This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Thursday, 31 December 2020 01:21

Problema Imaginilor Şi Statuilor În Bisericile Instituţionale

Written by 
Rate this item
(0 votes)

Această observaţie îmi permite să ating un subiect extrem de controversat şi anume acela al imaginilor sau statuilor care sunt folosite în anumite Biserici instituţionale, sub formă de obiecte pentru folosinţă de cult. În V.T. avem o interdicţie categorică de a face un chip cioplit sau asemănarea vreunui lucru care să îl reprezinte pe Dumnezeu. Lucrul acesta mi se pare foarte logic, atâta vreme cât este imposibil de pictat sau reprezentat, într-o formă sculpturală, infinitul însuşi. Dumnezeu este infinit, prin urmare nu are o formă. O astfel de formă ar reprezenta o delimitare, o circumscriere a infinitului însuşi şi aceasta este o absurditate. A da o formă la ceea ce nu are această formă, reprezintă o simplificare şi o vulgarizare. În aceeaşi măsură înseamnă şi o prezentare deformată, calitativ necorespunzătoare a unei realităţi care este însăşi Existenţa, adică El este cel ce Este. Tot ceea ce este, Este El şi nu avem nicio măsură pentru o astfel de realitate. Nu poate fi măsurată, nu poate fi determinată după criteriile obişnuite, deci nu poate fi reprezentată.

Pe de altă parte, Dumnezeu Tatăl şi-a creat propria Sa imagine atunci când s-a întipărit în Fiul Său, Isus Cristos. Fiul este imaginea Tatălui şi aceasta există dinainte de întemeierea lumii, adică din veşnicie. Care este motivul sau motivele posibile pentru care Dumnezeu Tatăl, care nu are nici o formă, a luat o formă, rămâne deschis unei analize. Este desigur extrem de interesant de a specula asupra acestor motive. Ce nevoie avea Dumnezeu să se întipărească într-o formă, după care au fost creaţi oamenii? Isus Cristos reprezintă chipul şi asemănarea după care a fost creat omul. Acesta din urmă nu putea fi creat după asemănarea Tatălui, deoarece o fiinţă finită nu se poate asemăna fizic cu însuşi infinitul.

Care este raportul dintre finit şi infinit? Există infinitul în afara şi independent de formele finite, sau numai în relaţie cu ele? Cred că marea eroare săvârşită de unii filozofi creştini este aceea că l-au ridicat pe Dumnezeu deasupra existenţei. Probabil, una dintre cele mai mari probleme ale omului este aceea de a concepe şi deci, de a înţelege infinitul. Limitarea aceasta împinge pe mulţi la necredinţă. Bisericile instituţionale, în încercarea lor de a prelua în proprietate întreaga tematică legată de Dumnezeu şi de a o controla, s-au străduit să prezinte o imagine a Lui, astfel încât aceasta să rămână sub controlul lor. Ştiinţa modernă, însă, deschide o nouă cale pentru înţelegerea lui Dumnezeu, o cuprindere chiar mai bună decât cea care se bazează pe mitologia Bibliei. Acest lucru se întâmplă, deoarece ştiinţa vorbeşte pentru prima dată corect despre perspectiva infinită a existenţei. În acelaşi timp, ştiinţele moderne şi mai ales astrofizica, ne oferă o viziune, chiar dacă incompletă, a dimensiunilor uriaşe ale universurilor în care se desfăşoară existenţa noastră.

Mitologia Bibliei ne conduce către un Dumnezeu antropomorfizat, adică o proiecţie idealizată o omului, care conţine toate caracteristicile umane, dar ridicate la cote absolute. Bunătate şi putere absolută, atotştiinţă, omniprezenţă, etc. În timp ce aceste caracteristici spun câte ceva despre ceea ce înseamnă Dumnezeu, ele totuşi ne ţin departe despre ceea ce este El cu adevărat. Dumnezeu are toate aceste caracteristici şi multe altele, dar nu în modul în care omul le deţine, ci ele sunt de fapt bazate pe logica existenţei Sale infinite. Existenţa este conştientă de sine şi creatoare, ea cuprinde totul în acelaşi timp, ceea ce o face omniprezentă şi bunătatea ei este determinată de parametrii pe care noi, aici pe pământ, încă nu îi înţelegem. Dumnezeu este atotputernic, dar la rândul Lui se supune, şi El, unei rigori a logicii, spre exemplu El nu ar putea face niciodată un cerc care este pătrat. Ar putea crea oricând un cerc sau un pătrat dar legile logicii, a “identităţii” sau a “noncontradicţiei,” în exemplul dat, nu le-ar putea încălca.

