This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Capitolul 2

Capitolul 2 (5)

Monday, 21 December 2020 23:10

Existența unei singure Biserici a lui Dumnezeu

Written by

Argumente prezentate de Biblie care susţin teza că există o singură Biserică a lui Dumnezeu

Prezentarea şi discutarea argumentelor Biblice despre unicitatea Bisericii

Această teză, cu privire la Biserica celor născuţi din Spirit, se bazează pe două surse principale. Prima este constituită din textele Bibliei iar cea de-a doua este istoria Creştinismului. Întrucât în continuarea acestei lucrări voi face numeroase precizări istorice, care sunt convins că vor susţine părerile prezentate, îmi rămâne deocamdată misiunea de a preciza ce temeiuri Biblice există pentru afirmaţiile pe care le prezint. Întreaga dezvoltare porneşte de la textul din evanghelia după Ioan 17 în care ni se spune că înainte de a fi răstignit, Isus s-a rugat Tatălui ceresc. În rugăciunea Sa, Isus a cerut Tatălui ca toţi Creştinii să fie una.

„Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi.” [(Ioan 17: 11); ref. 15 în Biblia Ortodoxă]

Isus a pus un accent deosebit pe această unitate şi se poate observa că întregul conţinut al rugăciunii Sale se concentrează pe această temă. Unitatea dintre Tatăl şi Fiul reprezintă modelul pentru unitatea din interiorul Creştinismului. Mai mult decât atât, unitatea din interiorul Bisericii este condiţia de valabilitate a mărturiei pe care Biserica o adresează lumii.

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, Eu în ei şi Tu în mine; - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimes. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei şi Eu să fiu în ei” [(Ioan 17: 21-26); ref. 16 în Biblia Ortodoxă]

În interiorul Trinităţii se vorbeşte de consubstanţialitate între Fiul şi Tatăl, de o unitate în esenţă şi, aceeaşi unitate, o doreşte Isus să existe şi între Creştinii care fac parte din Biserica lui Dumnezeu. În realitate, această unitate de fond, de substanţă, există între membrii Bisericii Spirituale Unice. Afirm acest lucru bazându-mă tot pe cuvintele lui Cristos. Cu ocazia învierii prietenului Său Lazăr, Isus a făcut încă o dată proba puterii care i-a fost dată. L-a înviat pe mort, cu toate că trecuseră patru zile de la moartea sa, dar cel mai important lucru se află cuprins, de asemenea, în rugăciunea Sa făcută cu acea ocazie.

„Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: <<Tată îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis>>.” [(Ioan 11: 41-42); ref. 17 în Biblia Ortodoxă]

Legătura dintre Tatăl şi Fiul este perfectă. Fiul nu are nevoie să pledeze în faţa Tatălui Ceresc, pentru a îl convinge să realizeze o anumită acţiune. Fiul şi Tatăl sunt una şi tot ce a spus sau a făcut Fiul, a fost în acord perfect cu voinţa Tatălui. Cu alte cuvinte, nici o iniţiativă nu a fost luată de Fiul fără să fi fost hotărâtă dinainte, împreună cu Tatăl. Pană şi cuvintele pe care Isus le-a spus cât a fost pe pământ, i-au fost date de Tatăl să le spună.

„Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” [(Ioan 14: 10); ref. 18 în Biblia Ortodoxă]

Mai mult decât atât, se poate afirma, fără greşeală, că orice cuvânt pe care l-a spus Isus l-a spus de fapt Tatăl prin gura Lui. Fiul şi Tatăl sunt un singur Dumnezeu, chiar dacă, aflat în diferite „hipostasis,” în traducerea din limba română, cuvântul este ipostază, adică stare, situaţie, în care se găseşte cineva sau ceva, aspect, înfăţişare sau chip. În teologia creştină, acest cuvânt înseamnă fiecare entitate a Trinităţii.  Tatăl nu i-a cerut Fiului să îndeplinească anumite acţiuni sau să spună aumite cuvinte, ci însuşi Tatăl a realizat aceste lucruri, în Persoana Fiului, deoarece Tatăl este Fiul şi Fiul este Tatăl.

