This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Capitolul 5

Capitolul 5 (12)

Wednesday, 30 December 2020 23:53

Consideraţii Introductive Pentru Acest Capitol

Written by

Înainte de a intra în analiza propriu zisă a acestei perioade istorice aş dori să fac câteva precizări. În primul rând, aşa cum am arătat deja, unitatea Bisericii lui Isus Cristos reprezintă o realitate care contrazice şi este contrazisă de competiţia adevărurilor parţiale. Intuind doar de departe ce se ascunde în spatele limbajului mitologic şi alegoric al parabolelor şi al metaforelor, oamenii au emis pretenţii asupra proprietăţii adevărului despre Dumnezeu. Acesta a fost parcelat la fel ca nişte loturi de casă, ca să folosesc o comparaţie şi fiecare a luat în posesie un astfel de lot. „Lotizarea” adevărului despre Dumnezeu este apanajul instituţiilor bisericeşti.

Tot ceea ce se „ştie” despre Dumnezeu şi toate ideile formulate despre „esenţa” lui Dumnezeu nu sunt absolute ci relative. Ce ştiu oamenii despre „esenţa” infinitului, atâta vreme cât noţiunea de infinit este atât de puţin înţeleasă? Cum poate o fiinţă finită să cuprindă cu mintea sa realitatea infinită a lui Dumnezeu? Eu consider că Dumnezeu poate fi cunoscut şi, în realitate, cunoaşterea Lui este însăşi sensul vieţii veşnice (Ioan 17: 3) În acelaşi timp, susţin că aici, pe pământ, nu suntem în măsură să înţelegem complet dimensiunea infinită a lui Dumnezeu, pur şi simplu pentru că suntem fiinţe finite. Cred că nu o să reuşim, doar în mod speculativ, să înţelegem cum este posibil ca tot ceea ce există, să existe ca realitate, fără nici o origine, adică fără început. Putem accepta acest adevăr, dar mă îndoiesc că îl putem înţelege în toată complexitatea sa. Pe de altă parte, trebuie să concepem participarea infinitului la finit. Cum este posibil ca o realitate infinită, adică Dumnezeu Tatăl, să se întrupeze într-o realitate finită, adică omul Isus, este o problemă atât de complexă încât nu o consider rezolvată prin ipotezele teoretice imaginate la Nicea în 325 e.n. şi la Constantinopol în 381 e.n. Cum se poate cuprinde ceva, ce nu are început şi nu are sfârşit în ceva ce are început, chiar dacă nu are sfârşit?

Procesul cunoaşterii lui Dumnezeu nu s-a încheiat acum aproape 1600-1700 de ani, odată cu conciliile de la Nicea sau Constantinopol. Acest proces continuă în prezent şi va continua şi în Împărăţia Cerurilor. Îngheţarea cunoaşterii lui Dumnezeu şi a ceea ce se poate spune despre El, pentru milenii, după părerea mea, nu este decât o reacţie de conservare a instituţiilor bisericeşti. Diviziunea acestor instituţii se datorează, în principal, divergenţelor de păreri în probleme doctrinare. Să luăm ca exemplu „filioque” care este un motiv principal de diviziune între Biserica Romano-catolică şi Biserica Ortodoxă. Teologii Ortodocşi susţin că Duhul Sfânt vine numai de la Tatăl, pe când cei Romano-catolici susţin că El vine şi de la Tatăl şi de la Fiul. De unde sunt unii sau ceilalţi aşa de siguri? Şi unii şi ceilalţi pretind că sunt inspiraţi de Dumnezeu; atunci, de ce nu se potrivesc părerile între ele? Dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu, într-o unitate perfectă, se mai pune problema dacă Duhul Sfânt vine de la una sau de la cealaltă din Persoanele Trinităţii? Îngemănarea este atât de completă, încât nici nu se pune problema de unde vine fiecare ipostază a Trinităţii. Toate cele trei ipostaze ale lui Dumnezeu sunt una. Fiul este intipărirea Tatălui, adică este Tatăl care s-a întipărit pe Sine în Fiul. Tatăl care este considerat a fi Duh, sau un Spirit, nu are cum să fie conceput fără Duhul Sfânt. Cum poate fi conceput un Duh fără Duh? Dacă Tatăl este altceva decât un Duh, sau Spirit, nu are nimeni nici cel mai mic habar ce este. Oamenilor le este greu să înţeleagă unitatea lui Dumnezeu şi sunt tot timpul preocupaţi să găsească ierarhii. În orice caz, ambele concepţii, adică atât cea Ortodoxă dar şi cea Romano-catolică, sunt doar ipoteze şi nu adevăruri absolute. Astfel de deosebiri sunt suficiente ca să îi facă pe oameni să nu se înţeleagă între ei, dar Dumnezeu este unul şi Biserica Sa este tot una.

Nici o revelaţie din Biblie nu s-a făcut prin intermediului vreunei forme organizate de religie. Toate descoperirile lui Dumnezeu s-au făcut prin persoane individuale, profeţi, apostoli, evanghelişti etc. Bisericile instituţionale nu deţin nici un “mister,” pe care să nu îl cunoască toţi oamenii care sunt în legătură cu Dumnezeu, în mod personal. Tot ceea ce se poate şti despre Dumnezeu, ne este descoperit în natură, în Biblie şi în conştiinţele noastre. Prin acceptarea unei autorităţii umane organizate, în numele şi în locul autorităţii lui Dumnezeu, s-a asimilat această imperfecţiune care este stabilirea Bisericii ca instituţie, care exercită autoritatea în probleme spirituale şi aceasta  în numele unor adevăruri relative, care se contrazic între ele. În realitate, competenţa în probleme spirituale este exclusiv domeniul conştiinţelor individuale, deoarece parţialitatea adevărurilor despre Dumnezeu trebuie completată de credinţa personală a fiecăruia. Într-o ecuaţie în care cunoaşterea plus credinţa reprezintă o totalitate de 100%, credinţa are o proporţie mai mare de 50%. Întrucât credinţa este o decizie şi o atitudine pur personală, adică se bazează pe intuiţia şi discernământul propriu şi pe relaţia personală cu Dumnezeu, rămâne de domeniul conştiinţelor individuale la fel ca şi tot ceea ce se bazează, într-o asemenea proporţie, pe credinţă. Pe de altă parte, nimeni nu poate, „de plano” să pretindă, fără argumente solide, că inspiraţia primită este superioară inspiraţiei primite de ceilalţi. Aici este problema, cine are dreptate când mai multe persoane pretind că sunt inspirate de acelaşi Dumnezeu şi totuşi se contrazic între ele? Din acest motiv Biblia poate juca rol de arbitru, dar chiar şi ea trebuie interpretată şi înţeleasă tot prin inspiraţie divină.

Credinţa şi conştiinţa personală rămân, împreună, cel mai sigur suport şi ultimul arbitru în probleme spirituale inclusiv în interpretarea textelor Bibliei. Acestea trebuiesc respectate şi din acest motiv această lucrare pune atât de mult accent pe ele. Bisericile instituţionale pot interpreta Biblia pentru noi dar, ceva se întâmplă în interiorul lor, ceva care le obligă să rămână fidele propriilor lor interpretări, chiar atunci când îşi dau seama că acestea sunt depăşite de progresul făcut în cunoaştere şi înţelegere. Conştiinţa individuală este mai dinamică şi gata să perceapă orice nouă dezvoltare spirituală faţă de osaturile înţepenite ale mastodonţilor instituţionali bisericeşti, care au nevoie de aprobarea unui Sinod şi pentru cele mai mici reforme. Bisericile instituţionale nu doresc să se reformeze, deoarece conservatorismul este scutul şi garanţia supravieţuirii lor. Ele îşi bazează autoritatea pe ideile unor personalităţi decedate, care nu mai pot fi contrazise şi nici nu se mai pot angaja într-o dezbatere şi care, bineînţeles, au fost toţi „inspiraţi.” Toţi au fost „inspiraţi” şi toate părerile celor „inspiraţi” se bat cap în cap. De fapt, inspiraţia celor mai mulţi înseamnă o deschidere personală, pe care aceştia au avut-o în legătură cu un anumit subiect, de care s-au apropiat atât cât au putut. Nu înseamnă nimic altceva decât o preocupare personală materializată în nişte opinii, care, de multe ori nu se potrivesc cu opiniile altora. Pe de altă parte, credinţa personală, a fiecărui credincios este aceea care îl salvează sau îl pierde. Ea se bazează pe conştiinţa proprie, luminată de Dumnezeu. Mai presus de orice, însă, este relaţia personală cu Isus, căci în baza ei putem cunoaşte tot adevărul. Cu alte cuvinte, credinţa personală, în baza legăturii personale cu Dumnezeu, este aceea care îl salvează pe credincios şi nu credinţele Bisericilor instituţionale sau dogmele şi doctrinele lor.

Wednesday, 30 December 2020 23:54

Primele Elemente De Diviziune Ale Bisericii

Written by

Trebuie precizat că procesul de divizare al Creştinismului nu a apărut o dată cu recunoaşterea Religiei Creştine de către împăratul Constantin, lucru care a fost făcut prin edictul pe care acesta l-a semnat cu Licinius în anul 313 e.n. şi apoi prin instituţionalizarea Religiei Creştine ca religie de stat în Imperiul Roman. Diviziuni au existat totdeauna în interiorul Creştinismului. Instituţionalizarea aceasta a adus, cu ea, îmbinarea puterii politice cu fenomenul religios şi acordarea unei autorităţi instituţiei bisericeşti care era garantată de puterea statului. Prin aceasta, s-a produs un fenomen de corupţie, în sensul că elementul spiritual a început să fie „inundat” de aspecte străine acestuia. Odată cu Reforma şi apariţia Protestantismului şi a Neoprotestantismului, multe din tarele dobândite cu ocazia instituţionalizării Bisericii, în timpul Imperiului Roman, s-au transmis şi acestor mişcări, care le-au preluat involuntar. Conţinutul doctrinelor s-a schimbat, dar a rămas principiul organizării autorităţii spirituale, în aşa fel încât această autoritate să poată funcţiona. S-a conservat ideea că instituţiile bisericeşti trebuiesc organizate de aşa manieră, încât, prin intermediul lor, să poată fi transmise adevăruri imuabile, deţinute numai de ele. În acelaşi scop s-a păstrat împărţirea între funcţionarii bisericeşti, categoria conducătoare care trasează liniile de referinţă ale credinţei şi marea masă care trebuie să asculte şi să se supună. Prin însăşi atribuirea calităţii de Biserică adevărată, în mod ne justificat, instituţiile bisericeşti s-au transformat într-o autoritate care şi-a asumat atribuţii pe care, în realitate, nu le aveau.

În orice caz, în epistolele sale, apostolul Pavel vorbeşte frecvent despre dezbinări şi diviziuni în Bisericile pe care el le-a înfiinţat. Iată câteva exemple. Atunci când se adresează Corintienilor în întâia sa epistolă, apostolul Pavel mai întâi constată că aceştia au fost „îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Cristos a fost bine întărită în mijlocul lor (1 Corinteni 1: 5-6) Pavel vede în mod optimist viitorul lor determinat de venirea lui Isus Cristos. În acelaşi timp, după numai trei versete, Pavel constatată starea adunării respective care nu este nici pe de parte una spirituală. Este puţin probabil ca apostolul să se fi adresat aceloraşi Creştini în ambele cazuri, adică la aceeaşi membrii ai adunării, pentru că este greu de conceput că cei care au fost sfinţiţi în Isus Cristos, să mai aibă comportamente ca acelea pe care Pavel le analizează în capitolul 1 în versetele 10-13.

 „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire. Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” – „Şi eu, al lui Apolo!” – „Şi eu, al lui Chifa!” – „Şi eu, al lui Cristos!” Cristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” [(1 Corinteni 1: 10-13); ref. 99 în Biblia Ortodoxă]

 „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Cristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferii, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” [(1 Corinteni 3: 1-3); ref. 100 în Biblia Ortodoxă]

 „Din toate părţile se spune că între voi este curvie: şi încă o curvie de acelea, cari nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său” [(1 Corinteni 5: 1); ref. 101 în Biblia Ortodoxă]

Ne este vorba, desigur, despre sfinţi, atunci când apostolul critică faptele de imoralitate. În aceeaşi epistolă avem, pe de o parte, texte care ne pun în temă asupra Bisericii celor născuţi din nou, dar şi asupra fenomenului de apostazie, a cărui principală expresie sunt certurile şi dezbinările care se manifestau, în mod pronunţat, printre Corinteni şi nu numai printre ei. Aceleaşi dezbinări sunt şi astăzi între credincioşii creştini şi lucrul acesta îmi dă dreptul să mă refer la cele două categorii diferite de credincioşi, cei născuţi din nou şi cei ne renăscuţi spiritual sau “lumeşti.” Diferenţa faţă de epoca istorică analizată în capitolul următor este faptul că aceste adunări creştine nu beneficiau încă de putere politică şi că acei credincioşi care catalizau diviziunile, nu puteau folosi forţa armelor de partea partidelor lor. În toate epistolele sale, apostolul Pavel se adresează la două categorii diferite de credincioşi, cele enumerate deja, dar adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată numai din prima categorie, adică credincioşii născuţi din nou, adică născuţi din Duh, prin urmare născuţi din Dumnezeu, deoarece Duhul este Dumnezeu. Cea de-a doua categorie, cel mai probabil, mult mai numeroasă, este în componenţa exclusivă a Bisericilor instituţionale, adică nu fac parte în acelaşi timp şi din Biserica celor Aleşi. Cine citeşte a doua epistolă către Corinteni va avea posibilitatea să vadă ce tensiuni serioase erau între Creştini în timpul lui Pavel. Un citat din capitolul 12 pare sugestiv.

„Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea. Mă tem să nu găsesc gâlceavă, pizmă, mânii, dezbinări, vorbiri de rău, bârfeli, îngâmfări, tulburări.” [(2 Corinteni 12: 20); ref. 102 în Biblia Ortodoxă]

Adunarea din Corint era o mixtură de sfinţi şi de păcătoşi, dar toţi împreună formau aceeaşi organizaţie creştină. Aceeaşi combinaţie a rămas până în zilele noastre şi această componenţă ne omogenă este specifică tuturor instituţiilor religioase creştine. Atunci când Creştinii renăscuţi spiritual constituie majoritatea, într-o instituţie religioasă, se pot constata efectele pozitive ale acestui fapt. Din păcate, mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi şi majoritatea este în rare ocazii de partea acestora, din urmă. În urma convertirilor în masă la Creştinism, calitatea a trecut pe plan secund, locul fiind luat de cantitate. În realitate, există o singură Biserică, care nu este divizată şi care este într-o legătură strânsă cu El prin fiecare membru al ei, ţine învăţătura lui Cristos în spiritul ei şi aceasta este Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Biserica celor înscrişi în Ceruri care este formată din toţi aceia care au fost înscrişi în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii şi care au fost rânduiţi mai dinainte ca să fie înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voiei Sale. (Efeseni 1: 5)

Cât despre dezbinări, unele dintre acestea erau generate de interminabila dispută doctrinară dintre unii Iudei care deveniseră Creştini şi Creştinii dintre neamuri. Primii încercau să îi determine pe cei din urmă să adopte obiceiurile lor iudaice. Pavel s-a ridicat hotărât împotriva acestor tendinţe şi a respins nevoia unui astfel de comportament pentru neamuri. De fapt, diviziunile doctrinare au fost principala cauză de confruntare între Creştini, dublată şi de tendinţe de acaparare a influenţei şi puterii. Aceste divergenţe doctrinare erau folosite şi ca arme ideologice. Absolutizarea părerilor personale şi intoleranţa faţă de opiniile altora a dovedit aroganţa şi superficialitatea acelora care considerau că au ajuns să deţină adevăruri ultime. Aşa cum spunea Pavel, cine crede că ştie ceva se înşeală singur. Pavel nu era împotriva cunoaşterii, dar înţelegea relativitatea şi parţialitatea ei şi cât de departe suntem de dimensiunile incomensurabile a ceea ce se numeşte, în limbaj omenesc, Dumnezeu. Absolutizarea adevărurilor despre Dumnezeu este generată mai mult de neînţelegerea acestui tip de adevăruri decât de siguranţa stăpânirii lor. Biblia ne spune că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte, dar organizaţiile bisericeşti s-au grăbit să fixeze cunoştinţele lor în percepte imutabile şi să interzică posibilitatea progresului în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Biblia a fost canonizată într-o formă fixă, şi dogmele creştine au fost formulate de o manieră definitivă. Autoritatea impusă asupra cunoaşterii umane este o altă formă de persecuţie a libertăţii de conştiinţă. Înainte însă de a mă referi mai mult asupra acestui aspect, voi face o prezentare istorică a anumitor elemente ale Creştinismului timpuriu.

