This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Capitolul 6

Capitolul 6 (2)

Oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine

şi formarea doctrinei oficiale (300-450 e. N.)

Informaţii cu caracter istoric în legătură cu perioada care a precedat oficializarea Bisericii Creştine

În anul 306, Constantinus I a murit pe teritoriul de astăzi al Marii Britanii. În urmă acestui eveniment, armata l-a proclamat pe fiul său Constantin împărat. Încă din anul 293, Diocleţian a instituit o echipă de patru împăraţi „Tetrarhia”, cu speranţa că în felul acesta imperiul va fi mai uşor de condus. Dar după retragerea împăratului Diocleţian, în anul 305 e.n., a reizbucnit războiul civil. În anul 312 e.n., Constantin a trebuit să întâlnească armata rivalului său Maxentius, care bara înaintarea sa către Roma. Victoria lui Constantin a fost răsunătoare şi pentru prima dată în istorie, soldaţii săi aveau inscripţionat pe scuturi o monogramă formată din primele două litere, în limba greacă, ale numelui lui Cristos. În anul următor, Constantin a încheiat o pace cu Licinius, în care s-a proclamat toleranţa religioasă atât pentru Creştini cât şi pentru ne creştini. Constantin obişnuia să le ceară soldaţilor să spună o rugăciune, pe care să o adreseze Dumnezeului Creştinilor înaintea unor bătălii.[1] După cum relatează istoricul Eusebiu din Cezarea, relaţiile dintre Constantin cel Mare şi Licinius s-au deteriorat până la nivelul în care cei doi foşti aliaţi, acum deveniţi rivali, s-au înfruntat pe câmpul de luptă. În anul 324 Licinius a fost înfrânt şi omorât.

Ideea de conversiune a lui Constantin la Creştinism trebuie înţeleasă foarte nuanţat. Nu trebuie înţeleasă cu sensul de astăzi, care se dă acestei noţiuni, ci în contextul în care împăraţii romani se asociau cu zeităţile pentru a obţine beneficii politice. Unii împăraţi ajungeau să se apropie atât de mult de zeităţile respective, încât se prezentau ei înşişi ca fiind nişte zeităţi. Constantin asocia pe Dumnezeul Creştin cu victoriile sale militare şi era departe de identificarea Creştinismului cu învăţăturile lui Isus Cristos, care propovăduise iertarea şi iubirea vrăşmaşilor. Constantin i-a povestit istoricului Eusebiu din Cezarea că înaintea bătăliei cu Maxentius a avut o viziune, în care a văzut o cruce de lumină în ceruri, deasupra soarelui şi o inscripţie „Cuceritor prin aceasta”.

La vremea respectivă Creştinii reprezentau o minoritate în imperiu, deci reacţia împăratului faţă de Creştinism nu poate fi explicată în primul rând prin considerente politice. Pe de altă parte, Constantin a avut o implicare personală cu Creştinismul şi obişnuia chiar să ţină predici înaintea curtenilor săi, după cum ne informează acelaşi Eusebiu. Din cele cincizeci de copii scumpe ale Bibliei, pe care Constantin le-a comandat, astăzi se păstrează două şi anume Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus, după locul unde au fost păstrate.[2] Constantin cel Mare a fost botezat înainte de moarte. De remarcat este faptul că Constantin a fondat o nouă capitală pentru Imperiu Roman şi a ales pentru aceasta un oraş străvechi, având o poziţie strategică foarte bună la intrarea în Marea Neagră, cu numele Byzantion. El a redenumit oraşul cu numele lui şi anume Constantinopol.[3] Împăratul, de asemenea, a construit o biserică în care a intenţionat să adune corpurile celor doisprezece apostoli în doisprezece sicrie, care să fie însoţite şi de sicriul său, după moarte. Sicriele au rămas mai mult simbolice, deoarece nu au existat destule relicve. Întrucât clădirile Bisericilor erau consacrate unui anumit aspect al vieţii Creştine, viaţa în Constantinopol era un continuu pelerinaj între acestea.

Emblema Bisericilor instituţionale a fost întotdeauna diviziunea. Ca urmare a Marii Persecuţii împotriva Creştinilor, problema moştenită a fost aceea de a şti care trebuie să fie atitudinea Bisericii faţă de cei care se lepădaseră de credinţă, în timpul persecuţiei. Episcopul de Alexandria a hotărât să îi ierte pe cei în cauză, dar lucrul acesta a cauzat asemenea nemulţumiri, încât episcopul Melitius de Lycopolis, în anul 306 e.n. , a fondat propria lui ierarhie, lucru care pentru decenii a fost un motiv de tulburări pentru mişcarea Creştină din Alexandria. Ne aflăm în perioada istorică în care se va realiza oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine. O altă problemă, apărută în nordul Africii, în acea perioadă, a fost cea legată de cine avea dreptul să ierte pe cei căzuţi. Disputele referitoare la activitatea liderilor în perioada persecuţiei şi alte controverse doctrinare au generat, în Cartagena, alegeri episcopale controversate. Biserica Romană şi alte Biserici din Imperiu Roman l-au recunoscut pe Caecilian drept episcop, dar aceasta cu preţul ca el să renunţe la poziţia legată de baptism, pe care înaintea lui o susţinuse Cyprian. Această renunţare a creat o şi mai mare dezamăgire în rândul opozanţilor al căror lider era episcopul Donatus, lucru care a declanşat marea schismă a Donatismului.

Dincolo de calculele reci, politice, Constantin, Împăratul Romei, era atras de Creştinism. Mai mult, a avut o experienţă personală cu Dumnezeu, o viziune pe care am menţionat-o deja. Personal, nu cred că există motive pentru a pune la îndoială realitatea acestei viziuni. La momentul respectiv, Creştinismul nu reprezenta o forţă în imperiu, pe care Constantin să încerce să o atragă de partea sa. Nu avea nici un motiv pentru a găsi o scuză spirituală unei intenţii politice. Ce altă explicaţie se poate da acestui fenomen, dacă nu aceea de a fi un exemplu de intervenţie directă a lui Dumnezeu în istorie? Cu toate acestea, Constantin era mai angajat decât orice faţă de interesele politice ale Imperiului Roman şi subordona acestora orice alte motivaţii.

Pentru a rezolva disputa, apărută în Nordul Africii, Constantin a folosit o cale deja stabilită şi anume aceea de a deferi problema spre soluţionare unui conciliu al episcopilor. A convocat acest conciliu în Roma, în anul 313 e.n. Soluţia a fost defavorabilă Donatiştilor şi aceştia au ignorat pur şi simplu hotărârea conciliului. Un an mai târziu s-a încercat acelaşi lucru, printr-un alt conciliu convocat, de data aceasta la Arles, în sudul Franţei. Întrucât nici acest conciliu nu a rezolvat problema, împăratul a ordonat armatei de a interveni şi a-i readuce pe răzvrătiţi cu forţa în sânul mişcării principale creştine. Aceasta a fost prima persecuţie a Creştinilor de către Creştini şi rezultatul a fost şi mai multă diviziune. Cu toate acestea, mulţi Donatişti au rămas fideli ierarhiei lor şi această diviziune a influenţat dezvoltarea Creştinismului în Nordul Africii pentru câteva secole. În orice caz, această libertate a conducerii Bisericii instituţionale faţă de puterea politică a Romei, de a hotărî, în cadrul conciliilor, în probleme care o priveau, a reprezentat o recunoaştere a puterii şi autorităţii ierarhiei bisericeşti.[4]

