This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Capitolul 4

Capitolul 4 (5)

Deoarece nu este posibil să fac o prezentare exhaustivă a istoriei Creştinismului, în această lucrare, mă voi mulţumi doar să prezint unele aspecte, care mi se par relevante pentru tensiunile existente între cele două direcţii de evoluţie a fenomenului creştin. Aceste două căi sunt, pe de o parte, tendinţa către întărirea puterii, autorităţii şi controlului asupra întregii societăţi, iniţial a bisericii şi, ulterior, a bisericilor instituţionalizate şi, pe de altă parte, diversele dinamici auxiliare, care vedeau în instituţiile bisericeşti un opresor şi chiar o piedică în practicarea, în spiritul său autentic, a Creştinismului. Toate aceste mişcări au fost înăbuşite, uneori în sânge, sau s-a încercat reprimarea lor, însă adevărul, după părerea mea, iese întotdeauna la lumină şi trebuie mereu reamintit şi reafirmat, chiar dacă el este de multe ori întâmpinat cu opoziţie.

         Istoria Bisericii Creştine se poate împărţi în mai multe perioade: a) Perioada de la începutul misiunii lui Isus Cristos şi până la ziua Cincizecimii b) Perioada de la ziua Cincizecimii până la instituţionalizarea Bisericii Creştine ca şi religie oficială a Imperiului Roman c) perioada de la instituţionalizarea Bisericii Creştine până la „răpirea” Bisericii de către Domnul Isus Cristos.

Aceste perioade se deosebesc în funcţie de caracteristicile pe care Biserica le are. Biserica instituţională îşi are începutul, pe deplin consacrat, odată cu recunoaşterea Bisericii Creştine ca şi Biserică oficială în imperiul Roman. Cu toate acestea, unele structuri de putere, care garantau exercitarea autorităţii, au început să se manifeste, într-o formă incipientă, într-o perioadă anterioară acestei oficializări. Apostolul Pavel avertiza, că taina fărădelegii a început să lucreze încă în timpul său. De altfel, încă din timpul vieţii lui Isus Cristos pe pământ, doi dintre ucenicii Săi au început să se certe pentru a stabili, cine va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor, dar El a descurajat o astfel de competiţie.

Desigur că instituţiile bisericeşti au parcurs un drum lung, trecând pe la marea schismă din 1054, Reforma, Contrareforma, Protestantismul şi mişcările Neoprotestante. După 325 e.n., Biserica Spirituală Unică şi Biserica instituţională au funcţionat sub acelaşi acoperiş doctrinar şi amestecul lor a fost extrem de complex. Ori de câte ori acest conglomerat, format din Creştini născuţi din Dumnezeu şi Creştini “lumeşti,” a luat atitudini corecte, de-a lungul secolelor, Duhul lui Dumnezeu a acţionat, conducând minţile celor care au luat decizii. Atunci când instituţiile bisericeşti au acţionat abuziv şi contrar învăţăturilor lui Isus Cristos, factorul uman, adică firea pământească, a fost cel predominant. Cele mai negre capitole din istoria instituţiilor bisericeşti sunt cele, în care acestea au deţinut şi puterea politică. Atunci, interesele spirituale şi cele politice au ajuns de multe ori în conflict şi nu de puţine ori, ultimele le-au estompat pe cele dintâi.

Isus Cristos, Mântuitorul lumii, a fost născut de către mama lui într-un staul destinat animalelor. Dumnezeu atotputernic, cel care are sub controlul Lui tot ceea ce există, Cel care este existenţa însăşi, s-a născut în cele mai vitrege condiţii care pot fi imaginate pentru o naştere. Ceea ce nici măcar nu poate fi imaginat în mod corespunzător, existenţa infinită, ne născută şi ne creată, care nu are nici început nici sfârşit, care nu are limite de nici un fel, s-a întipărit în trupul firav al unui copilaş, s-a limitat pe sine, în mod voluntar, luând postura fragilităţii şi a dependenţei totale faţă de om. Este evident că un copilaş nu poate supravieţui fără mama lui, dar Dumnezeu, a cărui existenţă nu depinde de nimic, ci toate lucrurile depind de El, s-a făcut în acel moment dependent complet de o fiinţă umană. Dumnezeu, care nu este om, în natura lui, s-a alipit de trupul unei fiinţe umane şi aceasta, numai pentru a fi alături de specia noastră şi a trăi împreună cu noi experienţa umană. Este un eveniment de proporţii cosmice, deoarece nu este vorba doar de naşterea unui om, dar de renaşterea, recrearea existenţei însăşi, în limitele umanului. Categoric, existenţa infinită  a rămas la locului ei, deci nu este vorba de o transformare sau metamorfozare, ci de o întipărire, o amprentare, o regenerare sau reconfigurare, o participare a întregului la o parte a sa. Dumnezeu este întregul, deoarece nu există nimic care să fie în afara prezenţei Lui, iar omul, odată intrat în lumea spirituală a lui Dumnezeu, este parte componentă a acestui întreg. Pentru ca omul să reflecte totalitatea lui Dumnezeu, Isus Cristos a parcurs toate fazele existenţei umane.