Creştinismul a fost o mişcare culturală şi nu doar o mişcare religioasă.[1] Încă de la începuturile sale, Biserica a conţinut între frontierele sale aceleaşi dinamici, adesea contradictorii, care erau vizibile şi în lumea iudaică din acea perioadă. Este foarte dificil de a sesiza un singur moment, după Cincizecime, în care Biserica, ca şi organizare vizibilă, să fi fost cu adevărat una. Diferenţele între Creştinismul din Palestina şi Creştinismul format din prozeliţii Evrei din Diaspora, care vorbeau limba greacă, s-au transformat în interpretări diferite ale credinţei în cele două jumătăţi, Latină şi Greacă ale Imperiului Roman. Conflictele asupra doctrinelor foarte rar au fost conflicte asupra adevărului sau al erorii. Aceste conflicte au fost, cel mai adesea, rezultatul confruntării între diferite culturi reprezentate prin diverse tradiţii.[2] De asemenea, aceste conflicte de opinii religioase au fost o rezultantă a tendinţelor de luptă pentru putere şi dominaţie între diferite persoane şi colectivităţi. De ce unitatea a fost o problemă pentru congregaţiile Creştine, imediat după ce Isus Cristos s-a înălţat la cer? Anul 27 î.e.n. a marcat tranziţia de la Republica Romană la Imperiul Roman. Puterea romană şi-a atins frontierele sale naturale cum ar fi Rinul, Dunubiul, Eufratul şi deşertul Sahara. Ceea ce a fost adăugat ulterior, din punct de vedere geografic, adică Britania, Dacia, Arabia şi Mauritania au fost teritorii destinate mai mult pentru protecţia a ceea ce era deja cucerit.

Victoria lui Octavian asupra lui Mark Antoniu, la Actium, în anul 31 î.e.n. era văzută ca începutul unei ere noi a ordinii care se opunea haosului existent în imperiu. În 11 ianuarie 27 î.e.n., Octavian a închis uşile templului lui Ianus, pentru a marca întoarcerea la pace şi aceasta pentru prima dată în 200 de ani. Cinci zile mai târziu, Senatul i-a acordat lui Octavian titlu de Augustus. Cu toate că, în teorie, Octavian era doar primul cetăţean al Romei, în practică el a devenit conducătorul absolut. Poetul Ovidiu a fost acela care a remarcat legătura dintre titlul de Augustus şi limbajul secret al adorării. Două secole mai târziu Ido Capesius arăta cum acest titlu sugera, că purtătorul lui era considerat ceva mai mult decât un om muritor. Pe monedele care au fost emise, Octavian purta coroana de lauri a lui Apolo, ceea ce denota, în imaginea împăratului, o anumită relaţie specială între acesta şi zei. În aceeaşi perioadă a apărut cultul „geniului împăratului.” În provincii „geniul împăratului” era o formă comună de întărire a convenţiilor comerciale[3]. Împăratul avea la dispoziţia sa circa 30 de legiuni care erau staţionate în diverse părţi ale imperiului şi, de asemenea, era reprezentat de guvernatori care administrau diverse zone ale acestuia. Unul dintre aceştia a fost Pontius Pilat, guvernator al Iudeei, între 27-36 e.n. Împăratul, care se afla în fruntea unui aparat impresionant, veghea la bunăstarea tuturor.

Lumea romană a constituit un mediu propice răspândirii Creştinismului, deoarece sistemul de administrare Roman a adus imense beneficii locuitorilor lumii mediterane. În afara unor războaie locale, cum a fost războiul din Iudeea între 66-73 e.n., provinciile care se aflau departe de frontiere s-au bucurat de o perioadă de pace aproape neîntreruptă, între 30 î.e.n. şi 193 e.n. şi din nou din 197 e.n., până la moartea lui Alexandru Severus în 235 e.n. Aelius Aristides, un orator public, se adresa lui Antonius Pius în preajma anului 150 e.n., afirmând că războaiele au dispărut şi puteau fi privite ca evenimente legendare ale trecutului. „Un om poate călători dintr-o ţară în alta ca şi cum ar fi ţinutul său natal...” Treizeci de ani mai târziu, Iraenaeus, episcop de Lyon, spunea: „Lumea are pace mulţumită Romanilor. Chiar şi Creştinii pot călători fără frică ori unde vor.” Pacea, uşurinţa comunicărilor şi a comerţului au fost specifice acelei perioade din istoria Romei antice.[4] Limbile şi ideile au urmat comerţul. Un efect al unificării lumii Romane sub Augustus a fost evidenţierea a două limbi comune, latina în Vest şi greaca în Est.

Administraţia provincială a fost, la rândul ei, un factor unificator în interiorul Imperiului Roman. În toate provinciile erau anumite oraşe care posedau drepturi speciale, coloniile, care au fost aşezate iniţial de cetăţeni romani, cum ar fi veteranii. Existau, de asemenea, municipiile, unde cetăţenia era conferită unei comunităţi de nativi. La rândul lor, „civitates”, capitale tribale sau cantonale, puteau aspira să se ridice la cel mai înalt statut şi membrii din aristocraţia locală puteau obţine cetăţenia Romană. Către sfârşitul secolului I, împărat a ajuns un spaniol şi anume Traian, care avea ca cei mai buni generali ai săi un Anatolian şi un Maur.[5] Imperiul devenea destul de eclectic şi aceasta era atmosfera generală în perioada primilor ani ai apariţiei şi dezvoltării Creştinismului.

În ceea ce priveşte religia, aceasta trebuie considerată sub două aspecte, social şi personal. Aspectul social era desemnat să asigure conservarea ordinii sociale existente. Exista o frică a ceea ce urma să se întâmple în cazul căderii Imperiului Roman, teamă împărtăşită chiar şi de Evrei şi de Creştini. Împăratul promova siguranţa supuşilor săi şi acţiona ca intermediar între aceştia şi zei. Se aştepta de la cetăţenii romani ca să respecte şi să servească zeii romani şi să nu practice nici un cult străin. Incidental, ei puteau servi alt cult, cu condiţia ca acesta să nu aducă nici o atingere legilor şi obiceiurilor pe care se baza modul de viaţă roman. Celsus scria în preajma anului 178 e.n., făcând apel la Creştini, să se întoarcă la credinţa strămoşilor lor pentru a salva imperiul de distrugere şi ca o dovadă de loialitate arătată împăratului. În anul 212 e.n., împăratul Caracala a conferit cetăţenia romană la aproape toţi cetăţenii liberi ai lumii romane. A avut ca obiectiv, aşa cum era precizat în preambulul edictului, ca „<<zeii lumii romane>> să se bucure de sacrificiile din partea mulţimii de noi cetăţeni.” Adorarea comună a unor zei era simbolul şi dovada unui imperiu unit. [6] Aceeaşi concepţie s-a păstrat şi după instituţionalizarea Bisericii creştine, când împăraţii au încercat, prin orice mijloace, să reprime gândirea liberă în probleme de credinţă, cu scopul de a obţine o Religie Creştină uniformă, care să asigure unitatea Imperiului Roman.

În provincii, fiecare oraş care avea o anumită importanţă, avea propriul lui capitoliu, construit după modelul celui roman şi care era dedicat zeilor romani Jupiter, Juno şi Minerva. Creştinii care nu recunoşteau aceste zeităţi, erau consideraţi adevărate provocări pentru autorităţile imperiului. Religia romană era mai mult un cult naţional decât o religie personală.[7] Acest lucru a contribuit, într-o mare măsură, la transformarea Religiei Creştine într-o religie de masă, eludând astfel caracterul individual, strict personal al mântuirii.

De-a lungul întregii istorii a Republicii Romane a existat tendinţa de a lărgi panteonul. Juno şi Mars au fost original zeii triburilor italice şi Cybele au fost introduse cu ocazia războiului punic. Problema era de a şti în care moment un cult străin, cum era considerat, de exemplu, Creştinismul, trebuia considerat periculos pentru ordinea romană. Autorităţile făceau această apreciere de la caz la caz. Dacă zeităţile străine păreau că ameninţă prestigiul zeilor romani, credinţa în acestea urma să fie reprimată. Dacă ritualurile acestea străine dădeau naştere la scandal, aderenţii acestor culte urmau să fie pedepsiţi. În timpul lui Nero, Creştinii care erau consideraţi un cult străin pentru Romani, după cum am menţionat, erau asociaţi cu Iudaismul. Lucrul acesta a fost un factor important în formarea politicii romane în legătură cu Creştinismul, deoarece evreii au constituit o moştenire dificilă, preluată odată cu cucerirea lumii greceşti.[8] Semnificativă pentru perioada primului secol al erei noastre este răspândirea lentă a Creştinismului, în cadrul lumii greco – romane, dar şi tăcerea scriitorilor clasici în legătură cu aceasta. Tacitus, Plinius cel Tânăr şi Suetonius, care au scris toţi între anii 110-120 e.n., au tratat Creştinismul ca pe un nou fenomen, care trebuia explicat cititorilor. În ceea ce îi priveşte pe Evrei, Philo nu menţionează crucificarea atunci când analizează cariera lui Pontius Pilat. Josephus, un alt foarte important istoric Evreu, menţionează pe Isus numai în versiunea slavonă. El îl menţionează pe Ioan Botezătorul şi martiriul lui Iacov în anul 62 e.n. Din acest motiv, principalele surse, pentru cunoaşterea desfăşurării Creştinismului în acea perioadă, sunt Epistolele Apostolului Pavel care au fost scrise între 49 şi 62 e.n., deasemenea evanghelia lui Marcu, Faptele Apostolilor scrise de Luca şi evanghelia lui Matei, scrise într-o perioadă imediat următoare, pană în zona anilor 70 e.n. Iniţial, Creştinii aşteptau revenirea iminentă a lui Isus Cristos, lucru care ar fi făcut ne necesare relatările scrise şi pentru că aceasta întârzia, au început să pună în scris evenimentele legate de persoana lui Isus. O altă sursă de informare sunt manuscrisele de la Marea Moartă, scrise de persoane contemporane cu Isus Cristos. Aceste scrieri emană de la o congregaţie aparte faţă de Iudaismul clasic, de la Esenieni, care credeau că sunt aleşii care trebuiau să aştepte venirea Împărăţiei Mesianice. După crucificare, Isus s-a arătat ucenicilor restaurându-le astfel speranţele. Ridicarea la ceruri a lui Cristos a reprezentat o nouă întărire a aşteptărilor acestor ucenici şi, de asemenea, evenimentul Cincizecimii a fost o confirmare în plus a divinităţii lui Cristos.

În Ierusalim, Creştinii s-au stabilit ca o grupare activă printre concetăţenii lor Evrei. Ei au continuat să meargă în fiecare zi la Templu. (Faptele Apostolilor 2: 46) Lucrul acesta este semnificativ, atunci când comparăm ucenicii lui Isus cu Esenienii, care nu doreau să participe de loc la activităţile din Templu. Există totuşi o semnificativă asemănare între organizarea comunităţilor timpurii creştine şi cea a comunităţilor de la Qumran. Conducerea celor două se numea „esah” şi comunitatea propriu zisă se numea „edah.” Cei trei stâlpi ai Bisericii (Galateni 2: 9) şi cei doisprezece discipoli, completaţi după alegerea lui Matia, corespund cu cei trei preoţi şi cei doisprezece oameni sfinţi din componenţa comunităţii Esenienilor. În ambele comunităţi exista regula donării averilor către comunitate.

„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi.” [(Faptele Apostolilor 2: 42-47); ref. 103 în Biblia Ortodoxă]

Acestea au fost primele comunităţi creştine, foarte aproape de ceea ce ar trebui să fie în zilele noastre frăţietăţile creştine, care să îi cuprindă pe Creştinii renăscuţi spirituali fără nici o diferenţă de apartenenţă la vreo instituţie bisericească sau alta. Toţi erau împreună, egali în faţa lui Dumnezeu şi toţi aveau o legătură personală cu El. Cu trecerea timpului, averile care se puneau împreună, erau consumate şi astfel comunităţile erau formate numai din consumatori nu şi din producători. Nevoia de ajutorare a comunităţilor a fost o preocupare pe care a avut-o în vedere constant şi apostolul Pavel.

Apostolii nu erau conducătorii ierarhici ai adunărilor creştine, ci ei reprezentau doar o autoritate morală, ca unii ce erau martori personali ai vieţii şi învăţăturii lui Isus Cristos. O etapă în organizarea comunităţilor creştine a fost numirea unor diaconi, care să vegheze asupra meselor comune. Pe lângă apostoli, aceştia erau primii membri ai unei organizări incipiente. Este de remarcat că, în acea perioadă, apostolii erau aceia care slujeau la mese ceea ce este atât de diferit faţă de atitudinea funcţionarilor bisericeşti din zilele noastre.

„În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii cari vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi au zis: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De acea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune în slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.” [(Faptele Apostolilor 6: 1-4); ref. 104 în Biblia Ortodoxă]

În primul rând, înmulţirea ucenicilor a dus la nevoia primei diferenţieri organizatorice în Biserică. Apostolii urmau să se ocupe de rugăciune şi propovăduirea Cuvântului şi diaconii în organizarea nevoilor mai pământene ale ucenicilor. Încă nu se vorbeşte de o organizare ierarhică, nimeni nu era superior celuilalt, dar existau funcţii diferite. Chiar în acea fază incipientă, de existenţă a bisericii, existau tensiuni şi discriminări. Evreii care vorbeau greceşte, se pare că nu erau trataţi egal cu ceilalţi Evrei şi acest lucru a şi declanşat această primă măsură de organizare. Apostolii au evitat ca nemulţumirile, mai mult sau mai puţin justificate, să se răsfrângă asupra reputaţiei lor. Desigur că ei erau oameni nepărtinitori, dar unii dintre cei care împărţeau efectiv ajutoarele, puteau fi precursorii funcţionarilor religioşi creştini din zilele noastre. Este de asemenea de remarcat, că nici măcar nu se punea problema ca cineva să aibă o sarcină în Biserică, dacă nu era plin de Duh Sfânt. Aceasta a fost o condiţie care s-a pus cu ocazia alegerii diaconilor şi păstrarea acestei reguli a făcut ca Biserica timpurie să îşi păstreze pentru o perioadă de timp puritatea spirituală. Creştinii vorbitori de limba greacă au fost până la urmă obligaţi să părăsească Ierusalimul şi aceasta a fost o ocazie de a duce mesajul lui Isus Cristos dincolo de limitele teritoriale, în care acesta a fost prezentat iniţial. După o perioadă scurtă de timp au apărut primii Creştini în Damasc şi Antiohia. Apostolul Petru, în urma unei viziuni divine, a acceptat că vestea bună a mântuirii trebuie să fie dusă şi celorlalte naţiuni. (Faptele Apostolilor 10: 10-17)

Între anii 41-44 e.n. Hero Agrippa a condus o persecuţie a Creştinilor, dar după această perioadă s-a instaurat calmul. Liderul Bisericii din Ierusalim a fost, până în anul 62 e.n. Iacov, fratele de sânge a lui Isus Cristos. În toată această perioadă, Ierusalimul a fost centrul şi coordonatorul misiunii creştine. În evanghelia lui Toma, ne canonizată, Iacov este anunţat ca succesorul desemnat direct de Isus Cristos, pe când în evanghelia lui Matei, Petru este acest succesor. În modul cel mai probabil, nu este întâmplător că atunci când s-a trecut la canonizarea evangheliilor, au fost alese acelea care întăreau poziţia Romei ca succesoare a învăţăturilor lui Isus Cristos, adică poziţia lui Petru care este considerat a fi primul Papă al Bisericii Romano-catolice. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul altor scrieri, de exemplu al evangheliei lui Toma, care mergeau pe altă linie. Să nu uităm că procesul de canonizare al Bibliei s-a produs sub atenta supraveghere a împăratului roman Constantin, care avea nevoie de întărirea situaţiei Romei ca centru al Religiei Creştine. Ceea ce vreau să spun este că, odată cu instituţionalizarea Bisericii, s-a produs un proces de selecţie a scrierilor despre Isus Cristos, care a favorizat politica instituţională a acesteia.

 Iacov a păstrat puternice legături cu iudaismul şi în acea perioadă creştinii din Ierusalim plăteau taxa către Templu. (Matei 17: 24) Biserica din Ierusalim se vedea ca o „rămăşiţă”, care avea misiunea să ghideze spiritual poporul Evreu până la eminentul sfârşit al tuturor lucrurilor. Viziunea Apostolului Pavel era diferită, el fiind hotărât să ducă misiunea Creştină cât de departe se putea duce celorlalte naţiuni. La terminarea primei sale călătorii misionare, în 49 e.n., Consiliul Apostolic a fost de acord că trebuie să fie două misiuni, una pentru Evrei, coordonată de Petru şi cealaltă pentru celelalte naţiuni, coordonată de Pavel. Următoarea decadă din istoria Bisericii este dominată de Apostolul Pavel şi colegii săi de apostolat. În primul rând a fost Barnabas, dar au fost şi alţii, cum ar fi Apolo, Epafras, Epafroditus şi Junias. Misiunea lor a fost o uriaşă mişcare de evanghelizare, care fusese doar sperată de Farisei sau de Ioan Botezătorul.[1] Mari dificultăţi au stat între apostoli şi îndeplinirea planurilor lor. Reacţiile la misiunea lor au fost câteodată ostile, aşa cum se poate vedea în Faptele Apostolilor. 17: 18, sau considerate chiar periculoase, aşa cum a fost cazul cu situaţia relatată de Faptele Apostolilor 16: 21. Iniţial, activitatea lui Pavel a fost îndreptată, în practică, către Evreii grecizaţi şi către persoane care au avut anumite contacte cu Iudaismul. Sinagogile au reprezentat peste tot punctul de plecare al misiunii lui Pavel. Această afirmaţie este întărită, dacă se observă oamenii pe care Faptele Apostolilor îi remarcă ca fiind cei la care s-a adresat Pavel. De exemplu, Aquila şi Crispus, Evrei proeminenţi din Corint.[2] În acelaşi timp, adevărata bătălie a lui Pavel a fost cu Evreii ne creştinaţi. Necazurile apostolului la Tesalonic, Filipi, Beroea şi Corint s-au produs din cauza urii Evreilor. Ei încercau să convingă autorităţile romane, de faptul că Pavel reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi vedeau, în acesta, îndeplinirea unei misiuni profetice, dată de Dumnezeu, pe care ei înşişi nu au putut să o îndeplinească.