Dumnezeu nu poate fi nedrept, căci dacă ar fi astfel, nu ar mai avea nicio autoritate morală asupra celorlalte componente ale existenţei. Dar de ce are nevoie Dumnezeu de autoritate morală, nu este de ajuns puterea lui nemărginită, pentru a controla universul sau multiversul? Moralitatea este marea problemă a oricărei religii. Fără etică, existenţa lui Dumnezeu nu ar avea nici o conexiune cu fiinţa umană, întrucât morala îl face pe om responsabil în faţa lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care ucide o fiinţă, doar pentru că nu se supune voinţei Lui, este drept sau nedrept? Cu ce se deosebeşte, această imagine a lui Dumnezeu, de aceea a unui monarh absolut, de care istoria umanităţii nu a dus lipsă? Cu toate acestea, în limbajul său alegoric, V.T. ne sugerează să ne supunem unui astfel de Dumnezeu, deoarece, în caz contrar, vom suferi consecinţe dezastruoase. De ce face acest lucru? Nu pentru că Dumnezeu este un monarh absolut ci pentru că, în vremea când, aceste texte se adresau oamenilor, norma era conducerea societăţilor umane, cu o autoritate care era exercitată într-un mod absolut şi astfel, pentru oamenii de atunci, acesta era singurul termen de referinţă. Dumnnezeu este un suveran, dar nu ca suveranii pământeşti, dar cum se poate vorbi de El oamenilor altfel decât în termenii pe care ei îi folosesc în mod usual. Totuşi folosirea unui astfel de limbaj şi a unei astfel de comparaţii denaturează realitatea relaţiilor dintre Dumnezeu şi om. De altfel, Isus ne-a învăţat să îl numim pe Dumnezeu Tată, ceea ce este cu totul altceva decât stăpân, domnitor, monarh sau şef. Nicăieri în V.T. nu ni se spune să îl numim pe Dumnezeu Tată, dimpotrivă El este văzut ca un stăpân, căruia omul trebuie să i se supună ne condiţionat. Există o istoricitate a limbajului folosit de V.T., conduită de limbaj, tonalitate şi atitudine faţă de oameni, care suferă transformări în N.T. În acest mod, în evanghelii Isus nu ne mai numeşte robi, adică aşa cum ne numea V.T., ci ne numeşte prieteni. O dată intraţi în Împărăţia lui Dumnezeu, nu mai suntem nici măcar prietenii lui Isus ci suntem fraţii şi surorile sale. Aceeaşi limitare a limbajului funcţionează şi în problema imaginilor. Imaginea generată de V.T. în legătură cu Dumnezeu, este departe de realitatea Lui şi de aceea a fost nevoie de naşterea lui Isus Cristos pe pământ, ca să corecteze această imagine. Cu alte cuvinte, orice imagine am face despre Dumnezeu Tatăl, este foarte departe de realitate şi antropomorfizată şi, prin urmare, astfel de caracteristici ar avea şi o imagine pictată sau sculptată. A face o imagine care să îl reprezinte pe Dumnezeu Tatăl este de-a dreptul o absurditate, dacă aceea imagine îşi propune să definească cumva realitatea Tatălui Ceresc. Cum poate să picteze cineva o realitate infinită? Cum poate să picteze cineva o realitate care, prin natura Sa nu poate avea o formă definită? Evident nu se poate, altfel decât printr-un simbol, dar există pericolul confusiei dintre o astfel de reprezentare deformată şi eronată şi realitate.

Prin Isus Cristos, Dumnezeu şi-a creat propria lui imagine şi în felul acesta nimeni nu ne poate împiedica, ca la rândul nostru să reproducem această imagine într-o pictură sau sculptură. Este vorba desigur de imaginea Fiului lui Dumnezeu, care este exprimată printr-un om. După părerea mea însă, urmărind învăţătura Biblică, orice om este imaginea lui Dumnezeu, din momentul în care El s-a întrupat în om. Omul este icoana lui Dumnezeu, cel puţin în formă. În caracter, însă, numai cei care sunt născuţi din nou sunt cu adevărat imaginea spirituală a lui Dumnezeu. Nu este niciun păcat să pictezi sau să sculptezi un om ca imagine a Fiului lui Dumnezeu. Nu trebuie să scăpăm însă din vedere că aceste imagini vor fi totdeauna reproduceri şi nu originalul şi că nimeni nu a făcut un portret a lui Isus Cristos, atunci când acesta a trăit pe pământ. Toate aceste reproduceri sunt făcute din imaginaţia artistului şi reflectă mai mult percepţia acestuia decât realitatea lui Dumnezeu. Dacă vom privi pruncul, de exemplu, pictat de Dosso Dossi va fi foarte diferit de acela pictat de Titian, Boticeli, Andrea dell Verrocchio, Donatello, etc. Fiecare imagine, în parte, va reflecta modelele din viaţă, folosite de artist şi specificul naţionalităţilor în mijlocul cărora acesta a trăit. Nici aceasta nu este de fapt o problema, numai că nu se poate face comparaţia cu fotografiile de familie, deoarece acestea reproduc, cu fidelitate, chipurile celor care sunt departe de noi. De fapt, fiind consecvenţi cu învăţătura lui Isus, fiecare din noi ar trebui să îl vadă în semenul sau pe El. (Matei 25: 40; 25: 45) Discutând cu preoţi Ortodocşi sau Romano-catolici mi s-a explicat că icoanele sunt folosite în scopul de evocare şi aducere aminte a Persoanelor Trinităţii.