Nu este vorba numai de un raport între Dumnezeu şi om, dar de mai mult decât atât, de o nouă fiinţă care este şi Dumnezeu şi om, în acelaşi timp. De ce a avut nevoie Isus să fie botezat, dacă El era Fiul lui Dumnezeu? Aceasta este o întrebare pe care şi-a pus-o pentru prima oară Ioan Botezătorul. Isus Cristos nu s-a manifestat ca Fiu a lui Dumnezeu decât după acest botez, chiar dacă Biblia ne dă informaţii despre El, ca fiind un tânăr deosebit de înzestrat, încă de la vârsta de 12 ani. Isus poate fi considerat şi un copil genial, dar a fost mult mai mult decât atât. Misiunea Lui nu a început decât după ce Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui, în forma unui porumbel (Matei 3: 16) Nu ştim ce a făcut Isus în aşa numita perioadă a anilor pierduţi, adică între 12 ani şi 30 de ani, când şi-a început activitatea publică, dar după ce a fost botezat în apă şi cu Duhul Sfânt, a început să îşi îndeplinească misiunea. Nici un om pe acest pământ nu poate intra în lumea spirituală a lui Dumnezeu, decât dacă lumea spirituală a lui Dumnezeu intră în el. Lucrul acesta se întâmplă atunci când Duhul Sfânt locuieşte în noi. Nici măcar Isus Cristos nu şi-a început misiunea Sa pe pământ, până când nu a primit Duhul Sfânt de la Tatăl.

Nici un lucrător al lui Dumnezeu nu poate face nimic, pe tărâm spiritual, până când nu primeşte puterea Duhului Sfânt, care se manifestă prin darurile şi roadele acestuia, amândouă împreună. Atunci când apar, darurile fără roade sau roadele fără daruri, se ridică o reală problemă, pentru că acestea sunt legate de prezenţa Duhului Sfânt în om, aşa cum razele soarelui şi căldura sunt legate de soare. Acolo unde luminează cu adevărat soarele, acesta eliberează lumină şi căldură în acelaşi timp şi acolo unde este prezent Duhul Sfânt în om, el manifestă darurile şi roadele Sale. Darurile fără roade sunt ca şi căldura fără lumină. Trebuie să fim atenţi la o posibilă disfuncţie umană.

Această unificare, această excepţională uniune între Duhul lui Dumnezeu şi Isus, nu s-a făcut în cadrul unei organizaţii umane, şi nici prin intermediul unei instituţii religioase tradiţionale, vom vedea chiar, că acestea din urmă au încercat să o destrame, ci chiar în interiorul unei fiinţe umane individuale şi anume a persoanei lui Isus. Primul loc perfect de întâlnire  între Dumnezeu şi om a fost Isus însuşi. Acolo, natura lui Dumnezeu şi natura umană s-au întâlnit. În această uniune, natura umană nu rămâne ne afectată. Conştiinţa umană se transformă, natura umană este renăscută şi devine una cu natura divină şi aceasta datorită prezenţei lui Dumnezeu în om. Această extraordinară participare, simbioză a omului cu Dumnezeu, conferă valoarea indiscutabilă a Creştinismului. Acesta din urmă nu este doar o învăţătură despre o anumită conduită morală prescrisă, este o iniţiere despre naşterea lui Dumnezeu în om şi despre naşterea omului din Dumnezeu şi existenţa comună, în interiorul individului uman, a celor două entităţii, atât de profund îngemănate între ele, încât se construieşte o armonie asemănătoare cu simetria corpului uman. Dumnezeu este, în acelaşi timp, în afara individului uman dar şi în interiorul lui şi aceasta reprezintă nu doar deschiderea către eternitate, ci participarea omului la divinitate. Omul este ceea ce este, pentru că privirile lui sunt aţintite către cer, către eternitate. Omul este singura fiinţă de pe pământ, care are vocaţia eternităţii, care aude chemarea infinitului şi încearcă să îi răspundă într-un anumit fel. Oamenii nu se deosebesc de animale pentru că au inteligenţă, deoarece şi animalele au inteligenţă, ci prin aceea că inteligenţa umană este suficient de dezvoltată, încât să îi permită omului, să îşi pună problema infinitului. Creştinismul nu oferă doar viaţă veşnică, ci o deschidere a individului finit către o re-dimensionare conceptuală, capabilă să îl includă pe acesta în existenţa infinită a lui Dumnezeu. Omul finit intră în infinit, adică într-o cu totul altă dimensiune şi perspectivă de înţelegere a realităţii.