Pericolele care au ameninţat Biserica pană în anul 64 e.n. proveneau numai din partea Evreilor. În generaţia care a urmat, de la crucificare, autorităţile Romane nu au arătat ostilitate către noua grupare Creştină. Pentru Romani, amestecul în ceea ce părea a fi neînţelegerile dintre două grupe rivale Iudaice, nu prezenta nici un avantaj. Pavel era un cetăţean Roman şi autorităţile cu care a venit în contact, au încercat să îl ajute atât cât au putut. Impresia pe care a produs-o asupra acestor reprezentanţi ai autorităţii romane a fost una favorabilă. Aşa s-a întâmplat atunci când s-a aflat în prezenţa lui Sergius Paulus, Proconsul în Cypru în 46 e.n., Galio în Corint, sau în cazul procuratorilor Felix şi Porcius Festus, care au contestat acuzaţiile duşmanilor lui Pavel, care susţineau că acesta este vinovat de fapte, care ar trebui pedepsite cu moartea. Odată ajuns la Roma, Pavel a avut libertatea să predice vestea bună a evangheliei, lucrul pe care l-a făcut cu succes şi nimeni nu l-a împiedicat să facă aceasta. În timp ce în Palestina, în această perioadă, relaţiile dintre Romani şi Evrei se înrăutăţeau, Creştinii nu au fost afectaţi.

Cum a fost fondată comunitatea creştină din Roma nu se ştie în mod precis. În ziua Cincizecimii se aflau în Ierusalim prozeliţi şi din Roma. (Faptele Apostolilor 2: 10) Este foarte probabil că aceştia au dus mesajul creştin odată cu reîntoarcerea lor în Roma. În anul 57 e.n., Pavel putea scrie despre credinţa comunităţii din Roma, că aceasta era cunoscută în toată lumea. (Romani 1: 8) Pavel a ajuns în Roma în anul 60 e.n. şi între acest an şi anul 64 e.n. progresul realizat de această comunitate s-a datorat, în bună măsură, muncii lui. În data de 19 iulie 64 e.n., un vast incendiu a devastat două cartiere întregi din Roma, cauzând multe pierderi de vieţi omeneşti şi lăsând mulţi locuitori fără adăpost. Iniţial, suspiciunea a fost îndreptată chiar către Nero, despre care se credea că a dorit să cureţe oraşul de o zonă aglomerată şi nu tocmai aspectuoasă, pentru a putea să înalţe alte construcţii şi să îşi extindă propriul lui palat. După propria relatare a lui Tacitus, lucrurile au decurs astfel:

„În consecinţă, pentru a scăpa de aceste suspiciuni, Nero a legat vinovăţia şi a aplicat cele mai perfecţionate torturi asupra unei clase urâtă pentru faptele sale dezgustătoare, numiţi Creştini de către populaţie. Cristos, de unde vine originea numelui, a suferit pedeapsa maximă în timpul regimului lui Tiberius, de mâna unuia dintre procuratorii noştri, Pontius Pilatus şi o superstiţie dăunătoare, până acum controlată, a ieşit la iveală nu numai în Iudea, prima sursă a răului, dar şi în capitală, unde toate lucrurile şocante şi ruşinoase din fiecare parte a lumii se întâlnesc şi devin populare. În acord cu aceasta, au fost arestaţi toţi cei care au mărturisit; apoi după informaţiile date de aceştia, o mare mulţime a fost condamnată, nu atât pentru crima de incendiere, cât pentru ura faţă de rasa umană. Batjocuri de toate felurile s-au adăugat morţii lor. Acoperiţi cu piei de animale sălbatice, ei au fost sfâşiaţi de câini şi au pierit, sau au fost crucificaţi, sau au fost arşi. Aceasta a servit la a lumina noaptea, atunci când lumina zilei s-a stins. Nero şi-a pus la dispoziţie grădinile proprii pentru spectacol şi a organizat un spectacol la circ şi în acest timp el s-a amestecat cu poporul, conducând un car de luptă. Cu toate acestea, chiar şi pentru criminalii care merită pedeapsa extremă şi exemplară, se trezeşte un sentiment de compasiune; pentru că nu a fost aşa cum a părut, pentru binele public, ci să mulţumească cruzimea umană, de acea au fost distruşi.

Există şi părerea că Nero a fost în măsură să transfere suspiciunea către Evrei, care, la rândul lor, au arătat către Creştini. În acea perioadă, Evreii nu erau populari şi erau suspectaţi de intenţii de incendiere. Cu trei ani mai târziu, Antiohia a fost scena unui progrom cauzat de o falsă acuzaţie de incendiere, provocată de Evrei. Mulţi au refuzat să accepte un test bazat pe sacrificiu şi au pierit cu acea ocazie. Cel mai timpuriu comentator al persecuţiei a fost scriitorul documentului 1 Clement care, în aproximativ anul 100, considera că Evreii erau vinovaţi. El a scris din Roma către Biserica din Corint, reproşând comunităţii că a permis ca prezbiterii care au fost aleşi în mod corect, să fie îndepărtaţi de tineri nemulţumiţi. La începutul scrisorii sale el arată cum invidia, gelozia şi conflictele fratricide au fost caracteristice pentru vechiul Israel şi apoi scrie următoarele:

„Prin gelozie şi invidie, cei mai importanţi stâlpi (ai Bisericii) au fost persecutaţi şi trimişi la moarte. Să avem în faţa ochilor drepţii apostoli: Petru, care prin gelozie nedreaptă a îndurat nu una sau două dar mai multe suferinţe şi în felul acesta, aducând mărturie, a ocupat locul său de glorie. Prin gelozie şi conflict, Pavel a desfăşurat premiul răbdării; de şapte ori legat, condus în exil, bătut cu pietre, apărând ca un herald în amândouă Est şi Vest, el a cucerit o faimă nobilă pentru credinţa sa; el a învăţat dreptatea pe toată lumea şi după ce a atins limita de vest, a devenit martor în faţa conducătorilor. După acea a plecat din lume şi s-a dus către locul sfânt, arătând cel mai bun exemplu de răbdare.”

În acest text se vorbeşte clar de competiţia şi rivalităţile dintre „oamenii credinţei”, care ne arată că acestea au existat încă din prima fază de formare a Bisericii Creştine şi că ele nu i-au ocolit nici pe apostolii Petru şi Pavel. Creştinii, după cum ne arată textul citat înaintea acestuia şi care aparţine istoricului Tacitus, erau acuzaţi, nu pentru că aderau la credinţa creştină, ci pentru o posibilă incendiere. Datorită viziunii apocaliptice care prevedea un sfârşit al lumii, Creştinii erau acuzaţi, de asemenea, de „ură împotriva rasei umane.” În Tesaloniceni sau în Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte de un sfârşit al lumii de care numai Creştinii pot scăpa şi această învăţătură, din motive evidente, nu putea să placă cetăţenilor romani, care nu erau Creştini. Pedeapsa nedreaptă aplicată Creştinilor de către împăratul Nero avea rolul să trezească sentimente de teroare în cei vinovaţi dar şi să liniştească zeii ultragiaţi ai Romei. O generaţie mai târziu, comunitatea creştină din Roma a fost restabilită şi a devenit influentă şi Creştinii urmau să se bucure de încă 130 de ani de linişte. Persecuţia lui Nero a fost un eveniment dramatic, dar singular şi nu începutul unei campanii sistematice de persecuţie a Creştinilor.[3] În prima generaţie după crucificare, Creştinii trăiau într-o situaţie oarecum provizorie, în sensul că ei aşteptau reîntoarcerea lui Isus Cristos în timpul generaţiei lor. Dar oricât de provizorie, o anumită formă de organizare şi mijloacele necesare de a se pregăti pentru evenimentele care urmau să vină, se presupun.[4]

 

[1] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 27

[2] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 28

[3] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 30

[4] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 37

Stabilirea Bisericii Creştine începe cu Domnul Isus Cristos. Problema care se pune este dacă Isus Cristos a intenţionat să stabilească o organizaţie ierarhică, încă de la început, care să aibă în fruntea ei pe apostoli şi deasupra tuturor apostolilor pe apostolul Petru. Personal, consider că Isus a dorit să creeze o comunitate, care să fie capabilă să reflecte calitatea de Creştini a membrilor ei şi nicidecum o organizaţie, care să semene cu cele deja existente. Mare şi mic sus şi jos aveau alte înţelesuri decât cele obişnuite, pentru Isus, atunci când se referea la comunitatea din jurul său. El a spus că cel care doreşte să fie cel mai mare, trebuie să fie servitorul celor mai mulţi. Măsura mărimii şi importanţei poziţiei unui Creştin era dată de numărul mai mic sau mai mare de oameni la care era chemat să se facă util. Anvergura poziţiei nu era dată de numărul mare de personal, care să servească o anumită persoană, principiu care se aplică în lumea noastră, ci chiar de reversul acestui principiu. Isus Cristos nu a stabilit o ierarhie pentru Biserica Sa ci o unitate deplină între membrii ei. Pe plan vertical, dependenţa exclusivă de Dumnezeu, pe plan orizontal toţi membrii Bisericii absolut egali între ei, fiecare având misiunea lui. Ucenicii lui Isus, ca şi comunitate, trebuiau să fie recunoscuţi după dragostea pe care o aveau unul pentru celălalt. (Ioan 13: 34-35)

Isus Cristos a făcut imposibilă existenţa oricărei ierarhii pentru că dragostea spirituală nu cunoaşte superior şi inferior. Apostolul Pavel este un fel de “ordonator” al Bisericii, adică un fel de strateg care trasează direcţii de organizare în structura acesteia. Limbajul folosit de Pavel a încercat să explice învăţătura lui Isus şi de aceea apostolul s-a străduit să găsească termenii potriviţi pentru a se adresa celor care urmau să primească mesajul. După toate probabilităţile, Pavel a avut nevoie să îşi întărească propria autoritate, ca să dea greutate mesajului pe care l-a transmis, deoarece autoritatea sa era mereu pusă în discuţie. Unii Creştini îl preferau pe Apolo, ca şi ghid spiritual, sau poate şi pe alţi misionari. (1 Corinteni 1: 11-12;); (2 Corinteni 2: 9; 17; 3: 1; 12: 1-21, 13: 1-10) Pavel nu a fost apreciat, în aceeaşi perioadă, cu aceeaşi unanimitate cu care este considerat acum, ca fiind alături de Isus Cristos cea mai importantă persoană care a contribuit la edificarea Creştinismului. Aceasta, deoarece, în lipsa mijloacelor perfecţionate de astăzi, scrierile sale nu erau răspândite în toată lumea, cum s-a întâmplat după ce Biblia scrisă a fost realizată şi ulterior canonizată. Mai mult, după ce Biblia a fost şi tipărită, Pavel a devenit unul dintre cei mai citiţi scriitori din lume. Autoritatea lui Pavel a fost de multe ori contestată în timpul vieţii sale şi de aceea el a fost obligat să lupte cu detractorii săi şi chiar să facă exerciţii de autoritate în raporturile sale cu adunările creştine, pe care le-a deschis.

“... căci v-am scris şi cu gândul să vă pun la încercare şi să văd dacă sunteţi ascultători în totul.” [(2 Corinteni 2: 9); ref. 105 în Biblia Ortodoxă]

O bună parte din autoritarismul Bisericilor instituţionale se datorează limbajului folosit de apostolul Pavel, prin care acesta, a încercat să îşi consolideze propria sa autoritate în faţa comunităţilor creştine pe care le-a creat. Acesta reprezintă numai “carapacea” în care este învelit Creştinismul şi care, la fel ca o scoică, nu foarte aspectuoasă la înfăţişare, ascunde perla din mijlocul ei. Mulţi credincioşi lumeşti nu reuşesc să deschidă scoica şi să ajungă la perlă, adică la esenţa Creştinismului şi se împiedică de forme şi organizări. Dumnezeu este Acela “... care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului. Căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa.” [(2 Corinteni 3: 6); ref. 106 în Biblia Ortodoxă]

După părerea mea, mesajul lui Pavel seamănă cu o bijuterie scumpă de aur şi pietre preţioase, care însă este pusă într-o cutie de fier, nu prea aspectoasă la înfăţişare. Acesta a transmis omenirii un lucru esenţial şi anume că individul este mântuit numai atunci când intră în lumea spirituală, care este condusă după alte reguli decât aceea în care trăim. Pacea, bucuria şi dragostea sunt semnele spiritualităţii şi nicidecum legalismul care ne îndeamnă să dobândim mântuirea prin a face sau a nu face anumite lucruri. Motivaţia pentru o conduită creştină este adânc înrădăcinată în conştiinţele noastre, în ceea ce suntem şi ceea ce facem decurge în mod necesar, ne forţat din aceasta. Mântuirea nu este un răspuns, o recompensă, pentru faptele noastre bune, ci este apartenenţa la lumea de care, în mod necesar, aparţin aceia care s-au ridicat la mari înălţimi spirituale. Ar trebui spus că aceste înălţimi spirituale sunt pentru toţi cei care cred şi care au fost cunoscuţi de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii şi în nici un caz doar pentru o grupă foarte restrânsă de persoane, care în mod excepţional ajung la ele. Marile înălţimi sprirtuale sunt pentru toţi memebrii adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu.

Faptele bune sunt doar expresia a ceea ce suntem, nu sunt un mijloc prin care ne putem atinge un anumit scop, în cazul nostru mântuirea. Cu alte cuvinte, există posibilitatea ca un om să fie rău, dar să facă fapte bune. Îmi aduc aminte de un reportaj televizat în care se arăta că unii dintre marii mafioţi ai lumii interlope ajutau, de fapt, multă lume, făceau multe binefaceri, plăteau taxele şcolare ale unor copii săraci, ajutau pe cei mai puţin privilegiaţi, plătindu-le chiriile, etc. O făceau probabil pentru un interes legat de imaginea lor, de ochii lumii. Chiar dacă urmărim un scop mult mai înalt, de exemplu mântuirea, totuşi nu putem să îl obţinem doar prin faptele noastre bune, prin eforturile noastre proprii. Acest scop însă este deja atins, suntem deja mântuiţi, prin Isus Cristos, prin ceea ce este El, prin meritele Lui, prin faptele Lui bune. Nu se termină însă totul aici, deoarece suntem mântuiţi cu un scop şi anume să devenim la fel ca şi Cristos, fraţii şi surorile Sale, având aceeaşi statură spirituală, ca şi El. Prin urmare, viaţa veşnică nu este un scop în sine, finalitatea mântuirii este aceea de a deveni fiinţe potrivite pentru Dumnezeu, Mireasa Lui, ca să folosesc limbajul metaforic al Bibliei, „un ajutor potrivit pentru El,” ceea ce înseamnă de fapt: „un partener spiritual potrivit pentru El.” Pe de altă parte, de la aceste înălţimi spirituale, Pavel s-a întors câteodată prea brusc pe pământ şi a început să stabilească noi reguli, care le-au înlocuit pe cele vechi şi care sunt atât de dragi Bisericilor instituţionale, a căror „hrană” preferată sunt regulamentele, prin care îi pot urmări pe oameni şi  trage la răspundere. Astfel Pavel a găsit de cuviinţă să stabilească reguli cu privire la ţinuta femeii în adunări, la judecăţile între Creştini, la atitudinea adunărilor creştine faţă de cei care greşesc şi chiar ceea ce este mai bine pentru părinţi „să facă,” cu privire la fetele fecioare. S-a creat astfel un Creştinism „cu două viteze” în care unii înaintează în mod spiritual, iar alţii „după reguli.” Metafora folosită de apostolul Pavel, aceea a Bisericii care este asemănătoare cu corpul omenesc, duce la o comparaţie imperfectă, chiar dăunătoare. În mod categoric, Isus Cristos nu este pentru Biserică un Cap în acelaşi fel în care capul unei persoane este cap pentru corpul acesteia. Organele corpului uman sunt elemente care nu gândesc ci doar execută în mod perfect ceea ce le cere capul, adică creierul nostru. Noi nu suntem doar organe de execuţie, în raport cu Capul Bisericii, care este Isus Cristos şi îmi bazez afirmaţia pe o altă constatare a apostolului Pavel care spune că Isus este cel dintâi, născut dintre mai mulţi fraţi. (Romani 8: 29) Pe de altă parte, cei credincioşi trebuie să ajungă la înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos, dar refenindu-mă la metafora lui Pavel, o mână sau un picior nu vor putea niciodată să ajungă la „înălţimea” capului, din punct de vedere al gândirii sau cunoaşterii, adică al iubirii conştiente. (Efeseni 4:13-15;) Noi trebuie să fim ca şi Cristos nu doar executanţi veşnici, prietenii Lui, fraţii şi surorile Lui şi nu „robii” Lui. Această observaţie de detaliu este de fapt o constatare de esenţă, pe care mulţi o trec cu vederea, încercând ca în acest mod să menţină pe membrii instituţiilor bisericeşti într-o ascultare oarbă, faţă de autorităţile acestora.