O altă încercare de soluţionare a unei dispute doctrinare a avut loc în cazul lui Arie. Acesta a fost un preot cu o viaţă creştină corectă, care a avansat o idee ce nu a părut acceptabilă multora. Pornind de la premisa că Dumnezeu este etern şi că nu se poate cunoaşte, Arie a considerat că aceste atribute nu se pot aplica lui Isus Cristos ca şi persoană istorică, încât, pe de o parte, existenţa Lui avea un început pe pământ, deci nu era etern, iar pe de altă parte, El putea şi a fost cunoscut de oamenii din jurul Lui şi de noi, prin intermediul evangheliilor. Prin urmare, Arie nu accepta ca Isus Cristos să fie pus pe acelaşi plan cu Dumnezeu Tatăl, chiar dacă accepta că El a fost născut de Dumnezeu înaintea la orice altceva. Întrucât Dumnezeu este indivizibil, Arie nu accepta ideea că Tatăl L-a născut pe Isus din El însuşi, deci, în consecinţă, Tatăl L-a creat pe Isus din nimic aşa cum a creat ulterior şi universul. Cristos, în viziunea lui Arie, era inferior şi subordonat Tatălui. Origen înclina către aceeaşi opinie şi Arie poate fi considerat un urmaş al lui. Ideea de bază a lui Arie, transferată în alţi termeni, ar fi aceea că, chiar dacă admitem că Isus Cristos a fost preexistent, adică a existat în ceruri înainte de a exista pe pământ, El este inferior Tatălui, deoarece Tatăl a fost prima dată şi El L-a generat pe Cristos. Cu alte cuvinte, Cristos are un început, pe când Tatăl nu are nici un început. Deci Tatăl ne având nici început nici sfârşit, este primordial şi veşnic pe când Cristos, având un început, nu este infinit. Interesant este că împotriva acestei opinii nu prea există argumente, de vreme ce însăşi Biblia vorbeşte despre Isus ca cel dintâi născut din mai mulţi fraţi. Mai vorbeşte de Cristos ca fiind începutul creaţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Cristos a fost la început, adică El este începutul, dar Dumnezeu Tatăl nu are nici un început, deci Cristos este începutul creaţie lui Dumnezeu. (Ioan 1: 1) Această discuţie nu este complet soluţionată, deci ea rămâne deschisă şi ar trebui să fie liberă pentru dezbatere. Nu înţeleg de ce Biserica instituţională a impus o soluţie definitivă şi a închis această discuţie, mai ales că problema nu este deloc lămurită. În fond, nimeni nu ştie ce a fost cu adevărat la început, cu atât mai mult cu cât pentru Dumnezeu nu există nici un început şi că din scrierile apostolului Pavel rezultă că Isus Cristos este întipărirea slavei lui Dumnezeu Tatăl. În orice caz, Cristos existent în veşnicie, este o formă, un trup după modelul după care am fost creaţi şi noi, deci are o dimensiune materială, dimensiune care nu putea exista înainte de creaţia universului, adică a materiei. Spiritele nu au trupuri, deci Cristos existent în veşnicie este întruparea Tatălui, realizată o dată cu apariţia materiei. În orice caz, părerea lui Arius a constituit o părere care putea fi lăsată să se manifeste liber, la fel ca şi alte păreri şi în paralel cu acestea. Opiniile oficiale ale Bisericii instituţionale, care doar pentru că au fost impuse cu forţa armelor, nu înseamnă că au fost cu nimic mai legitime. Acesta este doar un exemplu de exercitare a autoritarimului în materie de conştiinţă şi de impunere cu forţa a unor opinii. 

Arius şi-a găsit foarte mulţi adepţi, care au aderat la logica clară cu care el a explicat lucrurile. Cu toate acestea, opoziţia împotriva ideilor lui Arius nu a întârziat să apară, cu atât mai mult cu cât el a generat gelozie, chiar din partea episcopului, care nu admitea ca unul dintre preoţii lui să aibă mai multă iniţiativă decât el, în a înţelege lucrurile. Un rol important l-a jucat şi aspectul politic, având în vedere că Arius a fost asociat în trecut cu episcopul Melitius din Lycopolis, cel care, aşa cum am precizat, a stabilit o nouă ierarhie Donatistă.[5] Arie şi-a găsit un aliat în episcopul din Nicomedia, oraş care a fost înaintea Constantinopolului capitala Imperiului Roman de Răsărit. Episcopul a adunat mult sprijin pentru Arie, aşa încât problema Arianismului a devenit o problemă care interesa toată zona Mediteranei de est.

În acest timp, ideea împăratului Constantin, care îşi consolidase poziţia în Imperiul Roman de Răsărit, eliminând pe rivalul său Licinus, era de reunire a supuşilor lui Creştini. O religie unită şi puternică servea mai bine scopurilor de menţinere a unităţii şi stabilităţii Imperiului Roman, aflat sub conducerea sa. În acest proces s-a produs amestecul ne omogen dintre politică şi credinţa creştină. Cu toate că duşmanii lui Arie se adunaseră deja la Antioh, pentru a alege un nou episcop, totuşi Constantin a convocat un Consiliu al episcopilor la Nicea. El le-a spus participanţilor că intenţionează să fie „un spectator şi participant la toate lucrurile care se vor face”. Este probabil ca el să fi prezidat Consiliul. În orice caz, la sugestia lui, Consiliul a adoptat hotărârea de a introduce în crez propoziţia conform căreia „Fiul este de aceeaşi substanţă cu Tatăl” (homoousios). Se pare că el a fost sfătuit de un episcop Spaniol cu numele de Hossius sau Ossius din Cordova. Doar doi episcopi din cei 318 prezenţi s-au opus la această idee şi această majoritate a fost constituită pentru că prezenţa împăratului era descurajantă pentru oponenţi. El deţinea cea mai mare putere politică a lumii din acel moment. Consiliul de la Nicea a fost primul Consiliu ecumenic. Cu toate că Arius a murit în dizgraţie, totuşi problema ridicată de el a continuat să preocupe în continuare şi opiniile lui mai au aderenţi pană în zilele noastre. Biserica instituţională Ortodoxă se deosebeşte de cea Romano-catolică, tocmai prin aceea că ea consideră că Fiul şi Duhul Sfânt sunt emanaţii ale Tatălui, deci Tatăl are o anumită întâietate. Mă voi referi din nou la acest aspect, dar în acest punct trebuie ca el să fie cel puţin menţionat.

Probleme au continuat să rămână cu termenul folosit (homoousios) care nu era un cuvânt folosit de Biblie. Timp de încă o jumătate de secol, adepţii lui Arie şi ai lui Eusebius din Nicomedia sau zbătut să scape de acest cuvânt. Acesta avea o conotaţie nu tocmai fericită, fiind legat şi de concepţia „Monarchiană.” Concepţia aceasta a luat două forme. Prima s-a numit „Adopţionism” şi presupunea ideea că Isus Cristos a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu. Isus era un om care a devenit Dumnezeu, numai în sensul că puterea Lui se afla asupra lui Cristos. Teodotus, un cleric din Byzant, a venit la Roma unde a dezvoltat această ipoteză susţinând că Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui Isus la botez şi i-a dat putere să facă miracole. Aceasta, desigur nu însemna că Isus Cristos a fost Dumnezeu.

A doua formă a „Monarchianismului” s-a numit „modalism”. Acesta presupunea că numele Tată, Fiu sau Duhul Sfânt sunt doar nume care corespund la diferite aspecte sau moduri ale aceleiaşi fiinţe divine. O asemănare ar fi aceia a unui actor care joacă roluri diferite, în mod succesiv. Cuvântul latin pentru această mască teatrală era „persona”. Cu toate că Biserica Romană instituţională a reprimat aceste idei, totuşi ele au continuat să rămână, fiind un exemplu de gândire şi analiză liberă a unor foarte complexe noţiuni teologice. În mod paradoxal şi în ciuda faptului că expresia (homoousios) era cea folosită de concepţia „Monarchianistă,” pentru a desemna unitatea fiinţei lui Dumnezeu, totuşi concepţia a fost interzisă, dar conceptul ei central a fost preluat de Biserica instituţională oficială atunci când a formulat crezul de la Nicea.