Pentru cele două confesiuni creştine, sus amintite, icoanele reprezintă ceva asemănător cu o fotografie de familie, în faţa căreia te rogi şi care te ajută să îţi aduci aminte de cei dragi. Să nu uităm însă că fotografiile respective se datorează doar imaginaţiei pictorului în cauză şi că, de fapt, familia despre care vorbim este întreaga omenire. Rămân la părerea că Tatăl, adică Dumnezeu infinit, nu poate fi cuprins într-o imagine, pe când Fiul şi Duhul Sfânt pot. Imaginea pe care Biblia o dă Duhului Sfânt este aceea a unui porumbel şi bineînţeles nu are de ce să fie nici o problemă pictarea în acest mod a Duhului Sfânt, de vreme ce însăşi Biblia o face. Rămâne însă mai multe probleme legate de faptul de a te ruga, sau a plânge în faţa fotografiilor de familie. În primul rând, orice om face apel la fotografii, pentru a-şi aminti de cineva, numai atunci când respectivul membru de familie este absent. Pentru un Creştin renăscut spiritual, Dumnezeu este o prezenţă permanentă şi locuieşte în persoana celui în cauză. A îţi aminti de Dumnezeul care locuieşte în tine prin mijlocirea unei icoane, mi se pare deplasat. Duhul Sfânt care locuieşte în noi, ne aminteşte de Dumnezeu tot timpul şi El mijloceşte şi conduce rugăciunile noastre. Nu este atribuţiunea icoanelor de a ne amintii de Dumnezeu, ci este misiunea Duhului lui Dumnezeu. De aceea, comparaţia dintre icoane şi pozele de familie, mi se pare deplasată, tot atît de deplasată însă mi se pare şi comparaţia dintre practicarea idolatriei în V.T., şi închinarea în faţa icoanelor în N.T. Închinarea în faţa icoanelor reprezintă o anumită depărtare a individului faţă de Dumnezeu şi o încercare de a îl aduce în actualitate pe o cale artificială. Singura cale autentică de a ne aminti de Dumnezeu, este chiar prezenţa Lui în noi, nu doar când suntem “în faţa fotografiilor de familie,” ci în fiecare moment al vieţii noastre. Deficienţa, nu constă, absolut de loc în a te închina în faţa icoanelor, ci constă în a îi face pe oameni să creadă că adevărata prezenţă a lui Dumnezeu se dobândeşte în prezenţa icoanelor şi nu în prezenţa Duhului Sfânt în om. Aceasta însă este o deficienţă mai mult a funcţionarilor bisericeşti care îi învaţă pe oameni greşit în ceea ce priveşte relaţia personală dintre Dumnezeu şi om. Imaginile au avut un rol determinant, atunci când tipăriturile erau o raritate, dar ele au contribuit şi la o înţelegere oarecum deformată a lui Dumnezeu Tatăl, care, nu de puţine ori a fost pictat ca un bătrân cu o barbă lungă, căruntă şi bineînţeles El nu poate, în nici un fel, fi redus la nimic. Este o exprimare alegorică, prin intermediul imaginii, care nu face bine înţelegerii lui Dumnezeu.

Există şi tradiţia folosirii anumitor obiecte, în scopul activităţilor de cult şi chiar a acordării acestora de puteri miraculoase. Icoanele făcătoare de minuni sau statuile care săvârşesc miracole, îmbogăţesc pe aceia care le deţin şi deviază atenţia credincioşilor de la mecanismul real al mântuirii. În realitate, numai Dumnezeu face minuni şi o face direct sau prin aceia care au darul înfăptuirii minunilor, cât sunt încă în viaţă. Eu afirm că o dată cu Isus Cristos este chiar Dumnezeu acela, care şi-a realizat o imagine şi că deci a reproduce aceste imagini, nu este o problemă.

Accept şi explicaţiile credincioşilor Ortodocşi sau Romano-Catolici, care susţin că ei nu se închină icoanelor, ci a ceea ce se află în spatele acestora, adică lui Dumnezeu. Dacă aş afirma că a te închina ‚în faţa icoanei lui Isus Cristos’ reprezintă o formă de idolatrie, atunci ce înseamnă a te închina lui Cristos personal? Dacă a te închina în faţa unei imagini simbolice a lui Isus este considerat a fi idolatrie, înseamnă că şi închinarea faţă de Cel care este reprezentat de imagine, în lipsa acesteia, ar putea fi pusă în discuţie. De ce? Simbolul şi ceea ce simbolizează sunt în directă legătură şi primul trebuie respectat ca fiind expresia celui de al doilea. Pur şi simplu, imaginile care îl reprezintă pe Isus, sau pe Fecioara Maria nu pot fi considerate idoli, sau dumnezei străini, căci a îi considera în acest fel se denigrează însăşi realitatea simbolizată. Pe de altă parte, icoanele sau statuile nu sunt ‚terminalele’ lui Dumnezeu, sufletele oameninlor sunt astfel de terminale. Toată această problemă a icoanelor şi statuilor ar fi bine să fie analizată cu detaşare şi obiectivitate şi nu cu patimă instituţională. Această problemă este cu mult mai puţin relevantă decât se susţine şi de fapt din punct de vedere al mântuirii nu are nici o relevanţă. Problema aici este însă de logică instituţională bisericească. Cu alte cuvinte, prin aceste icoane, sau prin moaştele sfinţilor, credincioşilor li se distrage atenţia de la adevăratul mecanism al mântuirii, adică nevoia naşterii din nou. Închinarea faţă de Dumnezeu trebuie să se facă în Duh şi adevăr. (Ioan 4. 23); Închinarea în faţa icoanelor sau statuilor sau rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor nu ţin locul legăturii personale cu Dumnezeu Tatăl, prin Isus Cristos şi al renaşterii spirituale.

Pe de altă parte, înţeleg la fel de bine pe aceia care au eliminat prezenţa icoanelor şi a statuilor din orice locaş de cult şi care în felul acesta afirmă faptul că nu este nevoie de locaşuri speciale de cult pentru ca un grup de Creştini să se adune împreună. Aceştia au dreptate deoarece adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o realitate spirituală şi nu o locaţie, care este îmbodobită în mod special cu icoane sau statui. Consider că în acest punct se poate spune, parafrazându-l pe apostolul Pavel, cei care se închină în faţa icoanelor sau statuilor să nu judece pe cei care nu se închină în faţa acestora, iar cei din urmă să nu îi judece pe cei dintâi. Cine se închină lui Dumnezeu, numai Lui se închină şi numai El este în măsură să primească sau să respingă închinarea lor.    