Thursday, 31 December 2020 00:02

Teologia Unităţii Şi Teologia Ierarhiei

Written by

Dacă metafora folosită de apostolul Pavel, prin care acesta aseamănă Biserica cu un corp omenesc nu este bine înţeleasă se trag concluzii greşite. În fapt, aceste concluzii stau la temelia tuturor Bisericilor instituţionale şi acesta este motivul pentru care afirm că unele scrieri ale apostolului Pavel, interpretate în mod greşit, în mod deliberat sau nu, deschid calea instituţionalismului bisericesc. Comparaţia cu un corp uman a Bisericii are calitatea că ne vorbeşte despre cooperarea perfectă care se impune să existe între toţi memmbrii ei. Toate părţile corpului uman sunt la fel de importante. Ochiul nu doar este ajutat de existenţa, de exemplu a picioarelor, care permit o schimbare a direcţiei corpului şi deci o vizibilitate mai bună, dar existenţa ochiului uman este chiar condiţionată de prezenţa tuturor celorlalte organe, care au intrat în fiinţă împreună şi care funcţionează ca un tot unitar, ca un sistem. Toţi membrii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu trebuie să coopereze în tot ceea ce fac, dar activitatea concertată nu este scopul Bisericii Spirituale Unice. Scopul Bisericii celor născuţi din Dumnezeu nu este unul programatic sau precis determinat, aceasta nu este ca şi o armată, care urmează să cucerească o redută, este doar o comunitate spirituală a cărei raţiune de a fi este existenţa în comun şi practicarea dragostei de natură divină. Biserica celor născuţi din nou nu trebuie să lucreze ca şi o echipă, perfect coordonată cu scopul de a salva sufletele oamenilor. A înţelege lucrurile, în modul precizat, este o eroare cu consecinţe foarte grave. Toate persoanele care sunt mântuite de Dumnezeu, au fost cunoscute, încă înainte de întemeierea lumii şi mântuirea le-a fost oferită de Dumnezeu. Să nu uităm faptul că la om mântuirea este cu neputinţă. (Matei 19; 26) Oricât de bine ar fi coordonată armata de salvatori, adică Biserica, ea nu poate salva pe nimeni, ceea ce este de salvat a salvat Dumnezeu, în baza credinţei proprii şi speranţei fiecărui individ în parte. Dacă nu ar fi aşa, aceasta ar însemna că salvarea oamenilor ar depinde de efortul şi puterea Bisericii, sau de aria ei de răspândire, dar această teologie nu este ceea a Bibliei. Această ultimă înţelegere a lucrurilor se face vinovată de toate masacrele produse în numele Creştinismului, ale cărui armate şi au propus să salveze sufletelor oamenilor, dar au sfârşit doar prin a îi măcelări şi de asemenea de a ridica semne de îndoială în legătură cu un Dumnezeu ai cărui reprezentanţi ucid în numele Lui, torturează, sau ard oamenii de vii. Biserica nu trebuie să fie o comunitate pasivă dar nu trebuie să facă decât ceea ce i-a fost dat să facă. Aceasta este exact ceea ce a făcut şi Isus, pe pământ, adică să anunţe vestea bună a salvări, care vine prin credinţă şi să manifeste puterea lui Dumnezeu, spre binele oamenilor. Tocmai aceste lucruri, esnţiale şi definitorii, Bisericile instituţionale nu le îndeplinesc. Ce face orice instituţie bisericească este să se organizeze ca un aparat, bine pus la punct şi să încerce să se dezvolte, cucerind ‚teritoriile’ spirituale, dar şi materiale şi chiar geografice din jurul lor. „Biserica conchistadorilor,” Bisericile „civilizatoare şi salvatoare” sunt modelul ideal al oricărei Biserici instituţionale. Pentru astfel de acţiuni Biserica trebuie să fie structurată ca şi un corp uman, ca şi o armată dar astfel de conduită nu este ceea ce ne spune Biblia, că aşteaptă Dumnezeu de la ea. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu are, în sensul corpului uman, un cap, adică un comandant, un lider. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este formată din fraţi şi surori, dintre care Cristos este un model care trebuie urmat. Cum am putea noi să fim ca şi Isus Cristos, adică să ajungem la înălţimea plinităţii staturii lui, dacă El este un comandant? Desigur că un comandand, un lider are trăsături de caracter specifice, dar noi nu suntem chemaţi să ajungem ca şi un şef, ca şi un lider, ci ca şi un frate, sau sa şi o soră. Isus Cristos este fratele nostru şi în acelaşi timp este salvatorul nostru şi ghidul nostru spiritual, El nu este în nici un fel şeful nostru, comandantul nostru de oşti. Aşa cum Isus ne-a îndrumat către Tatăl şi noi trebuie să îi îndrumăm pe oameni către El. Isus nu s-a prezentat pe sine ca fiind un lider autoritar, de ce l-am transformat în aceasta? Dumnezeu este Tatăl nostru, nu este comandantul nostru cu toate că oamenii în asta încearcă să îl transforme. De multe ori, oameni sunt mai întâi linguşitori şi total lipsiţi de şira spinării, iar apoi îşi omoară dictatorii, pe care chiar ei îi crează. Desigur odată ajunşi şefi ai instituţiilor bisericeşti funcţionarii bisericeşti aşteaptă ca toată lumea să se comporte cu ei cu aceeaşi slugărnicie cu care ei ne învaţă că trebuie să ne comportăm cu Dumnezeu. Cam acelaşi gen de atitudine mi se pare vizibil în modul instinctual prin care natura unamnă, ne renăscută spiritual, încearcă să se apropie de Dumnezeu. Este o tactică prin care cei mai mulţi se apropie cu maximă prudenţă de o personalitate şi după ce cred că au descifrat-o şi i-au aflat punctele slabe fac totul să o conteste şi să o distrugă.  Dar în modul acesta, cei care în mod, mai degrabă inconştient, practica această atitudine îl contrazic şi îl neagă pe Isus, care ne-a informat că Dumnezeu este Tatăl nostru.  De ce este important acest aspect? Lumea s-a săturat de dictatori şi atunci când însuşi Dumnezeu este prezentat ca şi un dictator marea majoritate a oamenilor, aceia care nu au un interes imediat, de a fi ajutaţi, caută orice fel de motivaţii, oricât de superficiale, pentru a adopta o poziţie ateistă sau agnostică. „Temeţi-vă de Dumnezeu” este lozinca, preluată şi generalizată, după un text din Apocalipsa lui Ioan, care se referă la o vreme când Dumnezeu devine Executor al propriilor Sale judecăţi. Reacţia este aceea că oamenii luptă cu propria lor frică şi cea mai sigură metodă li se pare multora aceea de a se convinge pe ei înşişi, că Dumnezeu este doar o superstiţie învechită.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este o armată cu un comandant este o familie care are ca Tată, dimensiunea infinită a realităţii. Tatăl nostru este infinitatea care pătrunde în minţile noastre atunci când ne ridicăm deasupra propriei noastre condiţii umane, finite, atunci când înţelegem că, prin Cuvânt, suntem parte, la fel ca tot ceea ce este raţional în sensul de utilizator de limbaj logic, din Raţiunea Universală. Limbajul ne dă conştiinţa de sine deoarece limbajul este acela care se detaşează de noi înşine şi ne permite să ne judecăm propriile trăiri, prin prisma unor principii universale, specifice raţionalităţi. Limbajul este oglinda noastră şi în acelaşi timp este întipărirea slavei lui Dumnezeu, este Cuvântul întrupat. Mântuirea înseamnă conştiinţa a ceea ce suntem, adică suntem o parte din Dumnezeu. Trezirea la această conştiinţă o face însă Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, atunci când El ne naşte din nou, din El însuşi. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este un corp funcţioanl, care este constituit în scopul de a îndeplini anumite funcţii. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o colectivitate spirituală, care nu este constituită pe principiul funcţionalităţii, aşa cum este corpul uman, ci pe principiul afinităţii, adică înrudirii spirituale. Biserica Spirituală Unică este întemeiată pe Isus Cristos şi nu are ca fundament principiul organizări sau cooperări, în vederea realizări unor scopuri comune, cum ar fi convingerea sau constrângerea oamenilor, ca aceştia să devină Creştini, de către o echipă de lucrători. Principiul este  ca oricare membru al ei să îl mărturisească liber pe Mântuitorul său personal şi mărturia fiecăruia să fie însoţită cu semne şi minuni. Mai departe cel convertit, mai degrabă regăsit, are datoria să facă acelaşi lucru, nu doar predicând celor care sunt deja salvaţi, în cercul îngust al Bisericilor instituţionale ci mai ales celor care aşteaptă, „încă înainte de întemeierea lumii” ca speranţa lor în Cristos să se materializeze. Esenţial este însă a nu se predica o instituţie bisericească sau alta, o doctrină sau alta, ci să fie anunţată salvarea care vine prin legătura personală cu Salvatorul fiecărui individ în parte, adică cu Isus. Se impune să repetăm exact ceea ce făcea Isus şi mergând din loc în loc să vorbim oamenilor de Tatăl nostru, însoţind vorbirea noastră cu semne şi minuni. Desigur este bine să cooperăm cu ceilalţi Creştini pentru că din punct de vedere practic avem nevoie de o anumită logistică, dar este nevoie să ne legăm unii de alţii în nici o o organizaţie sau Biserică instituţională. Organizarea şi cooperarea în astfel de cazuri o face direct Dumnezeu. Sunt conştient că în fel acesta promovez exact modul de funcţionare al Creştinismului timpuriu, dar în realitate acesta este cel corect.     

Ce este de făcut? Un singur lucru trebuie făcut şi anume întoarcerea la Cristos şi citirea şi acceptarea tuturor celorlalte scriei care aparţin de N.T. exclusiv în lumina teologiei lui Isus Cristos. El a venit să ne ofere o învăţătură care nu este din lumea aceasta şi care nu are nimic de a face cu ordinea şi organizarea din lume ci este chiar reversul acestora. Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru nostru şi nu în lumea în care trăim, de aceea lumea nu poate decât să o pervertească.

Există, prin urmare două teologii diferite în Biblie şi anume teologia unităţii, promovată fără echivoc de Isus Cristos şi teologia ierarhiei sau a autorităţii, desprinsă din unele epistole atribuite apostolului Pavel. Cele două teologii sunt radical diferite, prima se bazează, cu prioritate, pe unitatea desăvârşită între Persoanele Dumnezeirii, între om şi Dumnezeu şi, în familie, între soţ şi soţie. Cea de a doua se bazează, în primul rând, pe o ierarhie a autorităţii în care Tatăl este Capul Fiului, Fiul este Capul Bisericii şi bărbatul capul femei. Desigur că cea de a doua teologie nu exclude dragostea spirituală, ea chiar o presupune, dar dragostea este „acoperită” de autoritate, de puterea de decizie. În cadrul celei de a doua teologii se poate foarte uşor „uita” pentru un moment de dragoste şi ceea ce rămăne este autoritatea, în forma ei „pură,” autoritatea care nu poate fi contestată, atâta vreme cât este prezentată ca venind de la Dumnezeu.

Dacă acelaşi Dumnezeu, locuieşte prin Duhul Său cel Sfânt în interiorul mai multor indivizi, în acelaşi timp, ce ierarhie poate să fie între aceştia? Locuieşte oare mai mult în unii şi mai puţin în alţii, în aşa fel încât să se creeze, în felul acesta, o ierarhie? O anumită ordine este necesară acolo unde se adună mulţimi mare de oameni, o ordine administrativă, menagerială, dar în nici un caz o ordinea spirituală. Ordinea spirituală nu este de compentenţa oamenilor, ci exclusiv a lui Dumnezeu. Nici un om pe pământ nu poate face ordine spirituală, dar prin instituirea ritualurilor creştine, acestea sunt administrate de către Bisericile instituţionale şi deci acestea impun o ordine spirituală. În conformitate cu teologia lui Isus, Duhul Sfânt stabileşte ordinea spirituală, atunci cînd lucrează prin oamenii lui Dumnezeu. El îi trimite, pe fiecare în mod individual, le toarnă în inimi dragostea care îi motivează, le dă mesajele, pe care ei trebuie să le transmită, tot El le dă şi puterea să facă minuni şi bineânţeles Duhul Sfânt lucrează în fiinţele celor care primesc aceste mesaje şi îi convinge de păcat. Instituţiile bisericeşti au tendinţa de a înlocui lucrarea de organizare a lui Dumnezeu, cu propria lor organizare, bazată pe tradiţii şi pe reguli prestabilite.                   

Este exact ceea ce se întâmplă în momentul de faţă în Bisericile instituţionale şi anume se pune un accent deosebit pe autoritate şi despre dragoste se aminteşte câte odată, dar efectele ei sunt greu de sesizat. Bazat pe învăţătura lui Isus Cristos se poate afirma că singura autoritate este aceea care vine din dragoste, care este recunoscută din dragoste şi care duce la unitate perfectă. Aceasta este marea revoluţie adusă de Creştinism în istorie. Este vorba de a pune dragostea înaintea tuturor lucrurilor, de a promova sacrificiul de sine, acela care vine din iubire, ca şi valoare supremă. Nu se exclude desigur dreptatea dar şi dreptatea vine tot din dragoste, adică din nevoia de a proteja fiinţele iubite şi desigur principiul iubirii de natură divină. Dumnezeu nu iubeşte crima, furtul, minciuna, înşelătoria şi de altfel nici un fel de păcat. Dumnezeu nu poate tolera păcatul dar numai El este acela care cunoaşte motivaţiile profunde ale fiecărui individ uman. Ce fel de Paradis ar fi acela în care fiinţele salvate ar fi interesate de fraudă? La fel ca şi ‚paradisul’ de pe pământ. Ce conţinut ar avea speranţa umanităţii în mai bine dacă Paradisul Ceresc s-ar asemăna cu ‚infernul’ pământesc? Dumnezeu ne iubeşte, atât de mult, încât doreşte pentru noi pacea spirituală şi fericirea deplină. Acestea ar fi puse, fără îndoială, în pericol dacă în Paradisul Ceresc ar continua să fie localizate persoane care nu vor să renunţe la ne dreptate. Este societatea umană rea sau bună, atunci când luptă împotriva infracţiunilor? Părerea mea este că este bună, deoarece în cazul că nu ar face-o un rău cu mult mai mare s-ar produce şi bineânţeles multă suferinţă umană. Nimeni nu îl poate califica pe Dumnezeu ca fiind prea aspru sau intolerant, atunci când luptă cu păcatul. El face acest lucru pentru că ne iubeşte. Pe de altă parte, Isus nu se referă la săvârşirea de infracţiuni atunci când îi identifică pe aceia care vor fi separaţi definitiv de Dumnezeu ci doar la egoismul specific uman. A nu ajuta pe săraci nu este o infracţiune, în lumina legi, dar este un păcat în ochii lui Dumnezeu. A nu îi ajuta pe alţii este un lucru ‚natural’ pentru om şi tocmai de aceea, pentru a corespunde standardelor lui Isus, avem nevoie să fim născuţi din nou, adică să ne schimbăm natura. Nu avem nevoie să fim botezaţi din nou, adică a doua oară, la maturitate, dar avem nevoie să ne naştem din Dumnezeu. Schimbarea naturii noastre este condiţia pentru a intra în Împărăţia Cerurilor.  