Datorită opoziţiei episcopului Eusubiu din Nicomedia şi multor altora faţă de termenul „homoousious”, chiar şi împăratul Constantin a început să îşi dea seama că utilizarea lui în continuare este un obstacol în calea unităţii Bisericii Creştine. Din acest motiv, partida condusă de episcopul Eusebiu din Nicomedia a câştigat influenţă pe lângă împărat şi aceasta s-a reflectat şi în iertarea pe care acesta i-a acordat-o lui Arius. Pe de altă parte, unul din susţinătorii soluţiei adoptată la Nicea şi anume episcopul Athanasius al Alexandriei, continua să depună eforturi pentru acceptarea unanimă a crezului de la Nicea. De asemenea, el a fost acela care a susţinut o idee preluată de la Irenaeus şi anume acea că „Fiul omului a făcut din noi copii ai lui Dumnezeu şi l-a deificat pe om, prin aceea că a devenit el însuşi om”. Această „deificare” a omului a exercitat o mare atracţie pentru credincioşi şi stă în inima învăţăturilor Creştine Răsăritene. Athanasius îi cataloga pe toţi aceia care nu erau de acord cu el „Ariani”.

În acelaşi timp „Arianii” au continuat să promoveze învăţăturile lui Arie, iar unii au devenit chiar mai extremişti, susţinând că Isus Cristos a fost „ne asemănător” cu Tatăl. Aceştia au fost numiţi „Anomoeans”. Totuşi majoritatea „Arianilor” au susţinut ideea că Fiul este „asemănător” cu Tatăl şi au obţinut chiar sprijinul împăratului Constantin II, cu ajutorul căruia au reunit două Concilii reprezentând Vestul şi Estul. Astfel, în 359 e.n. a fost dictată o formulă numită Crezul de la Ariminum. Acest crez a reprezentat formula după care s-au condus cei care se considerau „Arieni”. Aşa cum este uşor de imaginat, “Arianismul” nu a dispărut pur şi simplu din istoria Creştinismului, mai mult, a luat o ne bănuită amploare în rândul Goţilor şi Vandalilor. A fost dus acolo prin intermediul unei misiuni creştine, organizate de episcopul Eusebius din Nicomedia şi a devenit definitoriu pentru identitatea acelor popoare.

Constantin II a fost urmat la tronul imperiului de împăratul Ceasar Julian, numit de Creştini „apostatul” deoarece a renunţat la Religia Creştină. După moartea lui, Creştinismul se afla mai divizat ca oricând din punctul de vedere al unităţii doctrinare şi din acest motiv, episcopul Cypriot Epiphanus a căutat o cale de mijloc care să unească din nou Biserica Creştină. El a făcut acest lucru utilizând o formulă care diferea cu doar o literă faţă de formula adoptată la Nicea. Acest termen şi anume „homoiousios” însemna „similar în esenţă” şi se referea la relaţia dintre Tatăl şi Fiul. El a fost adoptat de unii “Arienii” pentru a evita continuarea conflictului de păreri din interiorul Creştinismului.[6] Dintre aceşti „semi-Arieni” făceau parte şi părinţii Capadocieni şi anume Vasile din Caesarea numit şi Vasile cel Mare, fratele său Grigore din Nyssa şi prietenul lor de o viaţă Grigore din Nazianzus. Vasile cel Mare descria situaţia acestei controverse ca fiind „ca o luptă navală desfăşurată în timp de noapte, pe timp de furtună, cu echipajele şi soldaţii luptând între ei, de multe ori în lupte pentru putere pur egoiste, neatenţi la ordinele primite de sus şi luptând pentru supremaţie chiar şi atunci când corabia lor se scufundă”[7]. Aceşti părinţi Capadocieni au promovat un mod de a vorbi despre Dumnezeu, care realiza o balanţă între Unitate şi Trinitate.

Cuvântul „ousia” care însemna esenţă sau substanţă, nu era foarte clar pentru mulţi lideri Creştini Răsăriteni. Din acest motiv s-a folosit un alt cuvânt şi anume „hypostazis” care, în mod iniţial, a fost folosit cu o foarte mică distincţie în înţeles faţă de „ousia”. S-a atribuit celor două cuvinte diferite două înţelesuri diferite. În felul acesta s-a stabilit că Trinitatea era formată din trei „hypostaseis” într-o singură „ousia”. Prin urmare, s-a considerat că Trinitatea este formată din trei Persoane diferite, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care toţi au aceeaşi esenţă sau substanţă.

Se poate vedea în această decizie o mare asemănare cu concepţia „Monarchiană”, care, de asemenea, considera că Tatăl şi Fiul sunt de aceeaşi esenţă (homoousios) cu singura diferenţă că „Monarchiştii”, în forma „modalistă” considerau că aceste modalităţi se succed, pe când pentru părinţii Capadocieni ele existau în acelaşi timp.

Dacă comparăm cuvântul „hypostasis” care înseamnă „ceea ce există dedesubt” cu cuvântul din limba latină „substantia”, vom înţelege că, în fond, toată această formulare nu lămureşte cu nimic lucrurile. „Hypostasis” înseamnă, până la urmă, tot substanţă şi nu se deosebeşte de acest termen suficient de mult, pentru a însemna altceva. Oricum, diviziunea impusă între termeni este una cu totul artificială. Dacă luăm cuvântul persoană, aşa cum este el înţeles în mai toate limbile moderne şi îl comparăm cu cuvântul „persona” din limba Latină, o să descoperim o mare diferenţă de sens. Un echivalent în limba greacă pentru „persona” este „prosopon” şi amândouă înseamnă în limba lor „mască de teatru”. Cu alte cuvinte, atât „persona” cat şi „hypostasis” presupun mai degrabă poziţia sau forma de manifestare în exterior al unui conţinut „care există dedesubt”. Acest conţinut unic poate îmbrăca mai multe forme de manifestare, în acelaşi timp, dar aceste forme nu sunt persoane în înţelesul modern al termenului.

Cuvântul persoană înseamnă, în limbajul curent, personalitatea individuală a unei fiinţe umane, eul său şi, din nefericire, înţelegerea relaţiei din interiorul lui Dumnezeu se face de către majoritatea credincioşilor creştini, nu după sensul original al cuvântului „persona”, aşa cum a fost folosit iniţial, ci după sensul actual. Dumnezeu nu este înţeles ca o individualitate unică, un „Eu” unic, care are mai multe dimensiuni, ci ca şi trei Persoane divine, care par oarecum diferite una faţă de alta. Care sunt consecinţele acestui fapt? Înţelegerea greşită a Persoanei lui Dumnezeu poate duce la idei care să justifice structura autoritară a Bisericilor instituţionale. Diviziunea este consecinţa principală. Diviziunea în Bisericile instituţionale porneşte de la modul divizat şi înţelegerea neclară cu care este privită Persoana lui Dumnezeu, pe de o parte şi pe de altă parte, de la absolutizarea, dogmatizarea, acestor păreri parţiale.

La Concilul de la Constantinopol, în anul 381 e.n., convocat de împăratul Teodosius I, s-a consfinţit definitiv formula de la Nicea. Cu această ocazie s-a formulat în mod definitiv crezul Creştin, care se recită pană în zilele noastre atât în Bisericile din Vest cât şi cele din Est. Concluzia era clară: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu nu este creat şi este egal cu Tatăl ceresc în Trinitate. Conciliul de la Constantinopol a exclus şi părerea episcopului din Laodicea, Appolinaris, care susţinea că în Isus Cristos a existat cu adevărat un trup şi un suflet omenesc, dar nu şi o minte umană, predispusă la păcat. După părerea lui, Logosul divin pur şi simplu a luat trup de om. Pericolul unei asemenea concepţii îl reprezenta subestimarea calităţii umane a lui Isus Cristos.