Evenimentele naşterii lui Isus Cristos ne sunt cunoscute prin intermediul celor patru cărţi ale Noului Testament, numite evanghelii şi creditate ca aparţinând unor urmaşi direcţi ai Domnului Isus Cristos şi anume Matei, Marcu, Luca şi Ion. Toate cele patru cărţi nu au fost scrise decât la o jumătate de secol după moartea Mântuitorului. Evangheliile reprezintă „vestea bună” care în limba greacă se exprimă prin cuvântul „evaggelion”.

În lumea antică, biografiile unor oameni care au avut un rol important de jucat pe scena istoriei, nu sunt un lucru neobişnuit, totuşi, viaţa lui Isus Cristos, aşa cum a fost ea surprinsă, din unghiuri de vedere oarecum diferite de către cele patru evanghelii, este prezentată într-un mod destul de particular. Personajul principal al evangheliilor este omul simplu, care se află la o încrucişare de drumuri, cu o experienţă excepţională, cu un eveniment cosmic tangibil, cu lumina nepieritoare a infinitului care este Isus. Este probabil că în puţine cărţi scrise în acea perioadă, oamenii săraci şi cei lipsiţi de orice fel de strălucire socială să ocupe un loc atât de important. Acest lucru era revoluţionar pentru vremea aceea, cu atât mai mult cu cât, în cadrul evangheliilor, evenimente care se petrec în timp, se suprapun cu altele, care se situează în afara timpului.[1]

Trebuie remarcat faptul că atunci când vorbim de evanghelii, nu trebuie să ne gândim doar la cele patru cuprinse în canonul Biblic. Evanghelia lui Toma este, însă, cea care se aseamănă cel mai mult cu cele patru cuprinse în Noul Testament. Pe de altă parte, demersul de a discerne cu precizie ce este istoric şi corespunde literar în viaţa şi învăţătura Domnului Isus Cristos, din ceea ce este cuprins în N.T., şi ceea ce este cuprins în textele respective, doar datorită prezenţei în tradiţia orală, care a stat la baza scrierii textelor, este unul dificil şi laborios. Autorii, de fapt, ai evangheliilor, au fost oameni cu o formaţie diferită, între ei, şi lucrul acesta se poate vedea foarte bine din stilul literar în care evangheliile au fost scrise. În orice caz, este foarte greşit a se considera relatările cuprinse în evanghelii ca fiind reportaje exacte ale evenimentelor istorice petrecute, ele sunt mai degrabă reconstituiri ale unor experienţe personale şi colective trecute, însă, prin filtrul timpului şi rafinate de percepţia personală a celor care le-au trăit. Perioada de aproximativ 50 de ani, scursă de la momentul producerii faptelor, a influenţat în mod determinant modul în care acele experienţe au fost înţelese şi reflectate în cadrul unor comunităţi constituite în jurul lor.