Principiul autorităţii care vine din putere, sau dintr-o poziţie superioară, la un moment dat, este promovat prin unele epistole atribuite lui Pavel, în linie directă cu tradiţia din care acesta a provenit, adică din cea iudaică. Pavel a adus femeia „la locul ei,” aşa cum era şi în tradiţia iudaică şi a reintrodus judecăţile morale, pe care Isus le-a interzis. Teologia lui Isus Cristos nu este din lumea aceasta, este o „nebunie” pentru lumea în care trăim, este „nebunia” crucii pe care însă apostolul Pavel a încercat să o facă „digerabilă” pentru lume. Acesta a construit un cadru instituţional bazat pe reguli pe care le-a introdus, pentru a instaura „ordinea” în adunările creştine. În orice caz, modul în care se desfăşurau adunările înfiinţate de Pavel era mult mai deschis şi implica mult mai bine pe Creştini, în viaţa comunităţilor, decât Bisericile instituţionale din prezent. Cu toate acestea, problema este că, prin unele epistole ale apostolului Pavel s-a stabilit o teologie a ierarhiei, adică Tatăl este Capul lui Cristos, Cristos este Capul Biserici şi bărbatul este capul femei. Şi ce este rău în acest fapt? Pe baza structuri imaginată de Pavel oamenii au mai adăugat o verigă şi anume aceea că Biserica instituţională este capul individului credincios, adică al bărbatului. Pavel nu a făcut o astfel de afirmaţie dar această completare se potriveşte foarte bine în schema propusă de Pavel. În însăşi logica sa schema lui Pavel cerea parcă adăugirea acestei verigi lipsă, dar eu sunt convins că Pavel nu a intenţionat-o, în nici un fel. Schema completă, atât de multă apreciată de Bisericile instituţionale, este următoarea: Tatăl este Capul Fiului, Fiul este Capul Biserici, Biserica este capul bărbatului şi bărbatul este capul femei. După cum am arătat în această lucrare, nici una dintre legăturile dintre verigi nu este corectă, privită în prisma învăţăturilor lui Isus. Tatăl nu este Capul Fiului, ci este una cu Fiul, acelaşi Dumnezeu, într-o unitate desăvârşită. Fiul nu este Capul Biserici, în înţelesul natural al cuvântului cap. Biserica este constituită din fraţii şi surorile lui Isus şi nu din organe de execuţie. Cristos poate fi numit Cap al Biserici, folosindu-ne de un limbaj incorect, dar numai dacă se adaugă toate precizările necesare în ceea ce priveşte înţelesul, în acest caz, al cuvântului ‚cap.’ Cristos este un model, un organizator, un deschizător de drumuri, un veghetor, dar nu este cap în sensul de creier care gândeşte şi care transmite comenzile unor organe care nu au posibilitatea să analizeze şi să hotărească liber dacă urmează sau nu impulsurile primite. Oamenii au conştiinţă şi sunt liberi să îşi urmeze propria lor conştiinţă. La acest nivel cuvântul ‚cap’ poate să sugereze ideia care a fost intenţionată, dar numai în mod deformat. Biserica nu este capul bărbatului şi nici în epistolele atribuite apostolului Pavel nu găsim o astfel de afirmaţie, dar aceasta este adăugirea implicită, care se găseşte în modul în care sunt construite doctrinele şi regulile Bisericilor instituţionale. Bărbatul nu este capul femei ci ei sunt una în Cristos.  O precizare este necesară, numai şase dintre epistolele apostolului Pavel sunt considerate, ca fiind provenite direct de la acesta, restul sunt considerate a fi epistole, scrise sub pseudonim de alţi lucrători Creştini, care s-au folosit de numele lui Pavel, pentru a da greutate scrierilor lor. ? În acest mod se pot explica unele condradicţii, existente în teologia prezentă în epistolele, atribuite lui Pavel. Cu toate acestea, epistola întâia către Corinteni este considerată, aproape în unanimitate, că aparţin lui Pavel personal şi tocmai în această epistolă apare structura ierarhică la care am făcut referire. „Dar vreau să ştiţi că, Cristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femei, şi că Dumnezeu este capul lui Cristos. (1 Corinteni 11; 3) De remarcat însă este că în această epistolă Pavel nu afirmă despre Cristos că este Capul Bisericii, ci spune că El este Capul oricărui bărbat, adică susţine că indivizii sunt legaţi direct de Dumnezeu şi nu prin intermediul Bisericii. Că este „Capul oricărui bărbat” se poate spune despre Cristos, dar cu toate precizările de rigoare, dar Cristos este, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură şi Capul oricărei femei. Dovada este simplu de făcut, prin aceea că sunt ne numărate femei care sunt născute din nou, care au darurile şi roadele Duhului Sfânt şi prin care deci, se fac minuni, în mod direct, prin ele se săvărşesc vindecări, sau prorocii, au darul de a vorbi despre înţelepciune, sau despre cunoştinţă şi nu au nevoie pentru aceasta de intervenţia bărbatului lor. Bărbatul poate fi sau nu capul femei, în probleme administrative, pământeşti, dar aceasta depinde de înţelegerea dintre cei doi. În probleme spirituale bărbatul nu este capul femei, ci Cristos. Pe de altă parte, într-o altă epistolă şi anume în epistola către Efeseni, Cristos este prezentat ca fiind Capul Bisericii. „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Cristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului.” (Efeseni 5; 22-23) În realitate Cristos este Păstorul, sau Capul, cu precizările de rigoare, fiecărui individ în parte şi prin aceasta şi numai în acest fel El este şi Păstorul Bisericii, sau Capul Bisericii. Metafora folosită de Isus, prin care El se prezintă ca fiind Păstorul cel bun mi se pare mult mai potrivită decât aceea folosită de Pavel, care îl prezintă ca şi Cap al trupului spiritual, a lui Dumnezeu. (Ioan 10; 1-21) Isus, a dovedit o înţelepciune aparte, divină, când s-a descris pe Sine cu o mulţime de metafore cum ar fi Apa vieţii, Pâinea vieţii, Lumina lumii, Păstorul cel bun tocmai pentru a sublinia că toate acestea nu sunt decât metafore şi că ele nu pot decât să sugereze relaţia dintre Dumnezeu şi om.                

 Cea mai gravă alunecare către iudaism o găsim însă în epistola către Timotei, în care femeile, sunt tratate ca un fel de cetăţeni de categoria a doua şi care nu vor fi mântuite prin credinţă, ci prin fapte, adică prin naşterea de fi şi numai dacă aceştia „stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” (1 Timotei 2; 8-15) Această epistolă se consideră, aproape în unanimitate, că nu aparţine apostolului Pavel şi în felul acesta se explică totala ei ne conformitate cu teologia mântuirii prin credinţă, promovată de apostol. Totuşi această atitudine faţă de femei este foarte mult apreciată de Bisericile instituţionale şi în mod special de cele Neoprotestante. Care este explicaţia? Una dintre ele este aceea că, în felul acesta, acestea pot să întreţină o concepţie despre autoritate greşită, favorabilă politici lor instituţionale.

 Din nefericire cadrul acesta instituţional a devenit la un moment dat mai important decât principiile pe care căuta să le protejeze şi în final acest sistem, care a suferit ne numărate perfecţionări, de la Pavel încoace, a devenit de sine stătător şi având tot mai puţin a face cu învăţătura excepţională, extraordinară şi revoluţionară, pe care a promovat-o Isus pe pămănt. Personal mă declar un adept al teologiei lui Isus Cristos, cum fără îndoială era şi apostolul Ioan, acela care l-a înţeles cel mai bine pe Isus. Scrierile apostolului Pavel, care sunt mai grele de înţeles şi pe care mulţi le răstălmăcesc spre pieirea lor, trebuiesc citite în lumina teologiei lui Isus, în caz contra ele pot fi un prilej de rătăcire spirituală. Lucrul acesta l-a ştiut şi apostolul Petru, dar cuvintele spuse de el, în acest sens, nu sunt analizate şi înţelese destul de bine şi nimeni nu se întreabă care sunt acele scrieri pe care unii le răstălmăcesc spre pieirea lor şi în ce fel ele sunt răstălmăcite, în această direcţie? (2 Petru 3; 15-16) Lucrarea de faţă încearcă să dea răspuns la această întrebare.       

 Pentru a rămâne consecvenţi cu învăţăturile N.T., stabilirea de reguli nu este în acord cu principiile Creştinismului, care ne învaţă că fiecare Creştin ştie ce are de făcut, pentru că este învăţat direct de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt şi nu are nevoie să fie învăţat din afara conştiinţei sale, de către nici o altă fiinţă umană. A primit Pavel îndrumarea spirituală a vreunui alt om sau a fost învăţat de Duhul Sfânt în legătură cu principiile Creştinismului? A fost Pavel singurul Creştin inspirat de Duhul Sfânt sau toţi cei care sunt ai lui Cristos sunt învăţaţi în acelaşi fel? Dumnezeu nu l-a pus pe apostolul Pavel singurul învăţător, o dată pentru totdeauna, peste rasa umană. Există un singur Mântuirtor, în credinţa creştină, dar mai mulţi apostoli şi învăţători. Pavel a avut un mesaj, care a încercat să răspundă nevoilor spirituale ale comunităţilor cărora s-a adresat, dar în vremurile pe care le trăim, provocările sunt, de multe ori altele şi lor trebuie să li se răspundă adecvat pe măsura problemelor pe care le ridică. Din acest motiv, „închiderea” mesajului spiritual pe care Dumnezeu doreşte să îl transmită lumii şi reducerea lui numai la textele N.T., înseamnă pur şi simplu o contestare a lucrării Duhului Sfânt pe pământ, în acest moment. Nu mai sunt, la ora actuală, alte persoane pline de Duhul Sfânt, aşa cum au fost şi Pavel, Petru, sau Ioan, care să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu şi nu mai sunt oameni care să fie învăţaţi direct de Dumnezeu? Dacă admitem un astfel de principiu, înseamnă că promovăm ideea că învăţătura creştină este moartă şi că nu mai există Creştini practicanţi pe Pământ. Din momentul în care s-a canonizat Biblia şi până în ziua de astăzi s-ar mai fi putut scrie multe „Biblii” care să cuprindă experienţa oamenilor cu Dumnezeu. De fapt, există multe astfel de scrieri, deosebit de valoroase şi utile dar sunt destule Biserici instituţionale care descurajează studierea lor. Instituţiile bisericeşti doresc să ţină sub controlul lor mesajul lui Dumnezeu şi să îl interpreteze în aşa fel, încât orice nouă descoperire să nu lezeze interesele lor. Deviza „Sola Scriptura” a devenit o „armă”, prin care Bisericile instituţionale, interpretează Biblia, aşa cum cred ele şi cum le convine, pentru a îşi menţine statutul, şi pentru a controla pe enoriaşii lor.              

Din cauza faptului că nu sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, mulţi reprezentanţi ai Bisericilor instituţionale rămân doar la slovă. Ei văd că este scris, ceea ce este scris, dar iau numai litera, pe care o interpretează în limitele naturii umane ne renăscute spiritual şi din aceasta  creează o nouă doctrină sau un nou regulament. Este foarte bine când apar idei sau „lumini” noi în înţelegerea Creştinismului, dar acestea nu trebuiesc absolutizate, ridicate la rangul de „adevăr” indiscutabil şi mai ales, nu trebuie să acopere singurul adevăr cu adevărat fundamental care ne spune că „Dumnezeu este dragoste.” Atunci când vom pune în discuţie şi vom contesta acest adevăr, vom păşi într-o eră în care Creştinismul şi-a trăit ultimele clipe. Mulţi atei, dezamăgiţi de viaţa lor, contestă tocmai acest lucru şi anume că există o realitate transcedentală care ne iubeşte. Nici un om nu poate crede în Dumnezeu, dacă nu simte dragostea Lui, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dracii cred şi se înfioară, dar spre deosebire de oameni, ei l-au văzut pe Dumnezeu. Bisericile instituţionale, în marea lor majoritate, nu arată această dragoste, ci arată o faţă umană în care totul este reglementat, organizat şi ţinut sub control. Ele transmit un singur sentiment: „frica de a nu greşi,” pe care o inoculează în conştiinţele umane atât de adânc, încât altceva nu se mai vede şi oamenii devin paranoici şi suspicioşi şi chiar îi privesc pe cei din jurul lor ca pe nişte pericole, adică ca pe nişte potenţiali păcătoşi. Singura şansă de a nu greşi, într-o anumită situaţie sau alta, este aceea de a ne lăsa ghidaţi de o inimă umplută cu dragoste spirituală, de către Duhul Sfânt. Bunătatea cere de asemenea înţelepciune, altfel se transformă în slăbiciune. Spiritul Creştinismului este cu totul diferit decât cel al lumii. Regulile din Împărăţia lui Dumnezeu sunt pe dos faţă de cele din lumea noastră, adică cel mai mare este slujitorul tuturor. Chiar Isus Cristos este slujitorul întregii lumi, pentru că El nu face altceva decât o muncă de învăţător, de medic, sau de consilier şi nu ne cere în schimb decât să îl iubim. Cristos nu este stăpânul nostru, este slujitorul nostru, nu ca Unul care este obligat să ne fie slujitor sau este plătit pentru asta, ci ca Acela care face lucrul acesta din dragoste, de aceea ar trebui să îi iubim pe toţi ‚slujitorii’ de pe pământ. Cristos este un slujitor foarte puternic, care poate face totul pentru noi, şi care poate să ne ofere viaţa veşnică.

Pavel pune în capul listei, între membrii Bisericii, mai întâi pe apostoli apoi pe proroci, pe învăţători etc. Este apostolul mai mare decât prorocul şi în ce sens? Personal, nu cred că Pavel a dorit să instituie o ierarhie de tipul celei administrative în care unii să fie capul şi alţii coada. Mulţi însă interpretează scrierile lui în acest sens. Pe ce se bazează părerea mea? În primul rând, pentru că în fruntea Bisericii se află chiar Isus Cristos şi deci nu mai este necesar alt conducător. Cristos este în fruntea Bisericii pentru că El este slujitorul celor mai mulţi, adică fără El nici unul dintre noi nu ar putea să fie mântuit. În al doilea rând, pentru că vorbind despre Biserică, Pavel vorbeşte despre un trup în care mădularele nu pot fi unele mai importante decât celelalte, deoarece fiecare sunt la fel de necesare pentru funcţionarea trupului. Dacă este să ducem mai departe analogia propusă de apostolul Pavel, trebuie să observăm că fiecare organ în parte, din structura trupului biologic, este legat direct de cap. Nici un mădular al trupului nu poate fi legat de celelalte membre sau organe dacă nu este dirijat de cap. Capul trupului este Isus Cristos şi de aceea apostolii, prorocii şi învăţătorii nu pot fi consideraţi pe poziţii ierarhice de superioritate unii faţă de ceilalţi. Ce valoare ar avea apostolii fără cei care să primească apostolatul lor? Ce valoare ar avea prorocul, adică misiunea de proroc, fără cei cărora li se proroceşte? Ce ar putea realiza învăţătorii fără cei care trebuiesc să fie învăţaţi? Cum ar putea funcţiona o adunare creştină dacă ar fi formată numai din pastori dar nu şi din credincioşi care sunt păstoriţi?

Prin faptul că Apostolul Pavel i-a menţionat mai întâi pe apostoli, aceasta nu înseamnă că ei sunt conducătorii, ci prin aceasta se înţelege că ei sunt deschizătorii de drumuri, adică întemeietorii de noi adunări creştine. După aceasta vin prorocii care transmit direct mesajele lui Dumnezeu, dar cred că este extrem de discutabil din punctul de vedere al importanţei, cine trebuie cu adevărat să fie considerat că este mai întâi, prorocii sau apostolii. Cu alte cuvinte, nu este mai întâi vocea lui Dumnezeu cea care ghidează pe apostoli şi nu se face această voce auzită prin proroci? Acest „mai întâi” a fost preluat de Pavel din propria lui experienţă personală, adică aceea a unei persoane care era în acelaşi timp şi apostol şi proroc. El vedea misiunea lui de apostol ca fiind de primă importanţă şi de aceea a creat această scară, dar se impune să fie precizat că nu se face referire la o ierarhie spirituală sau administrativă. Nu există mai întâi şi mai pe urmă, în trupul spiritual al lui Isus Cristos, acestea sunt capcane ale limbajului folosit de Pavel, la care trebuie să fim atenţi. Acolo unde există o unitate desăvârşită, nu există nici un fel de ierarhie.

Între noi şi Dumnezeu nu există bariere materiale, adică impuse de trupul nostru omenesc, aşa cum există între oameni. Spiritul este Unul şi atunci când intrăm în lumea spirituală intrăm în Dumnezeu. Devenim una cu Dumnezeu în Spirit, acelaşi Spirit, o unitate fără bariere. Între noi şi Dumnezeu nu va exista veşnic o „frontieră,” generată de finitudinea noastră, întrucât suntem chemaţi la eternitate, adică la veşnicia lui Dumnezeu, în care nu ne mai deosebeşte nimic de El. Se pune, în mod greşit, prea mult accent pe înţelegerea lui Dumnezeu, prin prisma lumii acesteia. Spiritele sau sufletele noastre sunt libere atunci când suntem scăpăţi de determinările şi limitările trupului nostru pămăntesc, care ne forţează sau încearcă să ne deturneze cu pasiunile sale. Greşim când ne lăsăm copleşiţi de ele. În Împărăţia Cerurilor suntem liberi pentru că scăpăm de aceste determinări, în totalitate. A fi Creştin înseamnă a trăi, încă de aici, pe pămănt, în Spirit şi nu doar a cerşii ajutor de la moaştele altor sfinţi care au trăit în spirit, adică a cere ajutorul tot pentru a trăi în carne, ceea ce nu duce la nimic.