Toleranţa religioasă care a fost stabilită de Constantin şi Licinius s-a transformat, după 380 e.n., într-o intoleranţă totală atât faţă de orice părere contrară celei oficiale în cadrul Bisericii instituţionale, dar şi faţă de toate celelalte religii. În felul acesta s-a dat ordin ca toate vechile preoţii şi temple ne creştine să fie eliminate de pe teritoriul imperiului şi Biserica instituţională a devenit un organism, a cărei putere era asigurată de armata Romană. În urma unei lovituri de stat a ajuns împărat, în Apus, Eugenius, dar ordinea a fost restabilită prin intervenţia lui Teodosiu, conducătorul imperiului Roman de Răsărit. Acesta a introdus şi în Vest aceleaşi reguli de intoleranţă religioasă ca şi în Răsărit. După 393 e.n., Jocurile Olimpice nu au mai fost celebrate. Alte decrete ulterioare au interzis ne creştinii de a servi în armată, în administraţia imperială sau la Curtea împărătească. Cu aceeaşi ocazie, unele dintre cele mai impresionante monumente antice au fost distruse şi o dată cu ele s-au pierdut valori culturale de nepreţuit.

Intoleranţa Bisericii instituţionale, din acea perioadă, în legătură cu opiniile liber exprimate ale credincioşilor precum şi faţă de alte religii, a încercat să reducă la tăcere orice opinie sau manifestare care nu era acceptată oficial. Acesta a fost un adevărat totalitarism, cu nimic mai prejos de alte totalitar “isme” condamnate de istorie. În toată această perioadă, Biserica celor născuţi din nou a existat, în principal, în interiorul Bisericii instituţionale, dar a trebuit să sufere restricţiile impuse deoarece manifestările unei spiritualităţi libere erau atent cenzurate. Dorinţa de control şi putere a clericilor nu permitea exprimarea unui ataşament primordial al credincioşilor faţă de Dumnezeu şi acest lucru însemna o cenzură asupra manifestărilor libere a darurilor Duhului Sfânt. Lucrul acesta se mai practică indirect şi în zilele noastre de multe Biserici instituţionale. Aceasta este cauza pentru care a apărut în S.U.A. mişcarea Penticostală, care, la origine era o reacţie corectă împotriva încercării de a stopa manifestările spirituale libere. Numai că această mişcare, în loc să cuprindă toţi credincioşii, din toate confesiunile creştine, s-a transformat, la rândul ei, într-o instituţie bisericească cu multe din caracteristicile acestui tip de instituţii. Pentru o lungă perioadă de timp, Biblia a fost citită în limba latină chiar şi acolo unde Creştinii nu cunoşteau această limbă şi preoţii îşi extindeau puterea foarte departe în viaţa colectivităţilor sociale.

Controversele în interiorul Creştinismului au continuat şi ele arată modul în care aspectele politice s-au amestecat cu cele teologice. Un aspect important, devenit obiect de dispută, a fost problema modului în care se poate identifica “fiinţa umană” Isus cu salvatorul cosmic al omenirii. Cum se poate distinge Cristosul uman de Cristosul divin? În fond, Isus Cristos pe pământ s-a alimentat, a suferit, a plâns ca orice om. Ce semnificaţie pot să aibă astfel de trăiri pentru o fiinţă infinită, care nu ştie ce este suferinţa pentru că nu are de ce suferi? Răspunsul la această întrebare dă semnificaţie Creştinismului. Numai o fiinţă asemănătoare cu omul poate simţi ceea ce simte omul, adică Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos.

O succesiune de teologi au încercat să conceapă felul în care se poate explica legătura aceasta dintre Cel din cer şi Cel de pe pământ, începând cu Diodore, episcop în Tarsus apoi Theodore, studentul lui devenit episcop în Mopsuetia. Amândoi au fost înclinaţi să vorbească despre modul în care cele două naturi, umană şi divină, s-au reunit în Cristos, într-un fel în care natura umană a lui Isus Cristos să rezulte cu claritate. Ei au vorbit despre Isus Cristos ca fiind întru totul uman şi întru totul divin şi au asemănat această dublă natură cu un vas umplut atât cu ulei cât şi cu apă, în care cele două lichide se regăsesc împreună, dar nu se amestecă. Spre deosebire de ei, reprezentanţii Creştinilor din Alexandria au folosit ca imagine, de asemenea, un vas dar umplut cu vin şi cu apă, în care cele două lichide se amestecă într-un mod perfect.[8] Acestea erau puncte de vedere total opuse faţă de cel al lui Appolinaris, prezentat mai sus şi ele au afirmat în mod hotărât realitatea naturii umane a lui Isus Cristos, alături de natura sa divină.

Theodore a precizat că Dumnezeu a devenit un om în particular, nu umanitatea în general. Cel mai important este faptul că el a precizat că locuirea lui Dumnezeu în Isus Cristos nu este o problemă de esenţă şi că este vital de a se păstra distincţia între omul Isus şi Cuvântul etern, care participă la esenţa lui Dumnezeu. Lupta de păreri s-a agravat între ucenicul lui Theodore, un preot numit Nestorius, care a devenit episcop al Constantinopolului şi Cyril, urmaşul episcopului Athanasius al Alexandriei. Acesta din urmă, bazându-se pe o muncă teoretică, care a crezut în mod eronat că aparţine lui Athanasius, cu toate că aparţinea de fapt lui Apolinaris din Laodicea, vedea în Isus Cristos doar persoana divină şi făcea confuzie între cei doi termeni „hypostasis” şi „phisis”, acesta din urmă însemnând „natură”. Pe de altă parte, Theodore nu numai că făcea deosebire între „hypostasis” şi „physis” dar deosebea, de asemenea, cele două naturi ale lui Isus Cristos. Acesta îl vedea pe Isus Cristos ca fiind o persoană (prosopon) cu două naturi (physis).[9] Nu a ajutat cu nimic la calmarea spiritelor atunci când Nestorius a atacat un titlu acordat Fecioarei Maria, care se bucura de multă popularitate, adică „Theotokos” sau născătoare de Dumnezeu. Nestorius a susţinut că: „Cuvântul lui Dumnezeu este creatorul timpului, el nu este creat în timp”. Nestorius vedea în cultul exagerat care se adresa Fecioarei Maria o reînviere a vechilor tradiţii păgâne. El ar fi acceptat ca Maria să fie numită „Theotokos”, numai cu condiţia să fie numită şi „Anthropotokos” adică născătoare de om”. Disputa a devenit suficient de serioasă încât să ameninţe integritatea Imperiului Roman de Răsărit şi l-a obligat pe Împăratul Theodosius II să intervină.

La Conciliu de la Ephesus, din anul 431 e.n., titlul de „Theotokus” a fost reconfirmat Fecioarei Maria şi cariera lui Nestorius a fost pusă într-o proastă lumină. Suporterii lui Cyril nu au fost pe deplin mulţumiţi de rezultatul Conciliului, deoarece ei se aşteptau la o victorie mai răsunătoare. Din acest motiv aceşti suporteri, conduşi de urmaşul lui Cyril şi anume episcopul Dioscorus, au determinat organizarea unui al doilea Conciliu la Ephesus, în anul 449, cu scopul de a umili pe opozanţi şi a scoate în afara legii orice discuţie cu privire la cele două naturi ale lui Isus Cristos.[10] La acest conciliu, episcopul Romei a trimis şi punctul de vedere al său, care a fost cuprins în aşa numitul „Tomul lui Leo” dar acesta a fost trecut cu vederea. Acest document conţine ideea că a existat doi agenţi în Isus Cristos şi este poziţia care a dăinuit în cadrul Bisericii Romano-catolice. Faptul că nu a fost luat în considerare a înrăutăţit mult relaţiile între Creştinii din Roma şi cei din Alexandria.