După cum a afirmat chiar Isus, toate rugăciunile Sale au fost ascultate şi nu avem nici un motiv să contestăm acest lucru. Biblia nu ne dă nici un singur exemplu de rugăciune formulată de Isus care să nu fi fost ascultată de Tatăl. A nu răspunde la rugăciunea lui Isus, în mod pozitiv, ar fi echivalat din partea lui Dumnezeu cu a nu se asculta pe Sine însuşi şi a nu îşi împlini propria voinţă. Când s-a rugat Isus, s-a rugat în acelaşi timp Tatăl, deoarece El era în Isus Cristos.

„Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.” [(Ioan 14: 11); ref. 19 în Biblia Ortodoxă]

În ceea ce priveşte unitatea Creştinilor, constatăm însă că au trecut aproape 2000 de ani şi această rugăciune, se pare, că nu s-a împlinit. De ce, dacă toate rugăciunile lui Isus au fost ascultate şi au primit un răspuns pozitiv, tocmai această rugăciune, care este esenţială pentru Biserică, lasă impresia că nu a fost ascultată?  Este adevărat că dacă ne uităm în jurul nostru şi vedem diviziunea dintre instituţiile religioase am fi tentaţi să concluzionăm că rugăciunea lui Isus nu a fost ascultată, deoarece Creştinii nu sunt una. Dar poate nu ne uităm acolo unde trebuie. Dacă privim dincolo de aparenţe, vom observa că în spatele Bisericilor instituţionale se află o realitate spirituală, Mireasa lui Cristos, formată din Creştini renăscuţi spiritual, care nu se cunosc între ei şi sunt răspândiţi prin toate confesiunile creştine, iar unii dintre ei sunt în afara acestora. Când spun confesiuni creştine, mă refer la toate Bisericile confesionale existente. Când spun, în afara lor, fac trimitere la Creştinii  independenţi, în sensul că nu sunt membrii ai nici unei organizaţii sau instituii religioase creştine. Unitatea perfectă între Creştini a existat în trecut, există în prezent şi va exista şi în viitor, dar ea este o unitate spirituală şi nu instituţională. În mijlocul unor tensiuni şi al unor diviziuni evidente între Bisericile instituţionale, Biserica Spirituală Unică luminează calea către eternitate a celor care cred în Dumnezeu.

Unitatea între Creştinii spirituali este o unitate în Cristos. Am să încerc să clarific acest lucru. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este trupul lui Cristos.

„El I-a pus totul supt picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.” [(Efeseni 1: 22-23); ref. 20 în Biblia Ortodoxă]

 Locul Creştinului renăscut spiritual este în Isus Cristos şi lucrul acesta se poate întâmpla numai atunci când El locuieşte prin Duhul Sfânt în fiinţa umană.

„... măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus.” [(Efeseni 2: 5-7); ref. 21 în Biblia Ortodoxă]

Relaţia care îi leagă pe Creştinii renăscuţi spiritual, adică născuţi din nou, între ei, nu este o legătură convenţională, care se bazează pe acordul unor indivizi de a realiza obiective comune şi nici măcar nu se fundamentează pe apartenenţa la valori, sau tradiţii comune. Voi încerca, mai degrabă, să descriu această relaţie printr-o parabolă. Acest tip de conexiune se poate asemăna cu situaţia unei întruniri organizate de o persoană influentă. Aceasta din urmă cunoaşte un mare număr de persoane, din comunităţi diferite, dar legături de prietenie are numai cu câteva. Pentru aceşti prieteni ai săi, persoana influentă trimite invitaţii, dar oaspeţii nu se cunosc între ei. Aceştia ajung să se cunoască şi să se împrietenească, dar lucrul acesta a fost posibil datorită persoanei influente, nu au hotărât ei, din propria lor iniţiativă, să facă acest lucru. Biblia ne spune despre Cristos că a creat această unitate, la care am făcut referire, prin sângele lui şi din acest motiv este vorba de o unitate în Cristos. Este o unitate creată de El, prin faptul că s-a jertfit pe cruce, în egală măsură pentru toţi cei pe care i-a chemat. Nimeni nu are mai multe merite faţă de ceilalţi, deoarece, în fapt, nimeni nu are niciun merit că are acces la tronul lui Dumnezeu, nimeni în afară de Cristos. Această stare de fapt oferă tuturor o poziţie egală în faţa lui Dumnezeu, o poziţie specială are numai Cristos. Cu toate că are o poziţie specială, El ne-a arătat o slujire exemplară. El a făcut pace, eliminând diversele bariere sociale, economice, naţionale, doctrinare şi instituţionale prin jertfa Sa pe cruce.