Supunerea faţă de Dumnezeu nu înseamnă subordonarea faţă de voinţa arbitrară şi capricioasă a unui stăpăn absolut ci înseamnă acceptarea liberă şi conştientă a unui set de valori, care să definească relaţiile dintre oameni, valori cum ar fi: dreptatea, dragostea spirituală, onestitatea, pe care Dumnezeu le personifică cel mai bine. Încrederea în Dumnezeu se bazează pe încrederea în aceste valori, fără de care nu ar putea exista nici o încredere. Din acest motiv sunt subliniate atât de mult aceste caracteristici ale lui Dumnezeu. Isus este Calea, nu este un stăpân. Un stăpăn nu este o cale, ci un scop în sine, nu este drumul ci chiar ţinta drumului. Isus este Calea, Adevărul şi Viaţa dar ţinta este perfecţionarea noastră, pentru a ajunge la acelaşi nivel cu El. Noi înşine suntem ţinta mântuirii, scopul ei, nu devenim obiecte de lux, sau de colecţie pentru Dumnezeu, devenim dumnezei, fii şi, adaug eu, fiicele Celui Prea Înalt. (Psalmul 82: 6; Ioan 10: 34) De remarcat este faptul că devenim dumnezei, împreună şi prin Dumnezeul unic al universului şi nu fără El. De ce nu se poate fără El? Pentru că El face parte din univers sau universuri şi pur şi simplu nu putem face abstracţie de El. Este ca şi cum am face abstracţie de soare, atunci când ne facem proiecte de viitor. A face abstracţie de El înseamnă a îl nesocoti, cu toate că ne-a anunţat că El există şi dacă ne depărtăm, de exemplu, de soare pierdăm lumina şi căldura lui. Dacă umanitatea îşi face calcule de viitor fără Dumnezeu, acestea nu au cum să reuşească întrucât Dumnezeu este Spiritul întregului cosmos şi dacă ieşim din raţionalitatea universală ne punem în pericol pe noi şi, la un anumit nivel, putem pune în pericol existenţa întregii realităţi, aşa cum este ea configurată. Ca să luăm un exemplu, să ne imaginăm că o civilizaţie inteligentă, existentă în univers descoperă anumite energii sau forţe care pot fi folosite constructiv sau distructiv, aşa cum este, de exemplu, forţa nucleară, dar nult mai puternice decât se cunosc în momentul de faţă. Prin experienţele pe care le face această civilizaţie poate pune în pericol existenţa altor civilizaţii care există, ne cunoscute, în acelaşi univers. Acţiunile părţii au consecinţe asupra întregului. Nu putem face abstracţie de Dumnezeu deoarece El este Întregul, iar noi nu suntem decât o parte. Raportul nostru cu Dumnezeu nu este unul aleatoriu ci este unul necesar deoarece facem parte din acelaşi context universal, mai mult suntem înrudiţi printr-un proces de creaţie, în care Întregul veghează la apariţia şi dezvoltarea fiecăreia din părţile Sale. Să înţelegem bine, chiar dacă noi nu credem în Dumnezeu aceasta nu înseamnă că El nu există sau că noi nu existăm pentru El. Înseamnă doar să trăim cu iluzia că suntem singuri în universul material, raţional sau spiritual şi în realitate nu este de loc aşa. De unde putem ştii? Prin credinţă putem intra într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi îl putem cunoaşte pe Cristos.      

Eroarea în înţelegerea Bisericii Creştine  porneşte de la modul cum se răspunde la întrebarea: „Cine sunt urmaşii apostolilor?” Întrebarea aceasta în sine ar putea constitui subiectul unei lucrări separate, dar mă voi mulţumi aici să fac numai câteva precizări suplimentare faţă de ceea ce am spus deja. Sunt urmaşi ai apostolilor numai Papii, Patriarhii, Episcopii, Mitropoliţii şi preoţii sau au această calitate toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu? Apostolii nu au reprezentat o categorie privilegiată a Bisericii Creştine, ci au fost primii ucenici ai lui Cristos. Isus a spus că cine va crede, va vedea lucruri şi mai mari decât cele ce s-au săvârşit în timpul apostolilor. Nu este nimeni mai mic sau mai mare în ochii lui Dumnezeu şi toţi trebuie să fie una. Înlocuirea principiului unităţii cu principiul ierarhiei a dus la decăderea spirituală a instituţiilor bisericeşti. Creştinii nu mai sunt una, aşa cum a dorit Isus Cristos pentru ei, ci sunt stratificaţi pe diverse nivele de organizare, ierarhizarea în sine fiind aceea care împiedică unitatea. Atunci când Isus a subliniat nevoia de unitate între Creştini, El a dorit să evite tocmai acest fenomen al transformării Bisericii Sale într-o altă instituţie asemănătoare cu celelalte instituţii din societate. Unitatea spirituală a existat şi continuă să existe şi va exista până la revenirea Lui, dar această unitate, mai puţin vizibilă, este ascunsă de o evidentă şi extrem de vizibilă ierarhizare.

Stratificarea dintre Creştini şi împărţirea lor în două categorii diferite, acelea de conducători spirituali şi de conduşi spiritual, este total opusă unităţii trupului lui Cristos. Capul Bisericii, aşa cum am precizat anterior, nu este format din conducătorii instituţiilor Bisericeşti. Nu există alt for de conducere, alt Cap al Bisericii decât Isus Cristos personal. Nici Papii, nici Patriarhii, nici Episcopii, nici Mitropoliţii, nici preoţii, nici pastorii, nici reverenzii, nici prezbiterii şi nici preşedinţii cultelor creştine nu sunt Capul Bisericii, ei sunt doar conducătorii instituţiilor bisericeşti. Toţi Creştinii spirituali împreună formează trupul şi nu este nici unul dintre aceştia Capul. Mai mult decât atât, nimeni nu este reprezentantul pe pământ a lui Dumnezeu, nimeni în afară de Duhul Sfânt. Toţi Creştinii regeneraţi spiritual, împreună şi fiecare dintre ei în parte, sunt reprezentanţii lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură, nu sunt însă înlocuitorii lui Isus Cristos pe pământ. Între trimis, adică apostol şi reprezentant, pe de o parte şi înlocuitor, pe de altă parte, există o mare diferenţă. Dicţionarul ne poate explica diferenţa, dar alunecarea între cele două tipuri de posibilităţi este aşa de subtilă, încât aceasta se face pe neobservate, dar efectele ei se simt. Motivul pentru care conducătorii instituţiilor bisericeşti nu stimulează şi ocolesc dezbaterea legată de necesitatea conexiunii fiecărui credincios de Capul său spiritual, este acela că ei nu doresc să îşi piardă privilegiile de conducători.

Toate aceste precizări sunt necesare pentru a putea înţelege viziunea Bisericii timpurii. În mod treptat s-a folosit principiul unei aşa zise întâietăţi apostolice asupra celorlalţi credincioşi şi pe cea a apostolului Petru asupra celorlalţi apostoli, pentru a crea o organizaţie ierarhică, în care urmaşii apostolului Petru urmau să conducă întreaga Creştinătate. Astfel de instituţii s-au numit apostolice, uitând că iniţial apostolii au fost aceia care serveau la mese. Atributele apostolilor au fost considerate ca fiind transferate numai asupra episcopilor şi cardinalilor. Numai că în realitate, aceste atribute s-au transferat asupra tuturor Creştinilor renăscuţi spiritual, întrucât harul lui Isus Cristos nu s-a limitat numai la apostoli, ci a fost dat tuturor urmaşilor Lui. Isus Cristos nu a făcut nici o deosebire de autoritate între Creştini. Toţi cei care cred în mod sincer, beneficiază de darurile şi roadele Duhului Sfânt. De altfel, urmaşii apostolilor sunt toţi cei prin care se desfăşoară puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi nu doar membrii privilegiaţi ai unei instituţii bisericeşti sau a alteia. Orice Creştin renăscut spiritual este un urmaş al apostolilor şi mai mult, un urmaş a lui Isus Cristos, deoarece orice Creştin regenerat spiritual este un trimis a lui Isus Cristos pe pământ, deci un apostol şi poartă mesajul Lui către omenire.

Şcoala de istorici care i-a urmat pe Harnack şi Lietzmann au considerat că Biserica şi-a dezvoltat în mod gradual organizarea până aproximativ în anul 90 e.n. Ei au apreciat că structura Bisericii, în perioada de început, a corespuns, în aspectele sale exterioare cu cele din sinagogile din lumea Greacă. Sursele principale care ne dezvăluie modul în care era organizată Biserica, la începuturile ei, sunt I Clement, scrisorile lui Ignatius şi Didache. În ceea ce îl priveşte pe Ignatius, din scrierile lui rezultă că structura de organizare a Bisericii era constituită din episcop, preot şi diacon şi desigur, pe de altă parte, era marea masă de credincioşi. Puterea absolută o deţinea episcopul.[1]

 O astfel de organizare producea, prin însăşi natura ei, o diferenţiere între Creştinii de rând şi conducători. Cu toate că Isus Cristos îi consideră pe toţi Creştinii egali în faţa lui Dumnezeu, în Biserică unii au început să se transforme treptat într-o categorie conducătoare şi privilegiată. Probabil, că la început, diferenţierea nu era fundamentată pe autoritate ierarhică ci pe funcţionalitate. Era nevoie de o anumită ordine. Cineva trebuia să răspundă de această ordine, la fel ca şi în societatea laică. Numai că treptat, la fel ca şi în societatea laică, cei care organizau, au început să se diferenţieze de masele de conduşi şi să structureze organizaţiile respective, ţinând cont şi de interesele dictate de propria lor poziţie. Dezinteresul iniţial s-a transformat în calcul lucid şi rece şi această transformare a fost definită de Isus Cristos ca fiind „părăsirea dragostei dintâi.” (Apocalipsa lui Ioan 2: 4) Această structură de putere nu avea nimic şi nu are nimic în comun cu relaţiile din interiorul adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu. Aceste relaţii sunt bazate exclusiv pe dragostea creştină şi pe recunoaşterea exclusivă a autorităţii lui Dumnezeu, bazată pe dragoste şi pe sacrificiu de sine. Conştiinţele omeneşti se pot reflecta deplin doar în măreţia şi complexitatea miracolului divin, pentru că propria lor luciditate şi chemare către raţionalitate este un miracol.

În momentul în care conducerea Bisericii a început să stabilească normativele credinţei pentru ceilalţi credincioşi, limitele de funcţionare ale libertăţii de conştiinţă şi conţinutul obligatoriu al profesiunii de credinţă, în acel moment a început să îşi depăşească atribuţiile pentru care a fost constituită. Nu mai era vorba doar de asigurarea unei anumite ordini fizice, necesare în orice colectivitate umană, ci de încercarea de a ordona conştiinţele. Controlul şi cenzura asupra conştiinţelor umane s-a asigurat prin monopolul asupra sacramentelor sau ritualurilor. În Biserica instituţională Ortodoxă acestea sunt: Botezul, Mirungerea, Împărtaşania, Pocăinţa, Hirotonia, Nunta si Maslul. În Biserica instituţională Romano-catolică avem: Botezul, Confirmarea, Eucharistul, Penitenţa, Ungerea bolnavilor, Sfintele Ordine si Căsătoria. Pentru Neoprotestanţi tainele nu mai există, dar actele de cult pot fi săvârşite numai de funcţionari bisericeşti autorizaţi. Nici una dintre variante nu corespunde Bibliei, deoarece monopolul pe care Bisericile instituţionale îl au asupra actelor de cult este unul arbitrar.

În Biblie se precizează că toţi Creştinii renăscuţi spiritual sunt o preoţie sfântă, deci oricare dintre ei ar putea administra aceste sacramente, deoarece fiecare în parte este un preot. Dacă numai preoţii oficiali, ai Bisericilor instituţionale, sunt preoţi ai lui Dumnezeu, după N.T., înseamnă că toţi ceilalţi credincioşi sunt pierduţi, deoarece aceasta ar însemna că ei nu sunt, aşa cum se exprimă apostolul Petru, „o preoţie împărătească.”

„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” [(1 Petru 2: 9); ref. 107 în Biblia Ortodoxă]

Nicăieri, pe întreg parcursul Bibliei, nu găsim precizate, anumite competenţe speciale privitoare la administrarea Botezului în apă, sau la Împărtăşanie sau Cină, sau la alte sacramente sau ritualuri cultice. Diaconii erau nişte slujitori care serveau la mese, în rest cine trebuia să administreze botezul în apă sau Împărtăşania, Biblia nu precizează. Din momentul când acestea au fost considerate „taine” administrarea lor a trecut în sarcina celor care cunoşteau aceste „taine,” adică episcopii şi preoţii, cunoscători de „taine.” În realitate, acestea nu erau „taine,” sau mistere, ci simboluri introduse de Ioan Botezătorul pentru botezul în apă şi de Isus pentru Cină sau Împărtăşanie. Apostolul Pavel, cu toate că era apostol, nu a botezat, cu una sau două excepţii, pe credincioşi, prin urmare el nu considera îndeplinirea actelor de cult ca fiind atributul principal sau exclusiv al apostolilor. De ce atunci, în anumite instituţii bisericeşti, numai aşa zişii urmaşi ai apostolilor, adică episcopii sau preoţii, sunt consideraţi că sunt singurii calificaţi pentru administrarea sacramentelor? Este vorba de o strategie instituţionala bisericească. Administrarea acestor acte de cult aduce venituri Bisericilor instituţionale şi îi menţine pe enoriaşi la dispoziţia lor. În loc să le spună credincioşilor că fiecare din ei este un preot, sau trebuie să ajungă să fie, prin naşterea din nou, în conformitate cu Biblia, corporaţiile bisericeşti preferă să îi ţină legaţi pe credincioşi de propriile lor interese. (1 Petru 2: 5-9; Apocalipsa lui Ioan 1: 6) Se consideră, în mod premeditat şi în mod greşit, de către reprezentanţii instituţiilor religioase creştine, că singura autoritate valabilă pentru a săvârşi ritualurile cultice este o anumită categorie de funcţionari bisericeşti, care au aceste atribute, moştenite de la apostoli. De fapt, apostolii s-au abţinut la un moment dat de la săvârşirea oricăror acte de cult, reţinând pentru ei numai stăruinţa necurmată în rugăciune şi propovăduirea Cuvântului. (Faptele Apostolilor 6: 4)

Revenind la istorie, trebuie precizat că Didache, unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, îi tratează pe episcopi la un nivel mai scăzut decât pe profet sau pe învăţător. I Clement, un alt document cu mare vechime, subliniază importanţa episcopului pentru Biserica primară, dar nu precizează dacă era nevoie doar de un singur episcop sau de un colegiu de episcopi pentru fiecare „scaun episcopal.”

Începând de la Cincizecime fiecare Creştin s-a simţit pe sine martorul adevărurilor conţinute în mesajul lui Isus Cristos. Primirea Duhului Sfânt făcea ca fiecare Creştin, aflat în această situaţie, să fie în Cristos. Duhul Sfânt era conducătorul fiecărui Creştin în parte şi acest lucru făcea deosebirea faţă de Evreii ne creştinaţi sau faţă de celelalte neamuri. Prezenţa Duhului Sfânt era modul în care Creştinii îşi exprimau calitatea de membru al comunităţii creştine în primul secol după Cristos şi aceasta independent de orice funcţie pe care o deţineau sau nu.

Există o deosebire a felului în care s-a dezvoltat tradiţia şi dezvoltarea Bisericii în Ierusalim şi în Diaspora. Ca şi organizare a Bisericii, se regăseşte, încă de foarte devreme, un Sanhedrin Creştin, ca un fel de continuare, în formă, a modelului religios iudaic. Acest for de conducere era prezidat de Iacob, fratele de sânge a lui Isus Cristos. El era însoţit de cei doisprezece apostoli, o trimitere simbolică, la cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Probabil exista şi un consiliu restrâns, care consta în Iacob, Petru şi Ioan fiul lui Zebedei. Iacob, aşa cum s-a arătat, avea puteri monarhice asupra comunităţii creştine. Aici avem unul dintre punctele de plecare ale tradiţiei privitoare atât la episcopia de tip monarhic, cât şi cu privire la succesiunea apostolică. Iacov era considerat ca un fel de Mare Preot, un fel de echivalent cu funcţia similară din religia iudaică, cu toate că, în fapt, singurul Mare Preot în Creştinism este Isus Cristos. Tocmai această asemănare, această continuitate în formă între tradiţia iudaică şi cea a Creştinismului din Ierusalim a fost un lucru care a stimulat organizarea Bisericii într-o structură, care a devenit cu timpul un convertor al unităţii Bisericii, într-o ierarhie bazată pe autoritate şi monopol spiritual. Numai că aceasta nu a fost forma prescrisă de Isus Cristos, care, deşi se vedea pe sine un împlinitor al legii iudaice, a profetizat distrugerea Templului. De altfel, după ce Templu a fost distrus de către Romani, în anul 70 e.n., acest tip de Creştinism marcat de forme ale tradiţiei iudaice îşi va pierde aproape complet influenţa. În Ierusalimul dinainte de anul 70 e.n., Marele Preot, în tradiţia evreiască, era considerat profet şi preot, păzitorul atotputernic al legământului, pe care trebuia să îl predea fără pată succesorului său. Păzitorul noului legământ este însă Isus Cristos şi Creştinii sunt justificaţi în faţa lui Dumnezeu prin jertfa Lui pe cruce. El este Marele Preot, care se aduce pe sine însuşi ca jertfă pentru ispăşirea păcatelor umanităţii.

În Diaspora, organizarea primelor comunităţi Creştine era mult mai liberă. În anul 45 e.n., găsim în Antioch împreună cu apostolii, profeţii şi învăţătorii. Acestea sunt cele mai vechi funcţii distincte din Biserică şi ele au rămas cele mai importante, până la sfârşitul secolului, după cum ne arată Didache în capitolele 11-13. De remarcat este faptul că atunci când apostolul Pavel a vorbit despre configuraţia Bisericii, el nu a spus nimic despre persoane, care sunt în Biserică şi care nu îndeplinesc nici o funcţie. Nici un organ în trupul uman nu este lipsit de funcţie şi nu există nimic care să fie pur decorativ sau figurativ. Creştinul de rând nu trebuie să fie Creştin de rând pentru că aşa ceva nu există, fiecare Creştin este un unicat şi are o misiune de îndeplinit.