În continuare, evenimentele politice din interiorul Imperiului Roman au avut o influenţă covârşitoare asupra ceea ce a ajuns să fie crezut în Biserici. În anul 450 e.n. a murit împăratul Theodosius iar locul i-a fost luat de sora sa Pulcheria, care era o oponentă îndârjită a părerii că Isus Cristos a avut o singură natură. Ea s-a căsătorit cu Marcian şi sub regimul lor a fost organizat Conciliu de la Calcedon, în anul 451 e.n. Cea mai importantă sarcină a acestui Conciliu a fost aceea de a găsi o cale de mijloc pentru a soluţiona disputele legate de natura lui Isus Cristos. Baza soluţiei propuse a fost „Tome”, propus cu doi ani în urmă de trimisul Papei Leo şi care a fost considerat dreapta credinţă. Misterul lui Cristos este prezentat într-un mod care păstrează un echilibru între partea divină şi partea umană. „Acelaşi perfect în divinitate şi perfect în umanitate, acelaşi cu adevărat Dumnezeu şi cu adevărat om, cu un suflet raţional şi cu un corp; consubstanţial cu Tatăl în ceea ce priveşte divinitatea Sa şi de asemenea consubstanţial cu noi în ceea ce priveşte umanitatea Sa...” Aceasta rămâne definiţia de bază pentru o diversitate de Biserici cum ar fi: Ortodoxă, Romano-catolică, Anglicană şi o parte din Protestantism. La fel ca şi Nicea, acest Conciliu de la Calcedon a trasat în continuare direcţia de gândire pentru fundamentarea doctrinei creştine. Vom vedea cum trebuie înţeleasă această doctrină atunci când analizăm posibilitatea fiecărui credincios de a dobândi la rândul lui sau al ei „o dublă natură, care este în fond singura posibilitate pentru Creştini de a trăi cum a trăit Cristos şi de a îl urma pe El, care este Calea care duce la viaţa veşnică.

Conciliu de la Calcedon a urmat în bună măsură părerile lui Nestorius, despre dubla natură din care rezultă că distincţia dintre naturi nu este în nici un fel eliminată din cauza uniunii. Cu toate acestea, Nestorius personal a suferit exilarea şi a fost ţinut izolat într-un loc din Egipt, care este folosit astăzi ca şi închisoare. Împăratul a ordonat ca scrierile lui Nestorius să fie arse şi toţi copiii botezaţi cu numele lui să fie rebotezaţi. A făcut acest lucru pentru a îi mulţumi pe adversarii lui Nestorius. Este paradoxal, nu este aşa? Ideile lui Nestorius au fost preluate, dar el personal a fost persecutat de puterea Bisericii instituţionale.

Revenind la Nestorius, trebuie precizat că scrierile lui nu au dispărut, ci s-au descoperit în anul 1889 în librăria Patriarhiei Siriene. Soluţia oferită la Conciliul de la Calcedon nu a mulţumit pe toată lumea şi cei care au considerat că Nestorius a fost tratat într-un mod nedrept, au fost etichetaţi Nestorieni de către Biserica instituţională. Cei care au susţinut o dublă natură au fost numiţi „Dyophiysites, iar cei care au susţinut o singură natură au fost numiţi „Miaphisite” Confruntările de idei au continuat între cele două poziţii pentru mult timp, dar spaţiul limitat acordat lor în această lucrare nu îmi permite să continui să le prezint.

 

[1] A History of Christianity…pagina 189

[2] A History of Christianity…pagina 191

[3] A History of Christianity…pagina 192

[4] A History of Christianity…pagina 212

[5] A History of Christianity…pagina 213

[6] A History of Christianity…pagina 217

[7] P. Shaff (ed.)…Basil: Letters and  Select Works (NPNF, ser. 2, VIII, 1895). 

[8] A History of Christianity…pagina 223

[9] A History of Christianity…pagina 224

[10] A History of Christianity…pagina 225

În orice caz, ideea aceasta a unei egalităţi perfecte, între natura umană şi natura divină este discutabilă, deoarece Biblia prin gura apostolului Pavel ne învaţă să nu mai trăim conduşi de natura noastră umană, pe care el o numea „firea pământească” ci să trăim conduşi de natura divină, pe care Creştinul o dobândeşte după naşterea din nou. (Galateni 5: 16) Natura umană şi natura divină nu sunt în fapt atât de egale, atâta vreme cât între ele există o confruntare care trebuie să se soldeze cu un avantaj net de partea naturii divine. Prin natură umană, în acest caz, trebuie să se înţeleagă caracterul regenerat din punct de vedere  spiritual, al omului care a fost născut din Dumnezeu. Aceasta înseamnă de fapt a dobândi natura lui Dumnezeu. Omul nu poate în natura lui, cu care s-a născut biologic, să îl înţeleagă pe Dumnezeu, în natura Sa. Din acest motiv, omul are nevoie, pur şi simplu, să îşi schimbe natura pentru a putea intra în acord cu Dumnezeu. Aceasta este exact ce susţine apostolul Pavel şi cu care sunt personal, întru totul de acord. În natura sa biologică, omul nu are cum să fie în concordanţă cu cerinţele lui Dumnezeu, pentru că natura umană este aceea de prădător, bazată, în principal, pe instinctul de supravieţuire. A avut prin naşterea Sa biologică o astfel de natură chiar şi Isus Cristos? De ce a fost nevoie ca Isus să fie născut din Duhul Sfânt şi ce a schimbat aceasta, din punctul de vedere al naturii sale umane? A avut Isus Cristos o natură umană îmbunătăţită, prin naşterea Sa imaculată? Dacă da, înseamnă acest lucru că noi, care nu am fost născuţi la fel, nu putem atinge performanţele Lui spirituale? Isus ne-a învăţat că noi putem face lucruri chiar mai mari decât a făcut El, dacă vom crede. Cum a dobândit Isus Cristos renaşterea Sa spirituală prin naşterea biologică imaculată sau prin naşterea din Duhul Sfânt? Prin tranşarea, o dată pentru totdeauna, a tuturor posibilelor dezbateri cu diverse teme teologice, Biserica instituţională a luat în posesia sa însăşi competenţa de a clarifica aceste probleme şi şi-a apropriat dreptul fundamental de a da răspunsuri valabile în acest domeniu. Cu alte cuvinte, Biserica instituţională, fără just temei, a lansat ipoteza că ea este singurul depozitar şi sursă a adevărului, prin urmare oricine doreşte să se pronunţe asupra acestor teme trebuie să ia în considerare şi să respecte hotărârile ei. Aceasta este o formă foarte eficientă de exercitare a autorităţii în materie spirituală şi a început să fie contestată doar odată cu Reforma. Numai că Reforma nu s-a terminat şi nu se poate termina, atâta vreme cât sunt atât de multe întrebări în interiorul Creştinismului, rămase fără răspuns. De această dată ea îşi propune să scoată la lumină, să reveleze răspunsul la întrebarea: care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Scopul este de a declanşa o mişcare profundă de auto-investigaţie. Fiecare Creştin trebuie să se întrebe pe sine dacă el sau ea sunt cu adevărat regeneraţi spiritual, adică dacă sunt născuţi din Dumnezeu, în caz contrar fiecare trebuie să ştie că nu poate vedea Împărăţia Lui. Nu o poate nici vedea şi nu poate nici să intre în această Împărăţie după învăţătura lui Isus Cristos. El a spus acest lucru de două ori, în două feluri diferite, pentru a întări acest fundament al învăţăturii creştine. (Ioan 3: 3; 5) Natura umană îşi dobândeşte adevărata ei valoare spirituală numai după ce ea se uneşte cu natura divină, în urma renaşterii spirituale.