„Dar acum, în Cristos Isus, voi, cari odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Cristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia... În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” [(Efeseni 2: 13-16, 21-22);  ref. 22 în Biblia Ortodoxă]

Reprezintă oare toţi Creştinii împreună un singur trup? Nu cumva Legea poruncilor pe care a înlăturat-o Isus Cristos, a reinstaurat-o oamenii prin nenumăratele regulamente introduse de Bisericile confesionale şi care îi împart pe oameni şi îi separă după doctrine? Răspunsul s-ar părea că reiese de la sine.

Unitatea în Cristos este o realitate care există de la începuturile Bisericii Spirituale Unice şi va exista atâta vreme cât va exista şi Creştinismul. Această unitate este bazată pe faptul că aceeaşi Fiinţă divină locuieşte şi inspiră aceleaşi sentimente şi gânduri în toţi aceia care sunt membri ai aceleiaşi comunităţi spirituale. Cei care sunt conduşi de acelaşi Duh sunt într-o unitate de spirit bazată pe acela care îi conduce.

„Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.” [(Galateni 3: 28);  ref. 23 în Biblia Ortodoxă]

De remarcat este faptul că apostolul Pavel nu se exprimă la viitor, ci la prezent şi nu afirmă că toţi Creştinii vor fi cândva, una în Isus Cristos, ci afirmă că ei sunt deja una în El. El vorbeşte la prezent şi susţine, în acest text şi în altele, actualitatea unităţii credincioşilor în Cristos. Prin credinţa în Isus Cristos, toţi Creştinii devin fii şi bineînţeles fiice ai lui Dumnezeu. (Galateni 3: 26) De asemenea, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care ne dă dreptul să îl numim pe Dumnezeu Tată. (Galateni 4: 6) Este limpede, dintr-o multitudine de texte ale Noului Testament, că prezenţa şi manifestarea Duhului Sfânt în mintea Creştinului este o condiţie pentru apartenenţa la Biserica celor născuţi din Dumnezeu. (Ioan 16: 5-15; Efeseni 2: 18) Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu transformă fiinţa umană în mod profund şi o naşte din nou din punct de vedere spiritual. (Ioan 3: 6)

Biserica celor născuţi din Spirit este văzută de apostolul Pavel ca o asemănare a fiinţei umane, adică în mod organic. Este un organism viu, în care membrii ei sunt mădulare unii altora şi împreună formează o unitate.

„Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Cristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe... pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă sufere un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare în parte, mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi.” [(1 Corinteni 12: 12-14; 25-28); ref. 24 în Biblia Ortodoxă]