Organizarea, în general, este necesară în societatea umană, dar Biserica constituie o realitate aparte, care nu se supune şi nu se expune regulilor obişnuite. Biserica este cu totul altceva, este o realitate spirituală, care este organizată de Dumnezeu după principii spirituale, altele decât principiile de organizare socio-umană. Acolo unde există un grup de oameni, în mod automat va apărea şi un anumit tip de organizare administrativă. Nu este nimic rău în acest fenomen, atâta vreme cât înţelegem că, din punctul de vedere al Creştinismului, această structură administrativă nu constituie adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci doar o schelă care ajută la construirea clădirii propriu zise. De îndată ce clădirea va fi terminată schela va fi dată la o parte şi construcţia respectivă îşi va arăta adevărata grandoare. Pericolul care planează şi care s-a dovedit real, este acela că în timpul construcţiei, în prezent ne aflăm într-o asemenea etapă, nu se vede clădirea propriu zisă ci doar sistemul de schele. Credincioşii sunt induşi în eroare atunci când li se spune că ceea ce văd este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Opusul ordinii impuse este haosul şi amândouă sunt la fel de nocive. Prin acest studiu nu intenţionez, desigur, să propun înlocuirea ordinii impuse cu haosul, deoarece nu aş face decât să propun înlocuirea unui rău cu alt rău. Doresc doar să demarchez o linie netă de despărţire între ceea ce reprezintă şi ceea ce nu reprezintă adevărată Biserică a lui Dumnezeu. Structurile organizatorice administrative au tendinţa de a deveni autonome, servind propriile lor ţeluri, chiar dacă folosesc principiile spirituale pentru a îşi justifica existenţa.

Orice membru al Bisericii celor născuţi din nou îndeplineşte o funcţie, fie cea de apostol, de proroc, de învăţător sau în conformitate cu darurile spirituale primite de la Dumnezeu. Darurile spirituale sunt atribuite omului, în primul rând spre folosul altora (1 Corinteni 12: 7) Dumnezeu construieşte adevărata Sa Biserică, înzestrând pe credincioşi cu puterea Lui supranaturală prin intermediul căreia aceştia săvârşesc minuni, adică lucruri supranaturale.

Ce este natural şi ce este supranatural depinde de dezvoltarea naturii umane la un moment dat. Acum 1000 de ani era supranatural să deţii un telefon mobil, iar peste 1000 de ani s-ar putea să fie natural să ne stabilim pe o planetă, departe de sistemul nostru solar, unde oamenii vor trăi la nesfârşit, adică veşnic. În momentul în care a trăit Isus Cristos, adică acum 2000 de ani, faptul de a merge pe apă, fără nici un instrument tehnic, a fost supranatural şi în mod normal a uimit pe cei care l-au văzut pe El îndeplinind această acţiune. Faptul de a învia un mort, aflat în putrefacţie, a fost supranatural acum 2000 de ani şi este şi în momentul de faţă. Cum va fi privită peste 2000 de ani, o astfel de transformare, adică dacă oamenii vor putea deţine asemenea capacităţi sau nu, nu ştiu. A face minuni, înseamnă deci, a fi înaintea epocii tale, dar aceasta nu înseamnă că există lucruri, care sunt în mod absolut imposibile pentru oamenii care vor trăi în viitor. Personal, nu sunt sigur că, pentru o civilizaţie care ar avea, să spunem, 100000 de ani de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică înaintea noastră, ar mai exista ceva imposibil de realizat, dintre minunile descrise de Biblie. Problema pentru o societate, care se află în evoluţie, este ca ea să nu se auto distrugă printr-o folosire iraţională a resurselor aflate la dispoziţia sa. O altă problemă ar fi de a nu se crea un decalaj între gradul ei de înmulţire şi ritmul ei de dezvoltare tehnologică. Dacă cel din urmă rămâne în urmă, atunci societatea respectivă nu va putea face faţă provocărilor la adresa supravieţuirii sale.

Fiecare membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este un evanghelist, căci toţi sunt chemaţi să ducă mai departe mesajul mântuirii. (Marcu 16: 15) Din păcate, cunoaşterea principiilor Creştinismului a devenit, la un moment dat, un privilegiu al funcţionarilor bisericeşti şi masele largi de Creştini au fost departe de orice proces de cunoaştere a Bibliei. La aceasta au contribuit şi dificultăţile legate de copierea acesteia, înainte de inventarea tiparului. Când a început fenomenul de cunoaştere aprofundată a Bibliei, de exemplu prin tipărirea ei în limba germană de către Luter, atunci au început şi reformele Creştinismului, deoarece ceea ce Bisericile instituţionale susţineau şi practicau, era în complet dezacord cu ceea ce era scris în Biblie. Protestantismul şi cultele Neoprotestante nu sunt în mod necesar un atac la aşa zisa puritate a credinţei sau tradiţiei, acestea sunt mai degrabă o reacţie firească la încălcările principiilor Creştinismului de către anumite Biserici instituţionale, aşa cum sunt ele prezentate de Biblie. Pe de altă parte, confesiunile Neoprotestante au rămas şi ele tributare, în mare măsură, greşelilor săvârşite de Biserica instituţională, după oficializarea ei. Cea mai mare greşeală este autoritarismul instituţionalizat şi confuzia dintre instituţiile bisericeşti şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

De altfel, nici Biserica instituţională Ortodoxă nu acceptă în totalitate principiile Bisericii instituţionale Romano-catolice, de ce atunci observaţiile, de aceeaşi natură, sau de natură diferită, făcute de Protestantism la adresa Romano-catolicismului nu ar fi acceptabile? Părerile sunt diferite, dar Dumnezeu este Unul şi până la urmă nici una dintre păreri nu oferă garanţia adevărului indiscutabil. Personal, am constatat, în limita propriei mele experienţe, faptul că nici o Biserică instituţională nu respectă în totalitate spiritul Creştinismului sau învăţăturile Bibliei, cu toate că fiecare din ele susţine contrariul. De exemplu, nici acceptarea nelimitată şi ne analizată a tradiţiei nu este o idee bună, mai ales atunci când contrazice spiritul Creştinismului, dar nici refuzul oricărei tradiţii nu este un lucru pozitiv, deoarece Biblia a fost scrisă într-un anumit context istoric şi cultural, cuprins şi reflectat în tradiţiile primelor colectivităţi de Creştini. Biblia nu a fost un “glas în deşert” , ci a căutat să răspundă unor întrebări şi nelinişti particulare pe care primii Creştini le aveau. De exemplu, scrierile apostolului Pavel cuprind în ele, disproporţionat de mult, apărările pe care le face concepţiilor pe care acesta le-a avansat şi mai ales reflectă tensiunea şi gravitatea conflictelor doctrinare pe care Pavel le-a avut cu Evreii convertiţi la Creştinism, care înţelegeau noua credinţă ca pe o continuare, prea lineară, a religiei iudaice.

Se ridică întrebarea: Cum au apărut episcopii, preoţii şi diaconii şi care a fost relaţia lor cu funcţionalităţile din Biserică, enumerate de apostolul Pavel? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie avut în vedere climatul religios în care Pavel şi colaboratorii săi şi-au desfăşurat activitatea. Punerea mâinilor era o tradiţie evreiască şi acesta a fost şi modul în care Pavel şi Barnabas au fost delegaţi pentru prima lor misiune.

„Să apropii pe Leviţi înaintea Domnului; şi copii lui Israel să-şi pună mâinile pe Leviţi.” [(Numeri 8: 10); ref. 108 în Biblia Ortodoxă]

„Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: <<Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. >> Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.” [(Faptele Apostolilor 13: 2-3); ref. 109 în Biblia Ortodoxă]

Acelaşi obicei cu punerea mâinilor îl regăsim atunci când apostolii îşi pun mâinile asupra diaconilor. (Faptele Apostolilor 6: 6) Într-o perioadă de început găsim referirea la Presbiteri ca de exemplu în Fapte 14: 23 sau aşa cum este precizat în epistola lui Pavel către Tit. (Tit 1: 5) Mai târziu însă, avem de a face cu episcopi şi diaconi ca de exemplu în cazul epistolei către Timotei. (1 Timotei 3: 1) Pavel se adresează la aceleaşi persoane în Efes, mai întâi ca prezbiteri şi apoi ca episcopi. Termenul „episcopos” are două înţelesuri diferite. Unul este de supraveghetor, iar celălalt de preot. Amândouă înţelesuri au supravieţuit în cadrul Creştinismului. La fel cum orice sinagogă avea un conducător, sau un colectiv de conducere, tot astfel, fiecare adunare creştină locală avea un episcop sau un colegiu de episcopi, condus de un preşedinte. Aproximativ în anul 160 e.n., Justin numeşte pe acest preşedinte „prohestos” şi nu „episcopos”. Istoricii susţin că această dezvoltare a fost determinată, nu doar de necesităţi administrative, dar şi mai important, pentru necesităţi legate de Eucharist. Episcopul era considerat că îl reprezintă pe Isus Cristos atât în calitatea de preot dar şi de victimă cu ocazia Eucaristului.[1] Această persoană trebuia să dezvolte anumite calităţi. (1 Timotei 3: 2-7) Desigur că nu doar o singură persoană într-o comunitate îndeplinea calităţile unui episcop, ci toţi Creştinii renăscuţi spiritual aveau aceste calităţi. Dacă numai episcopul era fidel din punct de vedere conjugal, sau numai o singură persoană nu era mânioasă, sau bătăuşe etc., ce se întâmpla cu ceilalţi Creştini din comunitate, a căror natură era renăscută? (Galateni 5: 22-25) Toţi aceia care se conduceau după îndemnurile Duhului Sfânt, prin însuşi acest fapt întruneau calităţile necesare pentru a fi episcop. În realitate, nimeni nu îl putea înlocui pe Isus Cristos, întrucât jertfa Lui s-a produs o singură dată pentru totdeauna şi este valabilă deoarece El nu a săvârşit niciodată niciun păcat. (Evrei 9: 25-28) Episcopul care îndeplinea ceremonia era un om, care, indiferent de calităţile sale, nu putea fi în situaţia specială a lui Isus Cristos de a nu fi păcătuit niciodată (1 Petru 2: 22; 1 Ioan 1: 8-10) Puterea Cinei stă în simbolul ei şi nu în persoana care administrează acest ritual. Atunci când o singură persoană, în mod special, a fost socotită capabilă să administreze acest simbol şi celelalte simboluri ale Creştinismului, în acel moment s-a creat o ruptură fundamentală între Creştini, o diferenţiere bazată pe merite personale şi nu pe meritele lui Cristos.

Creştinii nu sunt mântuiţi în concordanţă cu meritele lor personale, ci cu meritele lui Isus Cristos. (Romani 3: 24-26) Pe de altă parte, episcopul nu putea reprezenta comunitatea de Creştini în locul lui Isus Cristos, deoarece în faţa lui Dumnezeu fiecare este reprezentat doar de El, Marele Preot. (Evrei 5: 1-10) Uzurparea calităţii de Mare Preot a lui Isus Cristos este una dintre principalele cauze ale instaurării autorităţii umane în probleme spirituale, în Biserică. Singurul „avocat” acceptabil al omenirii în faţa lui Dumnezeu este Cristos. Dacă ar fi să fie canonizaţi toţi sfinţii, ar trebui canonizată toată Biserica Spirituală Unică. În realitate, sfinţii nu trebuie canonizaţi, aceştia trebuie urmaţi în sfinţenia lor. Ceea ce este extraordinar, este atitudinea cu care sunt priviţi sfinţii. Aceştia sunt văzuţi de instituţiile bisericeşti ca nişte excepţii de la regulă, dar în fapt, ar trebui să fie regula şi nu excepţia. Din păcate, sfinţii sunt excepţia sau mai bine spus minoritatea şi acest lucru exprimă foarte bine toate afirmaţiile pe care le fac în această lucrare despre instituţiile bisericeşti. În cadrul lor, normalitatea este considerată un lucru neobişnuită, cu toate că Biblia ne arată clar că sfinţenia este un lucru firesc pentru un Creştin renăscut spiritual (Efeseni 1: 4-5) Mai mult, sfinţenia este traiectoria oricărui membru al Bisericii Spirituale Unice şi este motivul pentru care aceştia sunt chemaţi de Dumnezeu. Sfinţenia se dobândeşte în urma naşterii din nou. Toţi Creştinii renăscuţi spiritual sunt sfinţi şi sfinţiţi prin sângele lui Isus Cristos. A fi sfânt înseamnă a practica pur şi simplu Creştinismul. Dacă cineva nu pune în practică Creştinismul, ci îl priveşte doar ca pe o învăţătură ideală, prea sus ca să poată fi ajunsă de oricine, ca pe o învăţătură a sfinţilor, la care omul de rând nu are acces, se înşeală. Toţi cei care au fost înscrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii, sunt sfinţi şi sfinţiţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin Isus Cristos.

În momentul în care s-a admis că o persoană umană îl poate reprezenta sau înlocui pe El, chiar şi în cadrul unui ritual cu valoare simbolică, s-a creat, de asemenea o fisură în ceea ce priveşte recunoaşterea autorităţii exclusive a lui Dumnezeu. Creştinii născuţi din nou, în mod individual, sau ca şi colectivitate spirituală, îl pot reprezenta dar nu înlocui pe Isus Cristos. Singurul înlocuitor al lui Cristos este Duhul Sfânt. Chiar dacă cei născuţi din nou sunt umpluţi de Duhul Sfânt, ei nu sunt totuşi înlocuitorii lui Isus, pentru că Isus Cristos este una cu Tatăl, este Tatăl, chiar dacă într-o ipostază specifică, şi nimeni nu îl poate înlocui pe Dumnezeu pe pământ sau în Ceruri. Biserica, în calitate de instituţie religioasă, a început să îşi aroge o parte din autoritatea lui Dumnezeu şi va sfârşi prin a îşi aroga întreaga autoritate. Aşa cum a constatat apostolul Pavel, taina fărădelegii a început să lucreze încă din timpul său. (“Tesaloniceni 2: 7) Taina fărădelegii înseamnă înlocuirea autorităţii lui Dumnezeu cu autoritatea umană. Prezenţa lui Isus Cristos, care locuieşte în oameni, nu înseamnă că anumiţi oameni sunt înlocuitorii Lui pe pământ. El nu are nevoie să fie înlocuit pe pământ de nimeni, deoarece El este prezent pe pământ în fiinţele tuturor Creştinilor renăscuţi spiritual, prin Duhul Sfânt. Ei nu sunt înlocuitorii Lui, ci sunt expresia vie şi actuală a Mântuitorului omenirii. Mai mult, Isus Cristos îşi îndeplineşte misiunea de Mare Preot în Ceruri, în locuri în care, până în momentul de faţă aşa zişii lui înlocuitori nu se susţine că au pătruns.

“Căci Cristos nu a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” [(Evrei 9: 24); ref. 110 în Biblia Ortodoxă]

Dacă la un moment dat prorocii şi învăţătorii aveau întâietate asupra episcopilor, lucrul acesta a ajuns la un final, deoarece aceşti proroci aveau o viziune apocaliptică, iar o dată cu trecerea timpului a devenit clar că sfârşitul lumii nu va veni în curând şi credincioşii s-au pregătit pentru o aşteptare mai lungă. S-a preferat autoritatea episcopilor şi a celorlalţi lucrători, care, spre deosebire de prorocii itineranţi, erau stabili într-o anumită zonă. În modul acesta s-a instaurat pentru o lungă perioadă de timp autoritatea episcopilor, a prezbiterilor şi a diaconilor.

Toată această discuţie îşi are sens, pentru a putea înţelege alunecarea subtilă care s-a făcut de la servire la autoritatea ierarhică în cadrul Bisericii. Din credincioşi care serveau la mese, aşa cum s-a prezentat pe sine şi Cristos, urmaşii apostolilor s-au transformat, la un moment dat, în prinţi ai Bisericii. Ce a determinat acest proces treptat care a schimbat sensul învăţăturii lui Isus Cristos şi a creat o mare putere politico religioasă? Răspunsul nu este simplu şi, de aceea, poate că cea mai bună cale este încercarea de a urmări, din perspectivă istorică, evoluţia respectivului fenomen. Este limpede însă că influenţa legalistă exercitată de Evreii convertiţi la Creştinism a constituit un factor determinant pentru punerea bazelor autoritarismului în Biserică. Preluarea din învăţătura iudaică a ideii de preoţie şi de organizare stratificată a părut cel mai natural mod de dezvoltare a Creştinismului timpuriu. Nu s-a preluat, desigur, conţinutul acestor instituţii, ci doar forma lor şi o dată cu ea şi tarele instituţionalismului religios. Pentru Evreii Noului Testament împărţirea în preoţi ca o clasă conducătoare şi popor format din Creştinii de rând părea lucrul cel mai firesc, dar acest lucru nu corespundea cu Învăţătura lui Isus Cristos. Ideea că deasupra preoţilor trebuia să existe un fel de Mare Preot, altul decât Isus Cristos, a fost dăunătoare şi a reprezentat o prelungire a învăţăturii iudaice, tocmai acolo unde Isus Cristos a schimbat profund această învăţătură. El a venit în locul Marelui Preot, nu pentru a aduce jertfe de animale, ci pentru a se aduce pe Sine însuşi ca jertfă pentru păcatele omenirii. Această deviere de la adevăr către minciună s-a petrecut într-o lungă perioadă de timp. Cel mai probabil la începuturile organizării primelor comunităţi creştine şi mai ales în timpul vieţii apostolilor, cei care răspundeau de activitatea respectivelor comunităţi, îmbinau autoritatea conferită de poziţia pe care o deţineau cu un autentic spirit creştin de servire. Nu am nici o îndoială că apostolul Iacov, care era liderul comunităţii creştine din Ierusalim, era o persoană de o înaltă spiritualitate şi că nici măcar pentru un moment nu a făcut nici cel mai mic gest, care să impieteze libertatea de conştiinţă a celor din comunitatea respectivă.