Sfinţii morţi au fost născuţi din Dumnezeu, atunci când au fost în viaţă şi de aceea sunt consideraţi sfinţi, dar fiecare credincios care aspiră la mântuire, trebuie ca la rândul lui sau al ei să fie născut din nou, în mod personal, adică să fie sfinţi. Ortodocşii sau Romano-Catolicii îi consideră pe sfinţi oameni excepţionali şi din acest motiv apreciază viaţa acestora ca fiind greu de imitat. Cu toate acestea, numai aceia care ating standardul lor spiritual, au şansa mântuirii. Scopul pentru care oamenii sunt chemaţi la mântuire este sfinţenia.

“În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după bună plăcere a voiei Sale,...” [(Efeseni 1: 4-5); ref. 214 în Biblia Ortodoxă]

 Sfinţenia nu este o stare excepţională, care se adresează numai unora, ci este situaţia firească a tuturor membrilor adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Nu există nici un mecanism descris de Biblie, prin care sfinţenia altora ni se atribuie nouă, dacă ne rugăm lui Dumnezeu în numele lor, sau dacă ne rugăm lor personal. Aceasta este o mare eroare, care înşeală pe mulţi credincioşi şi îi îndepărtează de adevărata Cale a mântuirii. Nu trebuie să ne rugăm la moaştele sfinţilor, ci mai degrabă este necesar ca trupurile noastre să fie temple ale Duhului Sfânt, deci locaşuri sfinte ale lui Dumnezeu. Carnea şi oasele, mintea şi inimile noastre trebuiesc să fie sfinte şi în acest caz nu mai avem nevoie să atingem oasele unor sfinţi morţi pentru a fi acceptabili în faţa lui Dumnezeu. Eroarea vine din partea Bisericilor instituţionale, care manevrează mulţimile de credincioşi în scopurile proprii organizaţiilor lor.

De curînd am avut ocazia să vizitez Capela Sixtină, în Roma, pictată de Michelangelo. Era o aglomeraţie mare şi practic vizitatorii erau purtaţi de valul neîntrerupt de curioşi, care veneau să vadă acele picturi. Ce extraordinară pledoarie pentru Creştinism. Oameni, care probabil că niciodată nu ar fi avut interesul să atingă o Bibliei, unii venind din cele mai îndepărtate locuri ale lumii, în care alte religii sunt tradiţionale, ex. Budismul sau Hinduismul, se înghesuiau să vadă aceste realizări artistice. Faţă în faţă cu acele picturi, înţelegeau printr-un limbaj artistic, că Dumnezeu îl iubeşte şi îl caută pe om şi că îi oferă şansa mântuirii. Michelangelo a fost cel mai cunoscut predicator Creştin din istoria umanităţii şi alături de el şi alţi pictori, cum ar fi Leonardo da Vinci.

Arhitecţi excepţionali au vorbit umanităţii despre măreţia lui Dumnezeu, prin catedralele pe care le-au construit, cu toate acestea, pentru mine, toate acestea vorbesc atât despre gloria Creştinismului cât şi despre slăbiciunea lui. Glorie, pentru că a avut puterea şi determinarea să construiască toate aceste monumente de arhitectură şi opere de artă şi slăbiciune, pentru că a avut nevoie de astfel de realizări pentru a încerca să îşi impună valorile. Valorile Creştinismului sunt, în primul rând, spirituale şi nu materiale. Dumnezeu locuieşte în oameni şi nu în clădiri făcute de mâini omeneşti. Cu toate acestea, pictura creştină este o pledoarie în imagini pentru Creştinism şi nu de puţine ori imaginile vorbesc la fel de convingător ca şi cuvintele. În fapt, chipul lui Cristos, atârnat pe cruce, prezentat de Bassano sau Tintoreto, sau chipul apostolului Petru, din momentul crucificării cu capul în jos, pictat de Caravaggio, vorbesc mai bine decât orice descriere a Bibliei, despre sacrificiul făcut de Dumnezeu pentru oameni.

Consider că cele două extreme, ambele urmând logica instituţională bisericească, atât a interzicerii cu desăvârşire a imaginilor şi artei creştine cât şi aceea de a transforma aceste imagini în obiecte de cult şi manipulare, sunt fundamental greşite. Imaginile artistice pot juca în continuare un rol important în transmiterea mesajului creştin, dar convertirea lor în obiecte de cult, “făcătoare de minuni,” la dispoziţia autorităţilor bisericeşti, care să fie expuse periodic, pentru a aduna mulţimile, este dăunătoare. Oamenii se calcă, câteodată literalmente, în picioare pentru a fi în măsură să atingă o icoană “făcătoare de minuni” sau rămăşiţele pământeşti ale unui sfânt, cu toate că pentru a fi martorul unui miracol, este de ajuns să te rogi în numele lui Isus Cristos, lui Dumnezeu. În astfel de momente nu prevalează spiritul Creştinismului, ci chiar opusul acestuia. Nici interzicerea şi nici exagerarea importanţei imaginilor nu este soluţia potrivită, ci soluţia este una de echilibru, în care imaginile sau muzica să fie lăsate să joace rolul lor în exprimarea conştiinţei spirituale a credincioşilor. Pentru a primi ceva de la Dumnezeu, trebuie doar să îi cerem, noi personal, direct, prin rugăciune, fără să avem nevoie de intermedierea niciunui obiect de cult sau de sprijinul vreunui sfânt decedat, adică fără aportul şi amestecul Bisericilor instituţionale, care au făcut de-a lungul timpului o afacere, din a vehicula şi manipula astfel de obiecte sau memoria unor persoane.