Aş dori să fac observaţia că definiţiile, conceptele şi limbajul folosit pentru a defini natura lui Isus Cristos au venit în urma unor compromisuri care încercau să pună de acord părerile câteodată diametral opuse ale clericilor, care răspundeau de diferite arii de răspândire a Creştinismului. Aceste rezultate par a fi exprimate în formule echilibrate, deoarece ele încearcă să ţină o balanţă între părţi. Pe de altă parte, ele nu conţin garanţia adevărului, ci reprezintă doar un posibil limbaj despre felul în care se poate vorbi despre Dumnezeu. Întreaga credinţă creştină este semănată cu parabole şi alegorii. Nimic nu este aşa cum pare şi adevărurile Creştinismului sunt camuflate foarte bine în spatele mitului. Spre exemplu, în ceea ce priveşte problema Trinităţii, asemănarea dintre Dumnezeu şi un Tată pământesc este o metaforă şi nu trebuie să atragă pe credincios pe calea extrem de periculoasă a antropomorfismului. După părerea mea, Dumnezeu este o inteligenţă şi o realitate pe care noi oamenii încă nu o putem măsura şi nu are nici un fel de limite spaţiale sau temporale. Din cauza aceasta, când vorbim despre Tată şi Fiu, care se găsesc împreună în Trinitate, în nici un caz nu trebuiesc priviţi ca două realităţi antropomorfe, în care un Tată, asemănător cu unul uman, naşte un Fiu, de asemenea asemănător din punct de vedere al formei sale cu omul. Este mai degrabă vorba despre nivele diferite ale realităţii, la care participă un Dumnezeu unic. Tatăl este o realitate infinită, care cuprinde, în acelaşi timp, trecutul prezentul şi viitorul. Tatăl trăieşte în viitor, la fel ca şi în trecut şi din acest motiv se poate spune că El se află deasupra timpului. Dumnezeu nu se află în timp, ci timpul se află în El. Dumnezeu se află deja în Împărăţia Cerurilor, care pentru noi va veni, dar pentru El deja este. Împărăţia Cerurilor, care va veni pentru noi, ea deja există în viitor şi Dumnezeu se află şi El, în acelaşi timp, atât în trecut, în prezent cât şi în viitor. Această Împărăţie poate intra în noi, dacă suntem gata să o primim. Isus Cristos a venit din viitor, unde fiecare din cei mântuiţi se află deja şi îi cunoaşte pe toţi cei care sunt ai Lui, încă de la întemeierea lumii şi, în acelaşi timp, aceştia se află cu el, în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu trăieşte în viitor, deoarece El este deasupra timpului, aceasta înseamnă că noi, dacă avem un viitor, suntem deja cu El în Ceruri. Isus Cristos este un călător în timp, într-un anumit fel. Pentru El viitorul este ca şi trecutul dar trecutul determină viitorul în ceea ce ne priveşte. Ca să ajungem în acel viitor, în care deja suntem, trebuie să parcurgem o anumită Cale, adică calea mântuirii care ne asigură acel viitor.

Pe de altă parte, Tatăl se află situat la un alt nivel al existenţei decât Fiul, dar este vorba de aceeaşi realitate şi între aceste nivele nu există raportul de inferior sau superior. Materia nu este inferioară spiritului şi Fiul nu este inferior Tatălui. Ideea că materia este inferioară spiritului, este lansată de ideologia creştină a Bisericilor instituţionale, care vedea în corpul material al omului sursa oricărui păcat. Materia însă nu se rezumă la corpul uman şi nu trebuie privită într-o viziune antropomorfică. Pe de altă parte, spiritul este o noţiune ne definită, deci a lansa adevăruri ultime pe baza unor concepte ne definite, confuze, este o lipsă de respect pentru raţiune. Aceasta este, în fond, baza conceptuală a Bisericilor instituţionale, una care se întemeiază pe un concept ne definit şi ne cunoscut, adică cel de spirit şi pe antropomorfizarea noţiunii de materie, care este socotită a fi „inferioară,” acestui spirit ne determinat.  Prin urmare, Tatăl care Este tot ceea ce există, a luat haina materialităţii şi s-a întipărit pe Sine într-o formă materială, numită Fiul, dar acesta este de fapt tot Tatăl. Fiul este Tatăl, adică Dumnezeu Tatăl, Cel infinit, într-o întrupare definită. Persoana Fiului are un conţinut infinit, dar ca  formă preexistentă este o formă determinată, întrucât orice formă are propriile determinări. Există un moment în care Tatăl a luat decizia de a se îmbrăca în materialitate, dovedind prin aceasta că materia nu trebuie privită ca o realitate „inferioară,” altor realităţi. Acest Fiu, care este Tatăl în formă materială, adică întipărit într-o anumită formă, probabil foarte asemănătoare cu trupul omenesc, a creat şi creează tot ceea ce reprezintă materialitatea. De ce se poate spune că Fiul este, ca şi formă, asemănător cu trupul omenesc? Se poate afirma aceasta deoarece omul a fost creat după asemănarea Tatălui, adică cu o dimensiune spirituală nelimitată şi după chipul Fiului adică având un trup asemănător cu al Lui. Înainte de a crea universurile, care presupun materialitate şi deci forme, Tatăl s-a îmbrăcat pe Sine într-o formă de aceeaşi consistenţă cu universurile pe care le-a creat. Tatăl şi Fiul sunt exact aceeaşi Persoană, identică cu Sine, adică una, un singur Dumnezeu, dar într-o ipostază diferită. Duhul Sfânt este puterea care se degajă din Dumnezeu adică din Tatăl care este identic cu Fiul în esenţă, deci în conţinut, fiind deosebiţi doar ca formă, ca ipostază. După părerea mea, cuvântul formă înlocuieşte mult mai bine cuvântul persoană, dar este şi el imperfect, deoarece Dumnezeu Tatăl nu are nici o formă pe când Fiul are. În orice caz Dumnezeu este unul singur cu şi fără formă, infinit şi finit în acelaşi timp. Avem un drum de străbătut până să înţelegem complet şi detaliat cum se poate face această joncţiune între infinit şi finit şi avem cu siguranţă nevoie de Dumnezeu, care să ne acorde timpul şi explicaţiile necesare.

Desigur că Biblia foloseşte, pentru a îşi transmite mesajul, un limbaj omenesc, uşor de înţeles şi care altul decât acest limbaj, asemănător cu lucrurile de pe pământ, putea fi adresat oamenilor de acum câteva mii de ani. Limbajul modern poate fi mai adecvat pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, dar nu ar fi avut nici un sens pentru oamenii cărora Biblia s-a adresat cu mult timp în urmă. Pentru omul modern, Biblia are o problemă de limbaj şi, din acest motiv, sunt mulţi care consideră că Biblia, mai ales în cărţile cele mai vechi, de exemplu în Geneza, nu li se mai adresează. Bisericile instituţionale se cramponează cu disperare de trecut, sunt conservatoare şi, exact la fel ca şi în epoca feudală, încearcă să facă tot posibilul de a împiedica progresul cunoaşterii umane. Dacă ar deţine puterea în societate, aceste instituţii bisericeşti ar recomanda pentru a fi citită numai Biblia, dar interpretată conform opticii lor obligatorii, şi în acelaşi timp ar cenzura şi ar pune la index nenumărate cărţi, aşa cum a făcut când a deţinut puterea şi dominaţia asupra societăţii. Cunoaşterea umană şi dezvoltarea societăţii s-a făcut împotriva şi nu cu ajutorul ideologic al Bisericilor instituţionale. Pe de altă parte, aceste instituţii au văzut un duşman şi în Biblie, deoarece N.T. şi în mod deosebit cuvintele lui Isus Cristos sunt fără îndoială descrierea Căii care duce la nemurire, prin Dumnezeu. Nu au putut bineînţeles să pună şi Biblia la index, dar au impus nişte interpretări obligatorii ale ei, care, de multe ori nu îi apropie pe oameni de Dumnezeu, ci îi îndepărtează.   