„De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre neamuri cari se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge.” [(Faptele Apostolilor 15: 19-20); ref. 111 în Biblia Ortodoxă]

“Ni s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie,...” [(Faptele Apostolilor 15: 28); ref. 112 în Biblia Ortodoxă]

Coerenţa acestei păreri, exprimată de apostolul Iacov şi modul elegant în care este prezentată, nu lasă nici o îndoială în legătură cu cele spuse mai sus. De asemenea, este de notat că părerea expusă de Iacov a fost formulată numai în baza unei consultări oferită de Dumnezeu. Aşa se luau deciziile atunci, adică Duhul Sfânt, împreună cu oamenii cu adevărat spirituali, stabileau ce este de făcut într-o anumită situaţie. Ceea ce am spus despre Iacov se poate spune desigur şi despre nenumăraţi lideri spirituali, care au condus activitatea multor adunări creştine şi în Diaspora. Acumularea de putere personală s-a făcut probabil treptat şi este posibil ca unii lideri ne renăscuţi spiritual să fi îndreptat adunările creştine, pe care le conduceau, în direcţia unui mai mare autoritarism.

Cu certitudine, situaţia s-a schimbat radical în momentul în care Biserica a devenit o instituţie oficială a Imperiului Roman şi un instrument ideologic. Până în acel moment însă lucrurile sunt destul de amestecate şi elementele de spiritualitate se combină, într-un mod greu de separat, cu cele de oportunism uman. În orice caz, adevărata Biserică a lui Dumnezeu a fost şi în acele vremuri tot Biserica celor născuţi din Dumnezeu, dar organizaţiile Creştine, încă ne instituţionalizate, aveau în componenţa lor un raport mai favorabil de partea Creştinilor renăscuţi spiritual. Lucrul acesta se poate constata şi după capacitatea cu care Biserica a rezistat perioadelor de persecuţie, impuse de liderii Imperiului Roman. În cartea Apocalipsa lui Ioan avem descrisă, cu o precizie indiscutabilă, toate etapele de dezvoltare din istoria organizaţiei Bisericii. Cele şapte epistole, deşi adresate unor adunări Creştine aflate în localităţi cunoscute în vremea aceea, reprezintă în acelaşi timp şi şapte trepte de evoluţie a Bisericii, de-a lungul timpului, înainte şi după instituţionalizarea ei.

Aş vrea să prezint cititorului starea organizaţiei Bisericii Creştine, înainte şi după ce a devenit instituţie bisericească, aşa cum este ea prezentată în cartea Apocalipsa lui Ioan. Isus Cristos s-a adresat diferit Bisericii şi instituţiei bisericeşti, în cele două perioade principale, adică înainte şi după oficializarea acesteia în Imperiul Roman, scoţând în evidenţă trăsături specifice. De asemenea, El s-a exprimat nuanţat, de la o etapă la alta, în cadrul fiecărei perioade din istoria Bisericii, asupra Bisericii celor născuţi din Dumnezeu şi asupra Bisericilor instituţionale.

„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: ‚Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: <Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina numelui meu şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 1-5); ref. 113 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos se adresează, în această epistolă, unei organizaţii bisericeşti care îmbină, aşa cum am arătat, elemente de spiritualitate cu un început de apostazie, datorat prezenţei, în cadrul ei, a primilor reprezentanţi ai viitoarei configuraţii instituţionale, adică a apostolilor mincinoşi. În orice caz, elementul spiritual predomină chiar dacă, în ansamblu ei, organizaţia bisericească, ca atare, este afectată de o anumită răceală spirituală, adică de pierderea „dragostei dintâi.”

„Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: ‚Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat: ‚Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 8-10); ref. 114 în Biblia Ortodoxă]

Este singura epistolă în care Isus Cristos nu a avut de făcut nici o mustrare. S-a adresat Bisericii, aflată în perioada persecuţiilor şi care se prezenta într-o stare de bogăţie spirituală. Pericolul venea din afară şi nu din interior.

„Îngerului Bisericii din Pergam Scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri: Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 12-14); ref. 115 în Biblia Ortodoxă]

Este o perioadă de tranziţie, în care semnele „curviei spirituale” încep să se facă simţite, este probabil perioada imediat următoare recunoaşterii Religiei Creştine în Imperiul Roman. Nu poate fi vorba despre o „curvie” fizică, pentru că acest fenomen nu a apărut doar atunci, ci a existat cu mult înainte, după cum putem observa în epistolele apostolului Pavel către Corinteni.

„Îngerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: <<Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă: <<Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Iezabela, femeia acea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 18-20); ref. 116 în Biblia Ortodoxă]

Împotriva influenţei membrilor Bisericii Spirituale Unice, ale căror realizări spirituale sunt apreciate de Isus Cristos, taina fărădelegii, adică femeia imorală, instituţia bisericească apostaziată, de care se vorbeşte în Apocalipsa lui Ioan, cap. 17, continuă să „curvească” cu împăraţii pământului şi dobândeşte o influenţă din ce în ce mai mare religioasă şi politică.

„Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi venii peste tine. Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 1-4); ref. 117 în Biblia Ortodoxă]

Această epistolă prezintă, într-un mod deosebit de sugestiv, instituţia bisericească stabilită după oficializarea Creştinismului în Imperiul Roman. Membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu sunt o minoritate, în mijlocul unor mase mari de convertiţi la Creştinism, care însă abordează respectivele învăţături într-un mod ne spiritual. Instituţia bisericească este aproape moartă, din punct de vedere spiritual, şi cele câteva nume nu mai au capacitatea de a influenţa cursul istoriei Creştinismului în sens pozitiv.

„Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: <<Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul meu şi n-ai tăgăduit Numele meu>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 7-8); ref. 118 în Biblia Ortodoxă]

Reproşul pe care îl face Isus Cristos este lipsa de putere manifestată în interiorul instituţiilor religioase creştine. Membrii Bisericii Spirituale Unice din mijlocul instituţiilor bisericeşti continuă să păzească Cuvântul lui Dumnezeu şi nu tăgăduiesc numele Lui. Instituţia bisericească, pe de altă parte, nu are putere ci are doar o „formă de evlavie, dar tăgăduind puterea lui Dumnezeu,” aşa cum se exprimă apostolul Pavel. (2 Timotei 3: 5) Ritualurile continuă să se îndeplinească, există mult formalism religios, dar nu se face simţită, atât cât ar trebui, prezenţa lui Dumnezeu, pentru că nu există destulă deschidere spirituală.

„Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 14-18); ref. 119 în Biblia Ortodoxă]

Aurul reprezintă credinţa, hainele albe puritatea spirituală, şi doctoria pentru ochi simbolizează cunoaşterea lui Dumnezeu. Toate acestea sunt deficitare în ultima fază de dezvoltare a instituţiilor bisericeşti. Isus Cristos descrie mai bine decât oricine starea instituţiei religioase creştine din vremurile noastre: „Ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” Este vorba despre sărăcie spirituală, deoarece, în ceea ce priveşte bogăţia materială, aceasta nu lipseşte. Cel mai trist, însă, este faptul că instituţiile bisericeşti vor fi „vărsate din gura lui Isus Cristos.” Această expresie este deosebit de sugestivă şi se completează cu viziunea din Apocalipsa lui Ioan, capitolul 17, care ne expune starea deplorabilă în care va ajunge femeia imorală, care este lepădată de Dumnezeu. Din cauza membrilor Bisericii Spirituale Unice, Dumnezeu a suportat, pentru o lungă perioadă de timp, instituţiile bisericeşti, cu toată apostazia lor, dar vine momentul când cele două componente se vor separa şi acest mariaj nefericit se va încheia. Biserica celor înscrişi în Ceruri, adică fecioarele înţelepte, care au avut grijă să îşi umple candelele cu ulei, adică cu Duh Sfânt, se vor întruni cu Isus Cristos într-o „căsătorie sfântă.”

„Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele şi undelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi undelemn în vase.” [(Matei 25: 1-4); ref. 120 în Biblia Ortodoxă]

Parabola căsătoriei spirituale dintre om şi Isus Cristos este foarte des folosită de Biblie. Biserica Spirituală este Mireasa lui Cristos, pentru răscumpărarea căreia El şi-a dat viaţa pe cruce. (Apocalipsa lui Ioan 19: 7-8) Pe de altă parte, instituţiile bisericeşti „au curvit cu împăraţii pământului,” adică au făcut jocuri politice, străine de învăţăturile lui Isus Cristos şi de lumea spirituală. Negreşit, reprezentanţii acestor instituţii au crezut că fac bine dacă întăresc puterea pe care o au şi în felul acesta consolidează influenţa Creştinismului în lume, dar s-au înşelat, pentru că preţul plătit pentru a atinge acest obiectiv a fost compromisul moral. Dumnezeu ajunge să considere Bisericile instituţionale ca pe o femeie imorală şi preţul lipsei de moralitate este despărţirea de El.

În legătură cu alte documente importante pentru această perioadă din istoria Bisericii ar trebui precizate, de asemenea, câteva aspecte. Clement, în documentul mai înainte menţionat, în capitolele 42 şi 44, priveşte preoţia creştină ca pe o continuare lineară a celei evreieşti. Un alt document care vorbeşte despre organizarea timpurie a Bisericii este scrisoarea lui Policarp din Smirna către Biserica din Filipi, scrisă aproximativ în anul 108 e.n. În acest document se arată că cele patru evanghelii, 1 Petru, scrisorile Pastorale, Evrei şi alte câteva epistole ale apostolului Pavel erau citite în Biserică.[1] Ni se vorbeşte despre o comunitate mică, divizată funcţional între prezbiteri, diaconi, văduve şi „tinerii” despre care ne vorbeşte şi documentul 1 Clement. Era o „sinagogă creştină”, preocupată de puritatea doctrinei sale şi de a fi fără pată înaintea neamurilor. În acea perioadă, Biserica era preocupată mai mult în revenirea lui Isus Cristos pe pământ şi în confruntarea cu învăţăturile iudaice decât în situaţia lumii înconjurătoare.

În acelaşi timp, Imperiul Roman era puţin interesat de Biserică şi de aceea paşii lor se întâlneau foarte rar. Pentru Romani, Iudaismul, ca forţă politică şi ca mijloc de propagandă, era mult mai interesant. O altă perioadă semnificativă de persecuţie s-a petrecut către sfârşitul domniei lui Domiţian, când vărul împăratului şi chiar consulul din anul 95 e.n. au fost condamnaţi, parte dintre ei, pentru ateism şi „alunecare în obiceiurile evreieşti.”[2] Domiţian, spre deosebire de predecesorii săi Vespasian şi Titus, a fost interesat de propagarea propriului său cult. Acesta aştepta să fie nu numai ascultat de supuşii lui, dar şi adorat.

Documente interesante sunt acelea care au fost furnizate de Pliniu, trimisul împăratului Traian, care a domnit între 98-117 e.n. Acesta a fost trimis de împărat pentru a rezolva anumite probleme cu care se confrunta provincia Pontus-Bithinia de la Marea Neagră. Pliniu raporta împăratului starea proastă a templelor din estul provinciei, precum şi cauza acestei fenomen, pe care o considera a fi Creştinii din acea zonă. Câţiva Creştini au fost aduşi înaintea lui şi au făcut o impresie proastă. Pliniu i-a întrebat, aşa cum se proceda în mod obişnuit, dacă acceptau acuzaţia, şi când au refuzat să respingă această acuzaţie i-a trimis pentru a fi executaţi. Acesta precizează în raportul său: „chiar dacă nu sunt vinovaţi, încăpăţânarea lor merită să fie pedepsită.”[3] În timp, anumiţi indivizi care negau că sunt Creştini, erau supuşi unui test sacrificial şi, în plus, li se cerea să blesteme numele lui Cristos. A continuat să investigheze credinţa creştină şi a ajuns la concluzia că avea de-a face cu o superstiţie extravagantă. Se pare că măsurile luate de el au avut efect, animalele au fost aduse din nou pentru sacrificiu şi templele au început din nou să fie frecventate.

Răspunsul Împăratului Traian a fost următorul: „Ai adoptat calea care trebuia, dragul meu Secundus, în examinarea cazurilor acelora care au fost acuzaţi în faţa ta ca şi Creştini, pentru că în adevăr nimic nu poate fi aşezat ca o decizie generală care implică reguli deja stabilite. Acestea nu trebuiesc căutate; dar dacă ei sunt acuzaţi şi condamnaţi, ei trebuiesc pedepsiţi, totuşi cu această condiţie, ca acela care neagă că este Creştin şi întăreşte acest fapt prin acţiunea sa, adică prin adorarea zeilor noştri, să obţină iertarea cu ocazia regretului său, indiferent cât de suspicios este comportamentul său trecut. De asemenea, documentele care sunt prezentate ne semnate, nu trebuiesc admise pentru nici o acuzaţie, pentru că ele sunt un exemplu foarte rău şi nedemn de timpul nostru.” Creştinii nu trebuiau vânaţi în mod special şi se pare că nu exista o lege care să interzică Creştinismul.

Plinius a acţionat în baza puterilor sale de funcţionar de stat, atunci când existau reclamaţii. După moartea lui Traian, în anul 117 e.n., acesta a fost succedat de Hadrian, care a trasat o delimitare mai precisă între Iudei şi Creştini. Să ne reamintim că poziţia dificilă a Evreilor în Imperiul Roman, generată şi de revoltele lor, s-a reflectat negativ şi asupra Creştinilor.[4]

Într-o scrisoare adresată Proconsulului din Asia, Minucius Fundanus, dată cu aproximaţie în anul 124 sau 125 e. N, Hadrian cerea ca un Creştin, ca să poată să fie condamnat, să fie mai întâi acuzat de crime precise, în baza procedurii legale. Dacă acuzaţiile se dovedeau greşite, Creştinul avea dreptul să îl acuze, la rândul său pe acuzator, de calomnie. Cu toate că aceasta nu însemna nici pe departe o protecţie legală completă a Creştinilor, era totuşi o formă de echilibrare a justiţiei, deoarece acuzatorii falşi riscau, la rândul lor, să sufere consecinţele legale. Pe de altă parte, din motive neclare, Hadrian i-a displăcut pe Evrei şi a ordonat restaurarea Ierusalimului ca pe o cetate păgână Aelia Capitolina. În anul 132 e.n. , o serie de conflicte s-au soldat cu o victorie iniţială a Evreilor, conduşi de Bar Kochba. Acesta şi-a declarat independenţa faţă de Roma şi a bătut propriile lui monede. Roma a câştigat treptat controlul şi i-a înfrânt zdrobitor pe insurgenţi. În jurul anului 135 e.n., 985 de localităţi erau devastate şi speranţele Evreilor de libertate risipite. Creştinii nu l-au susţinut pe Bar Kochba. Ei au fost persecutaţi de el. Acesta a fost un moment de cotitură şi pentru Creştini, deoarece, o dată cu disiparea speranţelor apocaliptice evreieşti, a început să înflorească îndoiala şi în rândurile Creştinilor în ceea ce priveşte grabnica revenire pe pământ a lui Isus Cristos.

Sunt întru totul de acord cu F. W. Farrar care scria „În acest fel Biblia a fost interpretată greşit, prin înlocuirea lucrurilor cu cuvinte; prin a face din litera moartă un instrument cu care să fie omorât spiritul viu; şi prin citirea în Scriptură a unei multitudini de înţelesuri care nu au fost niciodată intenţionate pentru a fi exprimate. Cuvintele la fel ca şi cameleonii, îşi schimbă culoarea odată cu mediul înconjurător. Acelaşi cuvânt poate în epoci diferite să implice conotaţii aproape opuse.[5]

Noul Testament, desigur este o colecţie de mai multe cărţi şi nu doar o carte. Noul Testament nu a căzut din Ceruri la sfârşitul primului secol e.n. Mai degrabă, canonul N.T. a fost rezultatul unui proces lung şi complex de dezvoltare, care a atins forma finală în secolul al IV le-a. Această colecţie, din care este format N.T. conţine multe voci teologice şi perspective diferite în ceea ce îl priveşte pe Isus şi Biserica. Din acest motiv, în mod paradoxal, N.T. este în acelaşi timp sursa unităţii Creştinismului şi a diversităţii acestuia.[6] Recent, a devenit obişnuit în cercurile academice referinţa la „mişcarea lui Isus.” Termenul se referă la activitatea publică a lui Isus din Nazareth şi la impactul pe care aceasta l-a avut asupra oamenilor. Acest termen evită conotaţiile instituţionale, care sunt în mod obişnuit, ataşate termenului Biserică. De asemenea, lasă liberă discuţia dacă este potrivit sau nu să vorbim despre Biserică înaintea morţii şi învierii lui Isus Cristos.

 

[1] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 42

[2] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 43

[3] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 44

[4] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 46

[5] The Early Days of Christianity…F. W. Farrar…preface

[6] The Church – According to the New Testament...Daniel. J. Harrington, Preface XII

Vinaora Visitors Counter

5342868
Today
This Month
All days
2302
143517
5342868

Server Time: 2021-06-21 06:38:49

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page