar declararea acestora în mod public nu echivalează cu mântuirea. Acestea sunt condiţii necesare dar nu suficiente. Mai lipseşte dragostea, prin care lucrează această credinţă. Să nu ne amăgim crezând că este de ajuns să ştim că există Dumnezeu şi nu mai trebuie nimic altceva pentru mântuire, decât să punem cât mai multă lume la curent cu această credinţă a noastră. Cine nu îl iubeşte pe Dumnezeu şi nu îşi iubeşte aproapele, nu este cunoscut de El. Ca să îl parafrazez pe apostolul Iacov, credinţa fără dragoste este moartă. Poţi să ai credinţă cât să muţi şi munţii din loc şi tot nimic este. (1 Corinteni 13: 2) Trebuie să înţelegem bine lucrurile, nu ajunge credinţa şi exprimarea ei pentru mântuire, este nevoie de o relaţie personală, bazată pe dragoste între Dumnezeu şi om. Aceasta este o relaţie reciprocă, care stă la temelia Bisericii Spirituale Unice.

„Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: <<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>.” [(Galateni 5: 14); ref. 168 în Biblia Ortodoxă]

Cine spune că apostolul Pavel exclude importanţa faptelor pentru mântuire, se înşeală în această privinţă. Apostolul ne spune doar că nu putem dobândi mântuirea ca un rezultat al faptelor noastre, care l-ar obliga pe Dumnezeu să ne ofere salvarea ca pe o recompensă a faptelor bune, pe care le-am făcut. Apostolul Pavel are dreptate, deoarece nu este important numai cea ce facem, ci este tot atât de important ceea ce suntem. Nu se pune problema de a atinge scopuri personale, prin mijlocirea faptelor noastre, ci este vorba de a deveni făpturi noi, regenerate spiritual. Nu se poate cumpăra mântuirea prin faptele bune pe care le facem pentru că mântuirea nu este de vânzare. Nu este o recompensă pentru cei care fac fapte bune, deoarece ea este un dar gratuit, pe care Dumnezeu îl face acelora care au fost dispuşi să îl accepte de la întemeierea lumii. Dacă ceea ce facem nu decurge, în mod necesar, din ceea ce suntem, faptele nu pot constitui oglinda minţii şi inimii noastre. Pe de altă parte, apostolul recunoaşte nevoia faptelor, care decurg în mod firesc, din noua natură spirituală a omului.

„Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” [(Efeseni 2: 9-10); ref. 169 în Biblia Ortodoxă]

„... Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ şi-l rog ca potrivit cu bogăţia slavei Sale să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” [(Efeseni 3: 14-19); ref. 170 în Biblia Ortodoxă]

Aşa cum spuneam, dragostea spirituală este motorul, mecanismul, fundamentul mântuirii, pentru că Dumnezeu este dragoste. Singurul lucru pe care îl putem cunoaşte complet, cât încă trăim pe acest pământ, este această dragoste, deoarece o avem desfăşurată în Cristos, care a fost crucificat pentru salvarea noastră şi de asemenea ca să putem trăi cum a trăit Isus, trebuie să avem şi noi aceeaşi motivaţie şi viziune pe care a avut-o El. După expresia Bibliei, trebuie să avem acelaşi gând pe care l-a avut şi Cristos.

Sunt şi alte texte în N.T. care vorbesc despre importanţa dragostei spirituale dar eu voi cita numai pe cele de mai jos.

„Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Cristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi <<ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros>> lui Dumnezeu.” [(Efeseni 5: 1-2); ref. 171 în Biblia Ortodoxă]

„Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă ne prefăcută.” [(1 Timotei 1: 5); ref. 172 în Biblia Ortodoxă]

Read 221 times Last modified on Wednesday, 12 May 2021 19:34
Gabriel Baicu

Simțul critic în analiza textelor biblice este esențial. Totul depinde de atitudinea cu care abordăm o anumită temă, indiferent care ar fi acel subiect. O abordare caracterizată prin orbire totală în fața unor texte religioase, pe temeiul că acestea ar fi „sfinte” este cea mai sigură cale către eșec spiritual și eroare.

Website: www.zootemplate.com
Login to post comments

Vinaora Visitors Counter

6454634
Today
This Month
All days
4549
49088
6454634

Server Time: 2021-12-06 05:51:32

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page