 Din nefericire, la modul cum se prezintă Creştinismul în momentul de faţă, din punct de vedere instituţional, sunt mai multe trupuri şi nu doar unul singur. Şi pentru că, în aparenţă,  există atât de multe trupuri, fiecare pretinzând că este trupul lui Cristos, din această cauză apar şi conflictele şi competiţia. De fapt, Isus Cristos are un singur trup, o singură Biserică şi nu mai multe. Care este acest trup? Este Biserica instituţională Ortodoxă? Este cea Romano-catolică sau Greco-catolică? Este cea Baptistă sau cea Penticostală? Cea Evanghelistă, cea Luterană sau cea Metodistă e.t.c.? Răspunsul este că, în fapt, nici una dintre toate acestea luate separat şi nici toate luate împreună, ca instituţii bisericeşti, nu reprezintă adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Care este atunci adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Aceasta este formată din toţi Creştinii născuţi din Spirit, adică născuţi din Duh, înregistraţi în cartea vieţii de la întemeierea lumii şi care sunt cunoscuţi de Isus pe nume, deoarece se află într-o relaţie personală cu El. Aceştia, din punct de vedere al situării lor în lumea noastră, s-au găsit de-a lungul timpului şi se găsesc şi în momentul de faţă şi se vor afla şi în viitor, dar numai până la un moment dat, ca membrii în toate instituţiile bisericeşti sau în afara lor. Creştinii „lumeşti” formează armate uriaşe care sunt ataşate mai mult de doctrina instituţiilor lor decât de persoana lui Isus Cristos. Creştinii născuţi din nou, indiferent la ce instituţie bisericească sunt înregimentaţi, în mod formal, în momentul de faţă şi acei credincioşi care nu au legătură directă cu nici o astfel de instituţie, dar sunt în strânsă legătură cu Cristos, reprezintă împreună trupul Lui, adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Dacă este adevărat că în afara Bisericii nu există mântuire, acest principiu nu se referă, bineînţeles, la nici o instituţie bisericească, ci la adevărata Biserică a lui Dumnezeu. În afara Bisericilor confesionale nu numai că există mântuire, dar cândva, în viitor, numai în afara lor va fi salvarea. Pe de altă parte, numai aceia care sunt înscrişi în cartea vieţii vor fi cu Dumnezeu în Ceruri, deci în afara Bisericii celor născuţi din Spirit, nu există mântuire. „Oricine n-a fost scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa lui Ioan 20: 15) Nici o persoană care nu s-a născut din apă şi Duh Sfânt nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3: 5) Această Biserică, a celor înscrişi în Ceruri, adică în cartea vieţii, care este în Ceruri, este o mireasmă plăcută de viaţă veşnică. Parfumul său ceresc dă speranţă tuturor acelora care au contact cu ea. Orice Creştin renăscut spiritual, oricât de izolat ar părea, în mijlocul unor Biserici instituţionale, reprezintă o fereastră deschisă către infinit.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, este o comunitate spirituală, formată din  membrii născuţi din apă şi din Duh, aparţinând formal de oricare confesiune creştină, adică de oricare Biserică confesională, dar aparţinînd spiritual direct de Persoana lui Cristos. Aceşti credincioşi sunt deci născuţi din nou, au o relaţie personală cu Dumnezeu şi sunt conduşi în desfăşurarea existenţei lor pe pământ de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Ultimele două condiţii se cuprind în prima şi toate împreună formează o perfectă unitate. Toţi aceşti credincioşi formează împreună trupul lui Cristos, în care El este Capul. Această Biserică este aceea care va fi răpită de către Cristos, o dată cu a doua Sa venire pe norii cerului, împreună cu sfinţii îngeri, în glorie şi slavă (1 Tesaloniceni 4: 17) „Şi Duhul şi Mireasa zic: <<Vino!>> Şi cine aude, să zică: <<Vino!>> Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa lui Ioan 22: 17)  

Chiar dacă membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu nu se cunosc între ei, printr-o identitate omenească, adică în felul lumii, ei se cunosc între ei în mod spiritual prin Isus, care îi uneşte într-un singur trup (Efeseni 4: 4). Cristos este cel care face legătura între membre şi în nici un caz instituţiile religioase care îi organizează pe credincioşii creştini. Legăturile între credincioşii renăscuţi spiritual sunt acelea dintre oameni animaţi de aceeaşi spiritualitate. Aceşti credincioşi, consideraţi, fie în mod individual, fie colectiv, sunt astfel deasupra instituţiilor religioase, din punct de vedere spiritual, deoarece ei constituie adevărata Biserică Creştină. Din punct de vedere administrativ, orice încercare de a restricţiona activitatea acestor credincioşi este o acţiune îndreptată împotriva Bisericii lui Cristos. Bisericile instituţionale s-au luptat, se luptă şi se vor lupta împotriva adevăratei Biserici a lui Dumnezeu şi acest lucru se întâmplă ori de câte ori credincioşii născuţi din nou sunt persecutaţi, marginalizaţi sau eliminaţi. Lucrul acesta nu se va întâmpla pentru că aceşti credincioşi sunt născuţi din nou, pentru că acesta nu ar putea să constituie un motiv de persecuţie, ci pentru că aceste persoane au primit dragostea adevărului, pentru a folosi o formulă, folosită şi de apostolul Pavel şi aceia care iubesc adevărul nu pot să tacă şi adevărul este că lucrurile merg mai rău decât rău în mişcarea lui Isus instituţionalizată. (2 Tesaloniceni 2: 10)