 

[1] A History of Cristianity The first Three Thousand years Diarmaid MacCulloch page 79

Tuesday, 22 December 2020 00:24

Posibile neconcordanţe istorice

Written by

Posibile neconcordanţe istorice între fapte care sunt consemnate în istoria acelor vremuri şi în evanghelii

Naşterea, în Betleem, a Domnului Isus Cristos este înregistrată numai de două din cele patru evanghelii şi anume evangheliile lui Matei şi a lui Luca. Relatarea naşterii în Luca este cea mai elaborată şi explică faptul că părinţii lui Isus Cristos au călătorit de la Nazaret la Bethlehem, în perioada naşterii lui Isus, deoarece ei trebuiau să se conformeze regulilor de reşedinţă, impuse de Romani, în legătură cu recensământul pe care aceştia îl stabiliseră. Deplasarea lor a fost datorată faptului că ei făceau parte din casa lui David. După părerea unor experţi, acest lucru pare implauzibil, deoarece, din punctul de vedere al autorităţilor Romane, apartenenţa la casa lui David nu prezenta nici un fel de importanţă, regulile lor de stabilire a locului prezenţei la recensământ ne putând avea nici o legătură cu tradiţiile religioase iudaice. Probabil, această apartenenţă la casa lui David nici nu era aşa de uşor de stabilit, dar relatarea lui Luca se acordă perfect cu lista neamurilor lui Isus Cristos, prezentată tot de el.

Nu există nicăieri, în altă parte, dovezi ale existenţei unui astfel de recensământ şi, de altfel, ar fi fost imposibil ca acesta să aibă loc şi să nu lase nici un fel de urme în afară de evanghelia lui Luca. Se pare că este vorba despre o confuzie. Un recensământ care este atestat, fără urmă de îndoială, s-a petrecut în anul 6 e.n., foarte târziu, pentru a fi legat direct de naşterea lui Isus Cristos. Acesta a fost reputat ca fiind neplăcut pentru populaţia din zonă, deoarece era un efect direct al ocupaţiei Romane din acea perioadă. Fiind scrise la mare distanţă de la momentul când s-au petrecut, descrierile cuprinse în evanghelia lui Luca puteau foarte bine să fie în aşa fel realizate, încât să vină în întâmpinarea a ceea ce se aştepta de la ele şi anume, explicaţii amănunţite asupra motivului pentru care, deşi din părinţi Galileeni, totuşi Domnul Isus Cristos s-a născut în Bethleem, departe de locuinţa părinţilor. Prezenţa părinţilor lui Isus în Bethleem putea avea o altă cauză, de exemplu, o înştiinţare din partea lui Dumnezeu, după exemplul altor asemenea evenimente despre care Biblia vorbeşte, dar în orice caz, se pare că evanghelia lui Luca se înşeală asupra adevăratei cauze. Genul acesta de observaţii este important, deoarece ne arată că o absolutizare literală a relatărilor din Biblie nu este adevărata cale de a înţelege Creştinismul. Desigur, Dumnezeu nu se înşeală atunci când transmite mesajele Lui, dar oamenii, care le preiau, se pot înşela.

În fapt, aşa cum am mai precizat, atunci când ne gândim la evanghelii, trebuie să ştim că aceste scrieri au avut, ca origine, surse orale şi tradiţii care circulau la vremea scrierii lor. Dovada o reprezintă numeroasele ne concordanţe care se pot observa între cele patru evanghelii, dar pe care mulţi Creştini nu le observă, din cauza etichetei „sfânt” care le însoţesc. Aceste nepotriviri desigur că nu ar exista, dacă însuşi Dumnezeu ar fi dictat cuvânt cu cuvânt conţinutul evangheliilor.

Pe de altă parte, scrierea unor texte despre viaţa lui Isus Cristos nu putea contrazice flagrant tradiţiile care circulau, în această privinţă, la timpul respectiv. Să presupunem că aceste tradiţii s-ar fi îndepărtat firesc de realitate, aşa cum se întâmplă cu orice eveniment peste care se aşterne timpul, dar ar fi fost destul de şocant dacă evangheliile scrise ar fi prezentat o realitate mult diferită decât cea care circula pe cale orală. Într-o mare măsură, evangheliile scrise au trebuit să ţină cont de tradiţia orală deja existentă şi au venit în întâmpinarea nevoilor comunităţilor cărora se adresau. Evangheliile au fost scrise pentru a răspunde unei nevoi a comunităţilor creştine primare, de a avea o desfăşurare, cât mai aproape de realitate, a evenimentelor legate de persoana lui Isus Cristos şi, de asemenea, la numeroasele întrebări care circulau cu privire la Persoana lui.