“În ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat, adevărat, vă spun că, orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” [(Ioan 16: 23-24); ref. 215 în Biblia Ortodoxă]

Înainte de a încheia despre tema imaginilor şi a statuilor, în cadrul Creştinismului, aş dori să mai fac câteva observaţii. În trimul rând, trebuie precizat că faptele ritualice, oricare ar fi acestea nu sunt determinante pentru mântuire ci credinţa este singurul element hotărâtor. Îndreptăţirea nu vine prin fapte ca să nu se laude nimeni. Prin urmare botezul în apă, folosirea obiectelor de cult, cina, etc., sunt aspecte ale unor tradiţii ritualice, care chiar dacă rolul lor, totuşi nu sunt determinante, deoarece credinţa din inimă este factorul hotărâtor. Tâlharul credincios, de pe cruce, a putut să fie mântuit fără să fie botezat, dar tâlharul ne credincios nu a putut să fie salvat, fără credinţă.

Nu prin săvărşirea botezului în apă, sau prin folosirea sau ne folosirea unor obiecte de cult se obţine salvarea ci prin credinţa în jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos. Expresia credinţei noastre o apreciază Dumnezeu şi nu se judecă după săvârşirea sau nu a unor fapte ritualice, cultice. Evident că dacă o persoană refuză, în mod sistematic, fără să aibă pentru aceasta măcar o motivaţie subiectivă, să aibă contact cu orice simbolistică creştină, aceasta poate fi o problemă, dar este problema sa personală şi în acelaşi timp problema lui Dumnezeu. De altfel credinţa personală este ceea care ne dictează asupra conştiinţelor şi nicidecum părerile celorlalţi oameni.                                     Nu suntem mântuiţi prin propriile puteri, prin faptele noastre, nici măcar prin îndeplinirea ritualurilor şi a ceremonialurilor cultice, ci prin puterea şi faptele lui Isus. Prin urmare, închinarea în faţa icoanelor este tot una cu nimic.

În al doilea rând, trebuie făcută deosebirea între închinarea la un obiect, căruia i se atribuie o putere în sine şi închinarea în faţa unui obiect, dar nu la obiectul în sine, ci la o putere care este deasupra acelui obiect şi pentru care obiectul respectiv nu reprezintă decât o reprezentare, mai mult sau mai puţin expresivă. Prin urmare “închinarea la icoane,” şi “închinarea în faţa icoanelor” sunt două lucruri diferite şi nu este doar o problemă de nuanţă. Nu trebuie făcută confuzia între închinarea poporului evreu, în lipsa lui Moise care se afla pe munte, închinarea deci la viţelul-zeitate, care se reprezenta doar pe sine şi închinarea în faţa unei icoane, care reprezintă, chiar dacă în mod inexact, chipul lui Isus. Simbolul crucii nu este Isus, dar propune rememorarea jertfei lui şi în felul acesta dobândeşte un respect deosebit. Ne rugăm câteodată în faţa crucii sau a unui crucifix, nu cu speranţa că obiectul în sine ne poate auzi, ci pentru a fi în cadrul unei atmosfere mai potrivite care să ne dirijeze gândurile către Persoana lui Isus. Este închinarea în faţa unui crucifix un păcat, dacă considerăm că pe un crucifix asemănător a fost răstignit Isus? Evident că un astfel de fapt nu poate fi calificat în acest fel. Este însă o problemă atunci când nu ne putem închina decât în faţa unui crucifix, al unei icoane, sau al unei statui, din motivele specificate mai sus. Crucifixul nu este necesar ca să ne amintească de Dumnezeu, lucrul acesta îl face Duhul Său cel Sfânt, dar nici nu există motive obiective pentru a îi caracteriza pe cei în cauză ca fiind idolatri. La fel se întâmplă şi în cazul imaginilor şi cu toate acestea trebuie să afirm că, după părerea mea, nevoia acută şi dependenţa cronică de astfel de stimulente trădează o lipsă de imaginaţie spirituală, poate chiar de trăire spirituală. Această lipsă de interioritate nu înseamnă în nici un caz un păcat ci o formă de stagnare.