Bisericile confesionale se prăbuşesc, din punct de vedere spiritual, sub ochii noştrii şi tot ce reuşesc să mai realizeze este să îi hrănească pe fidelii lor din propriile lor pendulări personale, nelinişti şi prejudecăţi, reflexe spirituale dobândite şi uzanţe împământenite. Masele de credincioşi şi-au format o rutină din a participa, din când în când, la spectacolele religioase creştine, în care se pun la bătaie ultimele resurse în domeniul relaţiilor publice, ale instituţiilor bisericeşti. Creştinismul instituţional este în derivă şi parcă este absorbit de o „gaură neagră,” care spaghetifică tot ce gravitează în jurul său, dar Creştinismul spiritual parcă naşte, el însuşi, din nou. Cea mai sigură dovadă că religia instituţională se află în cădere liberă, este atunci când se construiesc giganţi arhitecturali, monumente în piatră nu în spirit, care să îi atragă pe credincioşi, prin grandoare, acolo unde nu mai pot să o facă prin sinceritate şi sensibilitate. Singurele forme de religie, mai puţin instituţională, care prosperă, în condiţiile degringoladei generale a Bisericilor instituţionale, sunt mişcările carismatice unde vindecările bolnavilor se fac pe bandă rulantă şi adunarea de fonduri este preocuparea principală. În opoziţie cu toată această stare de fapt, cei scrişi în cartea vieţii de la începuturile lumii, sunt ţinuţi de Isus pe umerii, pe care a purtat crucea şi se transformă în vocea Lui, prin care El anunţă lumii viitorul. Vocile profetice răsună de multe ori în pustia indiferenţei, faţă de o mântuire care nu mai înseamnă nimic, pentru cei care au văzut cum cuvintele lui Cristos, au fost spintecate şi din ele au fost smulse bătăile de inimă ale Mântuitorului. Norii întunecoşi, care tind să acopere lumina lui Dumnezeu, sunt văzuţi de unii ca un semn pozitiv de ploaie aducătoare de belşug material, dar golirea de sens şi semnificaţie a Creştinismului instituţional, poate fi văzută cu un ochi spiritual.    

Începând cu oficializarea Bisericii, Creştinii nu au mai fost, de regulă, persecutaţi de autorităţile din afara instituţiilor bisericeşti, dar au fost distruşi şi călcaţi în picioare de multe ori de Biserica instituţională. A fost Jan Hus un infractor periculos pentru societate? Bineînţeles că nu, a fost doar un Creştin care nu putea să nu spună adevărul şi a fost ucis de Biserica instituţională. Au fost mulţi în situaţia aceasta. În zilele noastre, persecuţia este mai subtilă şi este îndreptată împotriva tuturora acelora care critică instituţiile bisericeşti, de multe ori cu motivaţii reale. Una dintre cele mai mari cuceriri ale civilizaţiei umane este separarea Bisericii de stat. Câtă vreme a avut influenţă asupra puterii de stat, Biserica instituţională a făcut ravagii prin Inchiziţie sau alte mijloace, dar când a pierdut această legătură, s-a mulţumit doar să lucreze în interiorul ei, lovind pe toţi aceia care s-au sustras autorităţii ei, prin aceea că au exprimat o spiritualitate provenită direct de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dacă încearcă cineva să transmită mesajele critice, pe care Dumnezeu le are asupra stării de lucruri ne spirituale din Biserica instituţională, nu se poate aştepta decât la persecuţii. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu a fost şi va fi, până la sfârşit, purtătoarea adevărurilor Sale şi pentru aceasta va suferi. (2 Timotei 3: 12) Organizaţiile religioase creştine, în realitate, nu au nici o justificare pentru a exista, decât aceea de suport al Bisericii Spirituale Unice. Atunci când, în loc de susţinător, ele devin opresor, îşi pierd orice raţiune de a fi şi devin nu numai inutile dar şi periculoase. Acestea împiedică lumina spirituală, care vine de la Dumnezeu şi o înăbuşe prin nenumărate tradiţii şi obiceiuri omeneşti.