 Modul în care au fost construite textele Bibliei, este foarte important să fie analizat, dacă vrem să înţelegem cu adevărat mesajul curat a lui Isus Cristos. Câteva din întrebări ar putea fi următoarele: care sunt, cu adevărat, cuvintele ieşite din gura lui Isus Cristos şi care faptele lui şi ce reprezintă adausuri ulterioare, adică cuvinte puse în gura lui cu ocazia scrierii evangheliilor sau cu ocazia canonizării lor? Care sunt adausurile care provin din transmiterea orală, timp de 5 decenii, a relatărilor despre Isus? Dacă există şi care sunt adăugirile datorate unor considerente de ordin teologic în explicarea Persoanei lui Isus Cristos? Care sunt interpretările sau completările pe care noua organizaţie în formare şi anume Biserica, le-a considerat necesare pentru a fi incluse în învăţătura lui Isus Cristos, în scopul consolidării autorităţii ei? Acesta este un demers complex pe care lucrarea de faţă nu îşi propune să îl realizeze şi, de altfel, există nenumărate studii în acest sens, dar ce interesează obiectivele prezentei analize, este să încercăm a descifra ce ne învaţă cu exactitate Isus Cristos despre Biserica sa. Înainte de a intra în fondul problemei sus-menţionate, câteva precizări suplimentare cred că sunt folositoare.

Tuesday, 22 December 2020 00:26

Despre teologia prezentată de evanghelii

Written by

Evangheliile lui Matei şi Luca furnizează liste în legătură cu strămoşii lui Isus Cristos, care diferă între ele. Spre deosebire de Luca, genealogia prezentată de Matei include, în mod ne convenţional, descendenţa lui Isus prin femei şi chiar non-iudei.[1] Evanghelia după Matei este, în mod particular, preocupată de relaţia dintre Creştinism şi Iudaism şi, în mod special, de gradul de departajare a celui dintâi faţă de cel de-al doilea. În evanghelia după Matei, Isus nu apare ca şi întemeietorul unei noi religii, ci, mai degrabă, în postura unui profet care doreşte să îi readucă pe Evrei la adevăratul spirit al religiei lor. El critică aspru o religiozitate formală şi prezintă esenţa şi spiritul a ceea ce reprezintă credinţa evreiască. Dragostea pentru Dumnezeu şi semeni este aceea care contează în credinţa iudaică şi nu formele goale de conţinut, care îi transformă pe practicanţii lor în nişte morminte văruite. După Matei, învăţătura lui Isus reprezintă întoarcerea la Iudaismul curat. Nimic nu întrevede în, conţinutul acestei evanghelii, crearea unei noi religii, adică Creştinismul, care, în mod paradoxal, câteodată a devenit cu adevărat ostilă Iudaismului. Isus, în evanghelia după Matei, precizează clar că el a venit să împlinească Legea, nu să o înlocuiască. Cu alte cuvinte, modul lui de practicare a religiei evreieşti era cel corect şi nu cel formal, al cărturarilor şi fariseilor. În aceste texte nu sunt prea multe semne despre viitoarea apariţie a Bisericii Creştine.

În evanghelia după Ioan, lucrurile stau diferit. Este subliniată latura divină a lui Isus Cristos. El este prezentat ca fiind întruchiparea Logosului, care s-a aflat alături de Dumnezeu, de la început, şi care este El, însuşi Dumnezeu. Isus este una cu Tatăl ceresc şi vorbeşte despre nevoia ucenicilor săi de a deveni şi ei una între ei. Isus Cristos, în evanghelia după Ioan, nu mai are ţinuta unui profet care vrea să readucă poporul la o înţelegere corectă a religiei sale, ci este Dumnezeu pe pământ. În această evanghelie se descrie clar esenţa adevăratei Biserici a lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, în rare ocazii, există caracterizarea lui Dumnezeu ca Tată, dar în Noul Testament această referinţă apare foarte frecvent. Isus introduce termenul „abba” care este o referire foarte personală la Dumnezeu. Această apreciere, la calitatea de Tată a lui Dumnezeu şi legătura strânsă cu umanitatea, face parte din mesajul de bază a lui Isus Cristos. În cazul Creştinilor, în forma în care este necesar să se adreseze lui Dumnezeu, prin rugăciunea „Tatăl nostru”, ei sunt îndrumaţi să folosească, în relaţia cu Dumnezeu, nu expresia din limba greacă „abba” dar un alt cuvânt care exprimă legătura de paternitate şi anume „pater” care înseamnă Tată fără diminutiv. Rezultă că Isus considera, despre sine, că are privilegiul de a se adresa lui Dumnezeu cu o expresia mai intimă, decât restul omenirii, bazat pe o legătură personală mai strânsă cu Tatăl ceresc. În ultimii 200 de ani, specialiştii în domeniu au încercat să filtreze şi să pătrundă prin norii istoriei, bazându-se pe evanghelii şi pe epistolele apostolului Pavel, pentru a putea înţelege ce a spus, cu adevărat, Isus Cristos şi a desprinde adevărul istoric de încărcătura sa teologică. Întrebarea firească pe care orice cititor al evangheliilor şi-o poate pune, este aceea de a şti ce aduce nou învăţătura lui Isus Cristos faţă de ceea ce exista deja în cultura şi religiile din timpul său.