Trebuie de asemenea observat că închinarea la icoane este considerată de către instituţiile bisericeşti Neo-protestante o formă de idolatrie dar că în N.T., apostolul Pavel enumeră alte forme de idolatrie cum ar fi de exemplu goana după bani, la care se poate adăuga goana după putere şi autoritate, care sunt situaţii mai aproape de realitatea zilelor noastre şi de altfel foarte răspândite. Ce este mai idolatru, să te închini la icoane sau statui sau să faci politică religioasă şi să transformi adunările creştine în mini parlamente, unde se fac alegeri pentru poziţiile de autoritate aproape la fel ca şi pentru Parlament? Idolii sunt obiecte, care după părerea lui Pavel sunt tot una cu nimic, dar cine se închină lor se închină dracilor. Pe de altă parte, cine se închină în faţa unei icoane care reprezintă chipul lui Isus, se închină fără îndoială lui Dumnezeu, deoarece simbolul chipului lui Cristos nu poate fi interpretat, în nici un alt fel, decât ca fiind o reprezentare a Sa. Dacă simbolul pâini şi al vinului, care sunt folosite ca şi o reprezentare a trupului şi sângelui lui Isus Cristos, este acceptabil, de ce nu este acceptat simbolul crucii sau al chipului Său? Este vorba, încă o dată, de o politică instituţională bisericească, a unora care manipulează persoanele mai puţin informate şi le atrage către Bisericile lor instituţionale, convingându-le de adevărurile lor parţiale. În toate cazurile, fiecare persoană are dreptul să creadă conform convingerilor sale personale, care ar fi foarte bine să se bazeze şi pe o serioasă documentare. În felul acesta revin la principiul nevoi de a avea o credinţă personală. În mai toate cazurile aşa zişii cunoscători ai Bibliei, reuşesc să îi convingă pe alţii că au ‘dreptate,’ dar Biblia este o carte complexă, care trebuie studiată personal şi nu primită doar din spusele altora şi numai după aceea cel interesat este gata să ia o decizie.

Din punctul de vedere al mântuirii, este total irelevant, dacă o anumită persoană se roagă lui Dumnezeu în faţa unei imagini, sau a unei statui, sau se roagă fără implicarea nici unei imagini, sau statui, atîta vreme cât aceea persoană nu se roagă imagini sau statui în sine ci lui Dumnezeu. Atunci însă când o persoană se roagă unui obiect, pe care îl consideră că are puteri supranaturale, în sine, independente de puterea lui Dumnezeu, atunci apare o problemă, deoarece aceea persoană nu se mai roagă lui Dumnezeu, ci respectivului obiect. În optica V.T. dacă se închină cineva, în faţa unui obiect şi nu se închină lui Dumnezeu săvârşeşte o idolatrie. Se ne gândim la o persoană care şi-ar construi o statuie a unei zeiţe, în casa sa şi s-ar închina acesteia, să zicem în fiecare dimineaţă. Din puctul de vedere al Creştinismului aceasta se numeşte idolatrie. Dacă însă o persoană se roagă unei statui a Fecioarei Maria, în baza credinţei sale în Dumnezeu, de exemplu în cazul statuiei Fecioarei de la Lourdes, în Franţa, crezînd că în felul acesta va fi vindecată de diverse maladi, face faptul acesta din aceea persoană un idolatru, sau o idolatră? În principiu persoana respectivă îşi pune speranţa în Dumnezeu, dar crede că locul acela este special, nu se închină unui idol ci unui simbol creştin, se închină lui Dumnezeu, prin intermediul unei statui a Fecioarei Maria, crezînd că în felul acesta va fi vindecată. O mulţime de credincioşi, estimată la 200 de milioane de oameni a vizitat locaţia respectivă începând din anul 1860. Biserica Romano Catolică a recunoscut în mod oficial 67 de vindecări, considerate miraculoase. Vindecările sunt examinate pentru autenticitate şi sunt luate în considerare numai acelea care nu pot fi atribuite altui considerent decât puterilor vindecătoare manifestate prin apa din Grotă. Sunt organizate deplasări din întreaga lume pentru vizitarea Sanctuarului. Din ‘Grotto’ curg ape care fie sunt băute fie sunt folosite pentru îmbăiere şi despre care se crede că au proprietăţi tămăduitoare. Astăzi Lourdes are o populaţie de 15.000 de locuitori dar este în măsură să primească un număr de 5000000 de pelerini în fiecare sezon. Mă întreb de ce se menţine numărul de turişti la Lourdes, în fiecare an, dacă acolo nu se întâmplă nimic? Chiar dacă personal consider că nu am nevoie să mă deplasez în nici un loc de pe pământ, în mod special, pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu, consider de asemenea o mare aroganţă faptul de a judeca credinţa celor care procedează în felul acesta şi îşi pun speranţele în deplasarea la Lourdes. Credinţa personală a oamenilor şi politica instituţiilor sunt două lucruri diferite şi ar fi bine să  se facă deosebirea între ele, cu toată claritatea. Chiar dacă o persoană îşi pune nădejdea într-un lucru, pe care alţii îl consideră inutil, totuşi nu săvârşeşte prin aceasta nici o greşeală capitală care să îl excludă de la salvare. Acest lucru îl afirm eu, dar nu şi instituţiile bisericeşti, care îi îngrădesc pe oameni, pentru a îi putea conduce pe drumul dorit de ele. Unele Biserici instituţionale, chiar dacă nu o afirmă deschis, dau de înţeles, fără echivoc, că dacă o persoană nu urmează prescripţiile lor, pilule lor amare, nu poate să trăiască veşnic. Creştinismul este frumos atunci când este liber şi când oricine doreşte poate beneficia fără restricţii de toate bogăţiile sale, aduse la suprafaţă de toţi oamenii cu adevărat spirituali, indiferent la care Biserica instituţională plătesc cotizaţiile şi chiar dacă, sau mai ales dacă nu sunt înscrişi pe „listele de alegători” ale nici unei Biserici instituţionale.