Dumnezeu nu este Tată şi Fiu, aşa cum înţelegem pe pământ aceste noţiuni. Un Tată pământesc şi un Fiu pământesc nu sunt una în sensul în care Dumnezeu este una. Un tată şi un fiu pe pământ sunt două persoane diferite în sens uman, au două personalităţi diferite şi de multe ori aspiraţii diferite. În contrast cu această stare de lucruri, Tatăl Ceresc şi Fiul au aceeaşi personalitate, aceleaşi sentimente aceleaşi aspiraţii. Cel mai remarcabil lucru este că suntem şi noi chemaţi să facem parte din această extraordinară unitate, adică din Dumnezeu. Suntem invitaţi să participăm la esenţa lui Dumnezeu şi ca dovadă este faptul că Fiul, adică Tatăl Ceresc, s-a întrupat într-un om, în omul Isus şi prin aceasta Dumnezeu Tatăl nu numai că s-a îmbrăcat în materialitate, dar a luat o materialitate, în formă umană. Nu este vorba, deci, deloc de a îl transforma pe om în sclavul perfect, supusul model care să execute toate poruncile lui Dumnezeu. Este vorba de o participare la acelaşi Spirit. Folosesc şi eu noţiunea de spirit, care nu este definită, decât prin opusul său, adică ca o realitate  imaterială, dar ce înseamnă acest lucru, adică ce înseamnă realitate imaterială, în acest context, adică în sensul de spirit, nu se ştie, deci nu este definit. Eu folosesc această noţiune în sens figurativ, adică prin spirit înţeleg conştiinţă, gândire, minte, raţiune, intelect sau persoană considerată sub raportul capacităţii sale intelectuale, al însuşirilor morale de caracter, sau, în final, mod, fel, de manifestare, de gândire. Este vorba deci de participarea la Spiritului Tatălui, în Fiul. Prin Duhul Sfânt suntem una cu Dumnezeu în Spirit şi de aceea cine nu are Duhul lui Cristos nu este al lui. Nu este vorba de un tribunal, de o curte Supremă în care vor fi judecaţi toţi oamenii pentru faptele lor la finalul timpului, ci este vorba de o deschidere spirituală care să ne permită să fim una cu Dumnezeu, adică să intrăm în eternitatea Spiritului Său. Până la urmă va fi şi o judecată, dar singura infracţiune care se va lua în seamă va fi necredinţa, adică lipsa de spiritualitate, care îi va împiedica pe mulţi să locuiască cu Dumnezeu în Împărăţia Sa. Spiritualitatea îl înalţă pe om şi îl ajută să se detaşeze de sine însuşi, adică folosind cuvintele lui Isus Cristos, să se lepede de sine. Creştinismul ne oferă şansa să ne ridicăm prin spiritualitate la nivelul de cunoaştere şi de înţelegere a lui Dumnezeu.

Din nefericire, interogaţiile pe care oamenii le-au avut dea lungul timpului au fost numite erezii şi cei care au ridicat probleme legitime au fost pedepsiţi de către instituţiile religioase creştine. Acela care nu îşi pune nici un fel de întrebări legate de Persoana lui Dumnezeu, înseamnă că nu este preocupat serios de El şi cei care urmează „masele,” frumos organizate şi bine dotate material, nu au cum să aibă garanţia că merg pe drumul cel bun doar prin aceasta. Largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. (Matei 7: 13) Numărul mare de persoane, în acest caz, nu exprimă în mod necesar garanţia valorică. Dacă îi urmăm pe cei mulţi, trebuie să ştim că mulţi sunt chemaţi, dar că dintre aceştia puţini sunt cei Aleşi. Mai bine este să îi urmăm pe cei puţini, adică Biserica celor născuţi din nou. Apartenenţa la o mare organizaţie nu înseamnă nimic şi ne apartenenţa, de asemenea nu înseamnă nimic ci totul este faptul de a aparţine Persoanei lui Isus Cristos.    

Credincioşii, născuţi din Dumnezeu au înţeles că au dreptul să îşi pună întrebări şi acest lucru nu îl supără pe El. Dumnezeu nu îi pedepseşte pentru asta şi interesul lor nu este socotit un păcat. Fiecare primeşte răspunsurile la nivelul intelectual de înţelegere la care a ajuns. Nimănui nu i se pot comunica lucruri pentru care nu are nici o referinţă cu care se creeze un context. Ce afirm eu este că Dumnezeu are răspunsuri potrivite pentru nivelul la care se pun întrebările. Luând în considerare luptele care au impus doctrinele oficiale, nu este deloc sigur că adevărul a prevalat totdeauna, sau că la ora actuală opiniile care sunt vehiculate şi consfinţite în mod oficial, sunt cele mai aproape de realitate. Este posibil ca unele idei care au fost eliminate, mai degrabă din considerente de ambiţie şi interese politice, să fie mai aproape de adevăr decât cele admise în mod oficial, sau este şi mai probabil să existe alte moduri de formulare, care să fie mult mai adecvate decât cele vehiculate în momentul de faţă de către Bisericile instituţionale.

Ceea ce am încercat să arăt în acest capitol este modul în care s-a format doctrina creştină. Ea s-a format în principal prin reprimarea libertăţii de găndire a minorităţii de către majoritate. Ceea ce a prevalat până la urmă a fost nu valoarea argumentelor, dar interesele celor care deţineau puterea lumească sau eclesiastică şi o idee greşită de unitate bazată nu pe adevăr şi libertate ci pe dorinţa de consolidare a puterii politice cu ajutorul celei religioase. Multe concepţii au fost impuse cu forţa armelor, deoarece împăraţii se declarau dispuşi să pună la îndemâna instituţiilor religioase capacităţile lor militare.

Datorită felului în care s-au coagulat, învăţăturile despre Dumnezeu au rămas probleme teologice ne soluţionate. Termenii utilizaţi pentru definirea doctrinelor creştine sunt imprecişi şi plini de o multitudine de confuzii. Aceasta ne arată că şi în materie religioasă, ca şi în domeniul ştiinţei, instituţiile clericale au încercat să îşi aroge monopolul adevărului, dar în ambele cazuri rezultatul a fost acelaşi. Spre deosebire de ştiinţă, care are o existenţă proprie şi este independentă faţă de cunoaşterea de tip teologic, religia rămâne în continuare un domeniu unde acţionează represiunea asupra ideilor.

Am să dau un exemplu de problemă teologică rămasă ne rezolvată. Isus Cristos de pe pământ nu a fost identic cu Cristos din ceruri şi aceasta deoarece Cristos din ceruri, Cel existent înainte de întemeierea lumii, nu avea încă şi o natură umană, ci doar o natură divină. Fiul lui Dumnezeu, preexistent, nu se întrupase încă în omul Isus. Pe de altă parte, Isus Cristos istoric, care a trăit pe pământ, nu poate fi considerat identic cu Cristos din ceruri pentru simplu motiv că El avea o dublă natură, divină şi umană şi era considerat o singură Persoană şi nu două Persoane. Deci avem de a face cu două Persoane diferite, una pur divină, parte a Trinităţii şi cea de a doua divină şi umană, cu o dublă natură. După înviere, cel care s-a înălţat la cer a fost Isus Cristos cel răstignit cu dublă natură. Acest Isus numai este identic cu Cristosul care a existat încă înainte de întemeierea lumilor, deci Cristos se întoarce la cer altfel decât a plecat. Întrebarea fundamentală este, dacă natura umană a lui Isus Cristos face şi ea parte din Trinitate, o dată cu înălţarea lui Isus la Dumnezeu? Dacă da şi personal mi se pare singurul răspuns raţional, aceasta înseamnă că natura umană este parte componentă din Trinitate. Pe de altă parte, Creştinismul susţine existenţa unui Dumnezeu neschimbător, care nu poate suferi astfel de modificări. Există cineva să susţină că Isus Cristos s-a dezbrăcat de natura lui umană înainte de a se înălţa la cer? Eu nu cunosc o astfel de versiune. O astfel de opinie ar însemna că omul nu are nici o şansă să ajungă în cer. Această dificultate este generată de poziţia adoptată în cadrul diferitelor Concilii de către Biserica instituţională. Problema relaţiei dintre Persoana istorică a lui Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl nu este nici pe departe rezolvată, dar discuţia este practic încheiată prin soluţiile definitive date de către instituţiile bisericeşti.