“El le-a mai zis: <<Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră>>.” [(Marcu 7: 9); ref. 25 în Biblia Ortodoxă]

Aceste Biserici instituţionale nu au, de drept, nicio autoritate, morală sau doctrinară, asupra celor care fac parte din adevărata Biserică a lui Cristos, pentru că aceştia se află sub autoritatea directă a lui Dumnezeu. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este invizibilă din punct de vedere al formelor organizatorice şi este vizibilă numai din punct de vedere al manifestărilor spirituale ale membrilor ei. Ca trup al lui Cristos, această Biserică este formată din mădulare, pe care apostolul Pavel le-a descris amănunţit şi care funcţionează în cadrul tuturor confesiunilor creştine, sau în afara lor, dar în acelaşi timp, din punct de vedere spiritual, independent de ele. În fiecare dintre acestea sunt credincioşi care au darul minunilor, al vindecărilor, al învăţării, al ocârmuirilor, al prorociei, al vorbitului în limbi, al tălmăcirii limbilor, etc., dar de multe ori, aceştia nu sunt lăsaţi să se manifeste, în mod liber. (1 Corinteni 12: 28)

O menţiune este cât se poate de necesară. Din descrierea apostolului Pavel asupra Bisericii, care este prezentată prin comparaţie cu un corp uman, s-ar putea trage concluzia că nu avem acces la calităţile care, în mod obişnuit se atribuie capului, adică la gândire, la coordonare, la participare la decizii. Cred că analogia folosită de Pavel este, ca orice analogie, imperfectă, adică între cele două elemente de comparaţie există asemănări dar şi deosebiri. Aceasta nu trebuie luată în nici un caz literal. Creştinii nu reprezintă doar organe de execuţie, ci participă şi la activităţile Capului. Isus a spus clar că El nu îi mai consideră, pe ucenicii Săi, „robi”, adică simpli executanţi, ci îi numeşte prieteni, deoarece le spune tot ceea ce a auzit de la Tatăl Ceresc. (Ioan 15: 15) Creştinii sunt fraţii şi surorile lui Cristos, care sunt chemaţi să ajungă la înălţimea plinătăţii staturii Lui. Apostolii, prorocii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii acţionează pentru desăvârşirea membrilor Bisericii celor înscrişi în Ceruri, adică a sfinţilor, în vederea lucrării de slujire şi pentru zidirea trupului lui Cristos. Scopul este ca toţi să aibă aceeaşi credinţă şi aceeaşi cunoştinţă despre Fiul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă aceeaşi cunoştinţă pe care Fiul o are despre Tatăl, adică despre Sine însuşi. Finalitatea este să ajungem la cel ce este Capul, adică Cristos. (Efeseni 4: 11-15) Să nu confundăm planurile, aici pe pământ el este Capul, adică Cel care ne conduce paşii către mântuire, dar în Ceruri vom fi ca el.

„Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” [(1 Ioan 3: 2); ref. 26 în Biblia Ortodoxă]

Pavel, la rândul lui, a vrut să scoată în evidenţă ideea de unitate în diversitate a Bisericii, în jurul persoanei lui Cristos, care nu o conduce ca pe o divizie militară, ci ca pe o familie care participă la tot ce face El. Suntem membrii ai familiei lui Dumnezeu, rudele Sale de gradul unu, copii Lui şi fraţi cu Isus Cristos. Comparaţia dintre capul unui individ şi membrele acestuia poate sugera ideea că Isus Cristos este deschizătorul de drumuri, este Calea care duce la viaţă, este Învăţătorul care ne arată speranţa, este un ghid care ne luminează drumul către nemurire. Cu alte cuvinte, Isus ne direcţionează pe o traiectorie cunoscută Lui, care este soluţia împlinirii spirituale. Nu ne tratează ca pe nişte supuşi, la dispoziţia Lui, ci ca pe nişte prieteni, pe care îi iniţiază în secretele universului.

“Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârşita în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste. Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.” [(1 Ioan 4: 17-19); ref. 27 în Biblia Ortodoxă]

 Se îndoieşte cineva de faptul că rugăciunea lui Isus Cristos a fost ascultată de Tatăl Ceresc şi că cei care practică cu adevărat Creştinismul şi sunt născuţi din nou, sunt cu adevărat una? Dacă da, acest lucru ar echivala cu o contestare a întregii învăţături creştine. Ar însemna că Tatăl şi Fiul nu sunt una, că între ei există divergenţe şi că Tatăl îl ascultă pe Fiul numai atunci când doreşte. Rugăciunea lui Isus nu a fost plasată sub nici o condiţie atunci când a fost exprimată şi întrucât Dumnezeu cunoaşte viitorul, ştia că între Creştini vor exista nenumărate diviziuni. Cu toate acestea, El ştia că unitatea nu numai că este posibilă, dar este determinantă pentru Biserica Sa. Această unitate există împotriva oricăror diviziuni, se referă la trupul spiritual unic a lui Cristos.

Deoarece toate rugăciunile lui Isus au fost ascultate de Tatăl Ceresc şi această rugăciune a fost ascultată şi Creştinii spirituali sunt într-adevăr într-o deplină unitate. Este vorba, desigur, de acei credincioşi care sunt în Cristos, adică sunt într-o legătură personală cu El. Este, de asemenea, vorba de credincioşii născuţi din nou, care au devenit oameni noi, aşa cum se exprimă apostolul Pavel. Întrucât expresia de om nou a fost abuzată de doctrine politice, în trecut, am o rezervă în a o folosi, dar, întrucât Pavel a folosit-o, cu mult înaintea acelor ideologii, o folosesc şi eu, însă de data aceasta avem de-a face cu originalul şi nu cu o copie prost făcută.

„Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul celui ce l-a făcut. Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici ne tăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob nici slobod, ci Cristos este totul şi în toţi” [(Coloseni 3: 9-11); ref. 28 în Biblia Ortodoxă]

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” [(2 Corinteni 5:17);  ref. 29 în Biblia Ortodoxă]

În epistola către Efeseni, Pavel vorbeşte din nou despre unitatea Bisericii şi precizează că această unitate este dată de legătura Duhului. Dar cred că cel mai bine este să apelez direct la citatul respectiv.

„... şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi” [(Efeseni 4: 3-6); ref. 30 în Biblia Ortodoxă]

De ce este trupul lui Cristos dezbinat şi sfâşiat între instituţiile religioase voi arăta în capitolele următoare. Pe de altă parte, apostolul Pavel ne spune clar că există un singur trup, adică trupul Bisericii şi confirmă şi el că rugăciunea lui Cristos privitoare la unitatea Creştinilor a fost ascultată de Tatăl. Este indubitabil faptul că responsabilii Bisericilor instituţionale nu văd lucrurile în felul acesta. Între ele există o competiţie în care fiecare se declară pe sine adevăratul trup al lui Cristos. Dovada este că apartenenţa la o anumită Biserică instituţională exclude apartenenţa la celelalte şi că o persoană nu se poate declara în acelaşi timp, de exemplu, Ortodox şi Romano-catolic, sau Ortodox şi Penticostal, atâta vreme cât anumite doctrine fundamentale, cum ar fi, de exemplu, filioque, sunt diferite. Nici o combinaţie nu este posibilă pentru apartenenţa la două sau mai multe Biserici instituţionale, în acelaşi timp, şi dacă cineva devine membru la o nouă astfel de instituţie, nu mai este luat în serios, ca membru, la cea veche. Organizaţiile religioase creştine nu formează împreună trupul lui Cristos, pentru că se exclud reciproc. Botezul care se face într-o astfel de organizaţie nu este recunoscut de celelalte, aşa că dacă cineva se hotărăşte să treacă de la o Biserică confesională la alta, va trebui să se boteze din nou.