Dumnezeu este cel care face minuni şi le poate face şi în momentul în care o persoană se roagă în faţa unei icoane, sau statui, dar icoanele sau statuile nu sunt investite cu puterea autonomă de a face minuni, când ‘doresc’ ele. Dacă cineva crede contrariul ar trebui să încerce să înţeleagă mecanismul instituţiilor bisericeşti, care au monopolizat proprietatea asupra acestor icoane şi statui, făcătoare de minuni şi pe care le utilizează după cum le dictează interesele lor instituţionale. Care este problema? Unele persoane cred, cu bună credinţă că, numai în prezenţa acelor icoane şi statui  ‘speciale,’ sau a moaştelor unor sfinţi, pot să fie vindecaţi, sau dificultăţile prin care trec pot să fie soluţionate, lucru care este o eroare gravă. Dumnezeu nu face minunile în baza icoanelor şi statuilor respective ci în baza credinţei celui în cauză. Acest lucru se poate vedea cu claritate şi din perspectiva minunilor săvârşite la Lourdes. Din aproximativ 200 de milioane de oameni, care au fost în pelerinaj la Lourdes au fost certificaţi ca vindecaţi 67 de persoane. Dacă minunile s-ar face pe bandă, în virtutea prezenţei statui sau a apelor tămăduitoare, probabil că ar fi vorba de incomparabil mai multe persoane vindecate. Este vorba însă de o foarte redusă minoritate, care este probabil separată, de imensa majoritate a vizitatorilor, printr-o altfel de credinţă, adică adevărata credinţă. Nu mă îndoiesc că pe lângă cei certificaţi de Biserica corporatistă Romano Catolică s-ar putea să mai fie şi alte persoane, ne certificate, dar chiar şi în acest caz vorbim de o minoritate restrânsă. Dumnezeu are milă de toată lumea, dar credinţa este ceea care prevalează.         

  Pentru vindecarea oricăror suferinţe şi pentru rezolvarea oricăror probleme rugăciunile făcute cu credinţă, în spaţiul personal, al locuinţei fiecăruia, sunt suficiente. De unde ştiu acest lucru? De la Isus Cristos şi tot de acolo, adică din învăţăturile Lui, poate oricine să ştie. “Ci tu, când te rogi, intră în odaiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (Matei 6; 6) Ce se întâmplă dacă nu ai o icoană “făcătoare de minuni” cu tine? Nu se este nici o problemă şi poate chiar este mai bine, deoarece în felul acesta, cel în cauză, îşi concentrează atenţia asupra lui Dumnezeu, nu asupra icoanei. ‘Inundaţia’ de icoane nu este de loc o garanţie a unei înalte spiritualităţi ci mai degrabă poate fi o compensare a lipsei unei spiritualităţi interioare autentice. De multe ori ceea ce nu există în interiorul persoanei umane este desfăşurat în afara acesteia, ca o perdea de fum artificială, în spatele căreia nu se află nici un foc.

Cele spuse mai sus înseamnă că închinarea care se face în faţa unei icoane, statui, sau crucifix nu este un păcat în sine sau o idolatrie, înseamnă de asemenea faptul că a considera că numai închinarea în faţa acestor obiecte este în măsură să producă efectul scontat, este o condiţionare care leagă puterea lui Dumnezeu de obiecte şi în felul acesta este o contradicţie cu spiritul creştinismului. Prezenţa icoanelor, statuilor, sau moaştelor nu poate fi o condiţiei a manifestării puterii lui Dumnezeu, aşa cum nu a fost nici în vremea când Isus săvârşea minuni printre oameni şi nu existau nici un fel de astfel de icoane sau statui. Dumnezeu îndeplineşte minunile sale cu sau fără prezenţa unor icoane sau statui şi independent de ele, ceea ce contează, în mod primordial este credinţa celui în cauză. A confunda însă idolatria cu închinarea în faţa icoanelor sau statuilor este la fel de nociv şi păgubos, atâta vreme cât cel în cauză se simte confortabil în prezenţa lor. A te închina însă unui obiect în sine, fără legătură cu puterea lui Dumnezeu este, în perspectiva V.T., o idolatrie, dar în zona Creştinismului acesta este un fenomen care probabil este unul excepţional, dacă întradevăr se întâmplă. Cu alte cuvinte, personal nu am auzit niciodată de o persoană care să se închine statui unui idol păgân, sau unei zeităţi păgâne, sau statui vreunui animal şi totuşi să se declare, în acelaşi timp, Creştin. Dacă există o astfel de persoană, ar fi probabil vorba de ceva cu totul atipic şi fără nici o legătură cu ritualurile şi tradiţiile Bisericilor instituţionale Ortodoxă, Romano Catolică, sau Greco Catolică.