După părerea mea, ceea ce aduce nou învăţătura morală a lui Isus Cristos este, în primul rând, posibilitatea care se oferă oricărui individ de a îşi transforma propria natură. Este, fără îndoială, vorba despre o deschidere a unei posibilităţi de evoluţie spirituală, o trecere de la un stagiu de înţelegere a vieţii la un alt nivel, superior din punct de vedere moral. Naşterea din nou înseamnă naşterea din Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, şansa de a dobândi o natură spirituală, asemănătoare cu aceea a lui Dumnezeu. Ceea ce naşte din carne este carne, dar ceea ce naşte din duh este duh. (Ioan 3: 6) Naşterea din duh şi umblarea după lucrurile duhovniceşti este un lucru nou, în sensul deschiderii porţilor către o lume nouă şi anume Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia aceasta urmează să intre înăuntru fiinţei credincioşilor (Luca 17: 21) şi în acest mod ei pornesc pe drumul unor dezvoltări spirituale şi morale, care vor dura o perioadă nelimitată.

 

[1] A history of Christianity The first Three Thousand years Diarmaid MacCulloch page 80

Înainte de a merge mai departe, cred că este important a face o observaţie care mi se pare esenţială pentru înţelegerea problematicii legate de Biserica lui Dumnezeu. Isus Cristos este fondatorul Creştinismului şi Persoana Lui trebuie înţeleasă în trei moduri deosebite. În primul rând, este Isus ca personaj istoric, omul Isus care a trăit pe pământ, după toate probabilităţile între 4 e.n. şi 32 e.n. În al doilea rând, este Isus Cristos, aşa cum a fost conceput de teologia Creştină, aşa cum diferitele Sinoade ale Bisericii Creştine l-au definit în relaţia Sa cu oamenii şi cu Dumnezeu. În al treilea rând, este Isus Cristos al experienţei personale a credinciosului, care este înţeles aşa cum este experimentat de fiecare credincios în parte. Cel mai important de ştiut, este că cele trei ipostaze ale lui Isus, deşi se referă la aceeaşi Persoană, prezintă totuşi semnificative diferenţe, în sensul limbajului folosit pentru înţelegerea Sa. Isus al istoriei a fost reconstituit prin relatările orale ale celor care l-au cunoscut personal şi astfel a intrat în tradiţia nescrisă. Ca document scris, care a stat la baza întocmirii celor trei evanghelii sinoptice se poate aminti, cu un grad mai mare de certitudine, doar Didache. Această tradiţie a păstrat şi a pierdut, în acelaşi timp, elemente importante ale Persoanei lui Isus Cristos, ca şi personalitate istorică. Este o formă de cunoaştere indirectă a vieţii şi activităţii fondatorului Creştinismului.

Cristos al Bisericii instituţionale este o construcţie complicată, în care limba şi filozofia greacă şi-a pus un accent determinant. În legătură cu esenţa şi cu natura Sa, dezbaterile au fost atât de vehemente, încât au dus la confruntări de păreri importante între diferitele grupări creştine. Isus al experienţei personale este cea mai directă cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Este o cale superioară, celor două mai sus amintite,  deoarece, după o viaţă trăită împreună cu Isus Cristos, al experienţei sale personale, credinciosul ajunge să cunoască realitatea personajului istoric Isus, din propria experienţă, ca şi cum ar fi trăit alături de El acum 2000 de ani, dar şi dimensiunea Sa cosmică, în raport cu universul şi cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Biblia este o cale indirectă de a-l cunoaşte pe Cristos, dar folositoare pentru identificarea experienţelor noastre spirituale personale cu personajul istoric descris de textele ei. Isus Cristos al Bisericii Spirituale Unice este, în primul rând, Isus al experienţei personale. Celelalte două sunt importante, dar sunt condiţionate de prima. Cu alte cuvinte, citirea Bibliei şi a teologiei rămân doar informaţii de cultură generală, dacă Isus nu locuieşte în noi.

