Deoarece nu este posibil să fac o prezentare exhaustivă a istoriei Creştinismului, în această lucrare, mă voi mulţumi doar să prezint unele aspecte, care mi se par relevante pentru tensiunile existente între cele două direcţii de evoluţie a fenomenului creştin. Aceste două căi sunt, pe de o parte, tendinţa către întărirea puterii, autorităţii şi controlului asupra întregii societăţi, iniţial a bisericii şi, ulterior, a bisericilor instituţionalizate şi, pe de altă parte, diversele dinamici auxiliare, care vedeau în instituţiile bisericeşti un opresor şi chiar o piedică în practicarea, în spiritul său autentic, a Creştinismului. Toate aceste mişcări au fost înăbuşite, uneori în sânge, sau s-a încercat reprimarea lor, însă adevărul, după părerea mea, iese întotdeauna la lumină şi trebuie mereu reamintit şi reafirmat, chiar dacă el este de multe ori întâmpinat cu opoziţie.
Istoria Bisericii Creştine se poate împărţi în mai multe perioade: a) Perioada de la începutul misiunii lui Isus Cristos şi până la ziua Cincizecimii b) Perioada de la ziua Cincizecimii până la instituţionalizarea Bisericii Creştine ca şi religie oficială a Imperiului Roman c) perioada de la instituţionalizarea Bisericii Creştine până la „răpirea” Bisericii de către Domnul Isus Cristos.
Aceste perioade se deosebesc în funcţie de caracteristicile pe care Biserica le are. Biserica instituţională îşi are începutul, pe deplin consacrat, odată cu recunoaşterea Bisericii Creştine ca şi Biserică oficială în imperiul Roman. Cu toate acestea, unele structuri de putere, care garantau exercitarea autorităţii, au început să se manifeste, într-o formă incipientă, într-o perioadă anterioară acestei oficializări. Apostolul Pavel avertiza, că taina fărădelegii a început să lucreze încă în timpul său. De altfel, încă din timpul vieţii lui Isus Cristos pe pământ, doi dintre ucenicii Săi au început să se certe pentru a stabili, cine va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor, dar El a descurajat o astfel de competiţie.
Desigur că instituţiile bisericeşti au parcurs un drum lung, trecând pe la marea schismă din 1054, Reforma, Contrareforma, Protestantismul şi mişcările Neoprotestante. După 325 e.n., Biserica Spirituală Unică şi Biserica instituţională au funcţionat sub acelaşi acoperiş doctrinar şi amestecul lor a fost extrem de complex. Ori de câte ori acest conglomerat, format din Creştini născuţi din Dumnezeu şi Creştini “lumeşti,” a luat atitudini corecte, de-a lungul secolelor, Duhul lui Dumnezeu a acţionat, conducând minţile celor care au luat decizii. Atunci când instituţiile bisericeşti au acţionat abuziv şi contrar învăţăturilor lui Isus Cristos, factorul uman, adică firea pământească, a fost cel predominant. Cele mai negre capitole din istoria instituţiilor bisericeşti sunt cele, în care acestea au deţinut şi puterea politică. Atunci, interesele spirituale şi cele politice au ajuns de multe ori în conflict şi nu de puţine ori, ultimele le-au estompat pe cele dintâi.