Cu toate acestea se ridică întrebarea de a şti cum trebuie să calificăm o persoană care se închină direct unei persoane, de exemplu unui sfânt sau unei sfinte care a decedat. Persoana, care se roagă în acest caz, nu se mai roagă lui Dumnezeu direct, ci se roagă unei alte persoane decât lui Dumnezeu, adică sfântului sau sfintei respective. Consider că acest tip de rugăciune calcă principiile Creştinismului deoarece Isus a învăţat omenirea că trebuie să se roage numai lui Dumnezeu şi nimănui altcuiva. “<<Pleacă Satano,>> i-a răspuns Isus. Căci este scris: <<Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să îi slujeşti.” (Matei 4; 10) Când mă închin în faţa icoanei lui Isus Cristos şi prin El mă închin lui Dumnezeu nu este nici o problemă deoarece Cristos este mijlocitorul meu şi al tuturor oamenilor, în faţa lui Dumnezeu. Când mă închin în faţa icoanei unui sfânt sau a unei sfinte şi mă rog direct acelui sfânt sau acelei sfinte şi nu mă rog direct Persoanei lui Dumnezeu Tatăl sau a Persoanei lui Cristos este o mare problemă deoarece Biblia ne spune că trebuie să ne închinăm numai lui Dumnezeu şi nu oamenilor, fie aceaştia vii sau morţi. “Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului, care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: <<Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.>>.” (Apocalipsa lui Ioan 22; 8-9) Dacă îngerii nu doresc să ne închinăm lor, de ce să ne închinăm oamenilor, chiar sfinţi care au murit? Chiar şi apostolul Pavel a avut în Listra o experienţă în care, la un moment dat, a fost adulat ca un zeu, în urma faptului că Dumnezeu a săvârşi o minune de vindecare prin prin el. (Faptele Apostolilor 14; 8-14)  Care a fost reacţia lui Pavel şi a lui Barnaba? “Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşerte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul pământul şi marea şi tot ce este în ele…” (Faptele Apostolilor 14; 15) Dacă Pavel, în timpul vieţii sale, nu a permis să fie adulat ca un zeu, de ce îi facem noi icoană şi ne rugăm lui, nu este aceasta împotriva a ceea ce el ne-a transmis? Personal cred că este împotriva învăţăturilor sale.                     

Să revenim pentru un moment la exemplul crucifixului. După standardele V.T. crucifixul este un obiect, prin urmare succeptibil de a deveni un idol. Dacă în vechime un evreu s-ar fi închinat unui crucifix ar fi fost considerat un idolatru, deoarece crucea nu avea aceaşi semnificaţie ca şi în prezent, semnificaţie dobândită după ce Isus a murit pentru păcatele oamenilor pe un astfel de obiect. De fapt crucea, pentru evreul din vechime, nu avea nici o semnificaţie. Cu toate acestea să nu uităm că lumea noastră a devenit creştină după ce Constantin a primit o viziune în care a văzut soarele şi o cruce deasupra sa pe care scria “prin aceasta vei fi învingător.” Urmare a acestei vedeni împăratul a inscripţionat pe scuturile soldaţilor semnul crucii, care de atunci şi-a consolidat valoarea de simbol al Creştinismului. Dacă Dumnezeu s-a folosit de simbolul acestui obiect, care este crucea, de ce în ziua de astăzi sunt destui aceea care condamnă pe cei care se închină în faţa unui crucifix, sau îşi fac semnul crucii? Nu sunt oare aceştia ‘inventatorii’ de culte creştine care îşi formulează doctrine în spatele cărora să îşi poată promova interesele lor de grup? Ar trebui să înţelegem motivaţiile atât a celor care se închină în faţa icoanelor, a statuilor, sau a crucifixelor, cât şi a celor care nu fac lucrul acesta şi îl consideră greşit, dar nici unii nici ceilalţi nu au absolută dreptate şi acest aspect nu ar trebui să îi dezbine pe credincioşii creştini, între ei. Nimeni nu poate revendica un adevăr incontestabil, în această privinţă, dar fiecare are motivaţii instituţionale şi personale, pentru a promova punctul său de vedere. Este greu de pus în balanţă şi cântărite cele două opţiuni diferite, în legătură cu dezbaterea privitoare la icoane, statui sau crucufixe, pentru că ar trebui studiate exhaustiv toate consecinţele posibile ale respectivelor poziţii şi nimeni nu a făcut, după ştiinţa mea, prin comparaţie, lucrul acesta, până la capăt. Refuzul utilizării acestor obiecte de culte a fost mai degrabă o formă de protest, practicat de reprezentanţii Protestantismului şi ai Reformei la adresa opulenţei Bisericilor instituţionale, decât o condamnare a practicilor propriu zise. De asemenea este adevărat că de a lungul istoriei Creştinismului au fost mari dezbateri în legătură cu folosirea lor şi nici chiar Bisericile instituţionale Ortodoxă şi Romano Catolică nu se înţeleg, în totalitate între ele, în această privinţă. Cu toate acestea, un lucru se poate afirma cu deplină certitutine şi anume faptul că indiferent de varianta adoptată şansa mântuiri rămâne neschimbată şi ea depinde de credinţa fiecăruia şi de re naşterea spirituală, pe care trebuie să o parcurgă orice Creştin. Adevărata reformă nu presupune eliminarea icoanelor, a statuilor, sau a crucifixelor, ci eliminarea problemei icoanelor, etc., adică a importanţei acestei probleme pentru mântuirea personală a indivizilor şi dirijarea atenţiei către aspectele cu adevărat esenţiale şi în primul rând către naşterea din nou, adică naşterea din Dumnezeu, fără de care nici un Creştin nu va vedea Împărăţia Cerurilor, fie că se închină în faţa icoanelor, etc., fie că nu se închină în faţa acestora.

Read 271 times Last modified on Wednesday, 12 May 2021 19:13
Gabriel Baicu

Simțul critic în analiza textelor biblice este esențial. Totul depinde de atitudinea cu care abordăm o anumită temă, indiferent care ar fi acel subiect. O abordare caracterizată prin orbire totală în fața unor texte religioase, pe temeiul că acestea ar fi „sfinte” este cea mai sigură cale către eșec spiritual și eroare.

Website: www.zootemplate.com
Login to post comments

Vinaora Visitors Counter

5342797
Today
This Month
All days
2231
143446
5342797

Server Time: 2021-06-21 06:18:48

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page