În limbajul curent, prin persoană se înţelege personalitatea individuală a unei fiinţe. Folosind cu această semnificaţie noţiunea respectivă, se poate afirma că Dumnezeu este o singură Persoană, însă cu dimensiuni multiple. Dumnezeu are o singură identitate egală cu Sine. El nu este format din trei Persoane diferite în sensul de trei personalităţi diferite pentru că dacă acceptăm cazul contrar negăm unicitatea lui Dumnezeu. Limbajul uman nu este în întregime adaptat descrierii unor realităţi infinite şi tocmai de aceea pretenţiile unor instituţii religioase de a deţine adevărul absolut, par ridicole. Acestea au tot dreptul să emită opinii, dar nu au nici o legitimitate atunci când pedepsesc pe alţii pentru opiniile lor.

Adevărul este o realitate în mişcare, care se dezvoltă odată cu gradul de înţelegere şi cunoaştere. Cunoaşterea adevărului despre Dumnezeu nu este fixă şi stabilită de oameni o dată pentru totdeauna. Adevărul despre Dumnezeu este determinat în mod etern de veşnicia Lui, dar cunoaşterea acestui adevăr este legată de limitarea umană şi de aceea acesta progresează. Apostolul Pavel ne spune, că aflaţi pe pământ, cunoaştem doar în parte. De unde atunci pretenţia unor instituţii bisericeşti de a controla şi autoriza părerile oamenilor despre adevărurile care se referă la Dumnezeu? Acest lucru este caracteristic pentru dominaţia autoritară a Bisericilor instituţionale.

Cunoaşterea adevărului progresează odată cu acumularea de cunoştinţe umane. Biblia spune că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte. Ceea ce este important din punctul de vedere al lucrării de faţă, este ca cititorul să poată realiza imprecizia, incertitudinea şi aproximarea cu care instituţiile religioase şi-au formulat doctrinele cele mai importante şi în baza cărora au pretenţia că deţin adevărul despre Dumnezeu. Personal, văd aceste încercări de a stabili relaţia din interiorul lui Dumnezeu mai mult ca pe nişte tentative pur umane de a afla adevărul, decât adevăruri inspirate direct de Dumnezeu. Mi se pare că asemănarea dintre încercările oamenilor de a îl defini pe Dumnezeu şi încercările ştiinţei de a afla adevărul despre cosmos sunt perfect similare, deoarece ambele au la bază teorii formulate cu ajutorul categoriilor filozofice.

Consider toate aceste tentative legitime şi necesare, dar natura lor este în aşa fel, încât nu permite intoleranţa şi nici reprimarea părerilor care nu corespund unor curente dominante. Aşa zisa „sfinţenie” a învăţăturilor unor instituţii bisericeşti se bazează pe tentativele unor filozofi şi gânditori creştini de a îl înţelege pe Dumnezeu, tentative mai mult sau mai puţin reuşite. Cred că încercările de a îl cunoaşte şi de a îl defini pe Dumnezeu trebuie să continue, iar termenii folosiţi să fie adaptaţi la terminologia modernă, lucru care ar permite o mai bună înţelegere a acestor lucruri importante.

În materie de cunoaştere a lui Dumnezeu, toţi oamenii care au legătură cu El au acelaşi drept să se pronunţe şi nu există nici un privilegiu exclusiv al unor cercuri religioase de a stabilii care este adevărul. Părerile exprimate în interiorul unor concilii nu sunt cu nimic superioare celor pe care oamenii, care se simt chemaţi la acest lucru şi care nu participă la nici un conciliu religios, le pot formula. Aşa cum, pe parcursul istoriei, unii oameni şi-au asumat prin forţă averi nemăsurate, teritorii şi chiar state, alţii folosindu-se de aceleaşi metode şi-au asumat monopolul asupra adevărului despre Dumnezeu. Şi unii şi alţii au făcut acelaşi lucru şi anume au abuzat de puterea lor. Toţi suntem copii lui Dumnezeu şi suntem învăţaţi de Dumnezeu şi trebuie să acordăm respect raţiunii umane. Lucrurile despre Dumnezeu nu sunt un mister, de vreme ce asupra lor s-au pronunţat învăţaţii timpului, dar au fost învăluite în mister de instituţiile religioase creştine în aşa fel, încât credincioşii să fie ţinuţi în ne cunoştinţă de cauză. În felul acesta ei nu pot discuta valoarea spirituală a gesturilor şi actelor personalului clerical.

O altă întrebare ar trebui să fie următoarea: este Biserica lui Dumnezeu o comunitate de sfinţi, o comunitate de păcătoşi, sau o colectivitate formată împreună din sfinţi şi păcătoşi? Răspunsul scurt este: Biserica Spirituală Unică este o comunitate formată din indivizi născuţi din nou şi care, în acest proces sunt sfinţiţi de Dumnezeu. Nu este suficient botezul, care este naşterea din apă, este necesară şi naşterea din Duh pentru a dobândi aceeaşi natură cu Isus Cristos, adică natura divină. Prin urmare, păcătoşii nu sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a rămâne păcătoşi, ci pentru a deveni sfinţi. Chemarea lui are un scop şi scopul este pregătirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Suntem chemaţi de Dumnezeu să fim sfinţi şi fără prihană. Voi dezvolta pe parcursul lucrării acest subiect.

În al doilea rând, o altă întrebare este: cum ar fi putut supravieţui Creştinismul dacă nu ar fi fost organizat în formele în care a fost, în fapt, structurat? Atâta vreme cât a fost în catacombe, Creştinismul a supravieţuit şi s-a dezvoltat datorită griji purtate de Dumnezeu. Dacă s-ar fi lăsat călăuzit de acelaşi Spirit, ca şi în perioada persecuţiilor, Creştinismul s-ar fi dezvoltat într-un mod mai sănătos şi conversiunile care s-ar fi făcut ar fi reflectat existenţa unor convingeri mult mai profunde. Probabil că în ansamblul său, doctrina creştină nu ar fi fost atât de unitară şi multe dintre părerile diferite ar fi înflorit. Acest lucru ar fi putut duce la dezbateri mult mai serioase, care ne-ar fi apropiat de o înţelegere mai corectă a problemelor şi în acelaşi timp la mai multă toleranţă şi la mai puţine persecuţii. Luptele între facţiunile creştine ar fi fost excluse, deoarece fiecare credincios ar fi avut dreptul să creadă conform convingerilor proprii şi nu să adopte păreri impuse de o instituţia bisericească sau alta. Cred că lumea ar fi fost mai bună dacă Creştinismul s-ar fi condus după principiul respectării libertăţii personale de a alege, în materie de credinţă, principiu pe care îl respectă în primul rând Dumnezeu. Creştinismul se putea răspândi, în mod liber, doar prin puterea valorii sale.

Să nu uităm de faptul că Islamul este foarte apropiat de unele convingeri creştine şi există chiar în cadrul Creştinismului păreri unitariene, care reuşesc să supravieţuiască şi care sunt doar la mică distanţă de concepţia Islamică. Cu toate acestea, nu se pune problema de intoleranţă  între unitarieni şi trinitarieni. Atunci, de ce sunt unii care privesc Islamul ca fiind incompatibil cu Creştinismul? Conflictele religioase din lumea de astăzi se explică, la fel ca şi cele din trecut, tot prin diviziunile legate de modul de înţelegere a părerilor despre Cristologie. Din păcate, părerile impuse cu forţa duc la conflicte interminabile.

Vinaora Visitors Counter

5342836
Today
This Month
All days
2270
143485
5342836

Server Time: 2021-06-21 06:30:40

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page