Singurul lucru care se poate face, în această lucrare, este o privire istorică asupra felului în care instituţia bisericească a subordonat toate încercările alternative de a explica complexitatea problemelor Religiei Creştine. Se spune că istoria este scrisă de învingători, dar, în cazul de faţă, am să încerc să o expun de pe poziţia învinşilor. Personal, cred că multe din încercările de a explica învăţăturile lui Isus, care au circulat în cadrul Creştinismului timpuriu, sunt moştenitoare legitime ale învăţăturilor Lui, cu toate că au fost scoase din circuit de Biserica instituţională. Aceasta din urmă, şi-a constituit doctrina proprie, prin eliminarea învăţăturilor cu care se afla în competiţie. Ea trebuia să fie o organizaţie puternică, lucru care ar fi fost pus în pericol, dacă ar fi prevalat concepţia după care prioritară este relaţia personală dintre om şi Dumnezeu, adică concepţia care stă la baza Bisericii Spirituale Unice.

Este interesant de studiat, pentru lucrarea de faţă, modul în care „mişcarea lui Isus,” adânc înrădăcinată în Iudaism, s-a dezvoltat şi s-a transformat în Biserică. Analiza acestui fenomen ne poate deschide calea unei mai bune înţelegeri a situaţiei Bisericii actuale şi a cauzelor multiple pentru care există atâta diviziune în interiorul Creştinismului. Isus s-a născut, a trăit şi a murit în pământul Israelului. El cunoştea scrierile religioase evreieşti şi participa la ritualurile poporului său. Principalul lui obiectiv, aşa cum reiese din evangheliile sinoptice, a fost acela de a restaura poporul său din punct de vedere spiritual. Mişcarea lui Isus are rădăcinile în conştiinţa de sine a poporului Evreu, ca popor ales a lui Dumnezeu. Cu toate că poporul Evreu nu a fost fidel lui Dumnezeu, în repetate rânduri, totuşi El a continuat să îşi îndeplinească partea lui de promisiune.

„Voi glorifica numele Meu... şi vă voi aduna din toate ţările... Vă voi spăla cu apă curată... Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un spirit nou.” [(Ezechiel 36: 22-26); ref. 98 în Biblia Ortodoxă]

Au fost nenumărate mişcări în perioada premergătoare venirii lui Isus Cristos, care au reflectat nemulţumirile din interiorul poporului Evreu, nemulţumiri religioase sau politice. În acest context, mişcarea lui Isus a apărut ca o mişcare de renaştere sau reformă în interiorul Iudaismului. Mişcarea aceasta a fost iniţiată de un Evreu, Isus din Nazaret şi primii susţinători au fost tot Evrei. A avut tot timpul, ca şi premisă, faptul că Dumnezeu a ales poporul Evreu ca pe un popor care avea de jucat un rol important în mijlocul celorlalte naţiuni ale lumii.[1] Există o legătură între noţiunea de Împărăţie a lui Dumnezeu, promovată de Isus Cristos şi expresia alegorică pe care o regăsim în V. T. şi anume aceea de „rege”, care se foloseşte pentru El. (Psalmul 97: 1) Desigur că Dumnezeu nu este un rege, în înţelesul pe care societatea umană o atribuie acestei noţiuni, El nu este un monarh absolut sau reprezentantul unei monarhii constituţionale. Ambele opţiuni nu fac dreptate raportului dintre Dumnezeu şi restului realităţii, întrucât Dumnezeu este esenţa a tot cea ce există. Întreaga realitate face parte din Dumnezeu, chiar dacă el depăşeşte această realitate. Dumnezeu nu este o entitate deasupra tuturor entităţilor şi care este opusă tuturor acestora, pe baza puterii sale, ci El este sensul fiinţării, ca atare, adică El este terminalul la care toate forţele vitale conştiente ajung să se regăsească pe ele însele, ca realităţi conştiente.

 

[1] The Church – According to the New Testament...Daniel. J. Harrington, page 2

Vinaora Visitors Counter

5342973
Today
This Month
All days
2407
143622
5342973

Server Time: 2021-06-21 07:09:56

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page