Nici cununiile nu sunt admise liber între credincioşii creştini, aparţinând de diverse Biserici instituţionale şi în cazul în care viitorii soţi aparţin de instituţii bisericeşti diferite, câteodată, au nevoie de aprobări speciale, dar în alte cazuri, cununia religioasă poate fi chiar imposibilă. De exemplu, căsătoria dintre un viitor soţ Penticostal şi o persoană care este Ortodoxă sau Romano-catolică ar întâmpina obstacole insurmontabile şi i-ar putea obliga pe candidaţi la diverse compromisuri. Ce trup unic este acesta unde mădularele sunt ţinute la distanţă unele de celelalte? Numai că acestea nu sunt mădularele trupului lui Cristos ci ale instituţiilor bisericeşti. Nu mă refer la credincioşii născuţi din Dumnezeu ci la marea masă de Creştini „lumeşti.”

Apostolul Pavel a vorbit la prezent atunci când a afirmat că există un singur trup al lui Cristos. Acesta este însă un trup spiritual, este Biserica Spirituală Unică, este o Biserică a celor născuţi din nou care trăiesc după îndemnurile Duhului Sfânt. Nu este o Biserică amestecată, care să conţină sfinţi şi păcătoşi şi este o Biserică în care toţi membrii sunt sfinţiţi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin prezenţa permanentă a lui Isus în fiinţa lor. Acest lucru este confirmat de Biblie.

„... ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” [(Efeseni 5: 27); ref. 31 în Biblia Ortodoxă]

 Dacă este fără pată şi fără zbârcitură, sau altceva de felul acesta, nu poate fi vorba de amestecul propriu Bisericilor instituţionale, acela între credincioşii renăscuţi spiritual şi cei „lumeşti,” cu atitudini care au fost atât de bine descrise de apostolul Pavel, în epistola către Corinteni. Adevărata Biserica a lui Cristos, este sfântă şi fără prihană şi cred că oricine este obligat să recunoască că nu este vorba despre instituţiile religioase pe care le frecventăm şi pe care ne-am obişnuit să le numim “biserică.” Dacă ne uităm în mod corect în jurul nostru, în legătură cu aceste “biserici”, va trebui să admitem că, pe lângă manifestări spirituale, sunt şi multe comportamente şi atitudini care nu au nimic de-a face cu sfinţenia şi nici cu morala creştină.  Sunt destui aceia care poartă numele de Creştin, nu cu responsabilitate, ci cu indiferenţă. Atunci când nepăsarea este generalizată, nu mai avem de-a face cu indivizi izolaţi ci cu principii instituţionale.

Mi se pare evident, că apostolul Pavel, nu a vorbit despre Biserică, ca şi trup a lui Cristos, referindu-se la aceasta ca la un conglomerat, alcătuit din toate instituţiile bisericeşti luate la un loc, în care fiecare în parte este o componentă a unei super-instituţii numite Biserică. Nu se poate contracara o reală unitate spirituală cu o unitate instituţională, care oricum nu există în realitate. Dacă ar fi să considerăm Biserica lui Cristos, ca un singur trup instituţional, sfâşiat de diviziuni, de doctrine şi opinii diferite, de conflicte latente, de separare şi câteodată de intoleranţă, această prezentare nu ar semăna deloc cu descrierea pe care Pavel o face trupului lui Cristos. Mai mult, această realitate contrazice categoric unitatea pe care Isus a dorit-o pentru Biserica Sa. Aceasta ar însemna, de asemenea, că Isus nu cunoştea viitorul şi nu a putut anticipa că cerinţa Sa cu privire la unitatea ucenicilor Săi nu va devenii realitate. De fapt, calitatea de ucenic a lui Isus, este dată de dragostea creştină, adică dragostea de natură divină, aceea care duce la unitatea Bisericii. (Ioan 13. 34-35) Aceasta este singura garanţie a unităţii între Creştini şi care nu poate fi suplinită de forme organizatorice instituţionale.

După părerea mea, o unitate instituţională, nu poate echivala cu unitatea spirituală, care este apanajul exclusiv al Bisericii celor născuţi din nou şi aceasta din mai multe motive. În primul rând, datorită faptului că cea dintâi este bazată în principal pe structuri instituţionale preexistente, a căror deficienţe le moşteneşte în mod necesar. O astfel de super instituţie bisericească, formată prin unirea multora, dacă nu a tuturor organizaţiilor religioase creştine, nu se va deosebi cu nimic, din punct de vedere al caracteristicilor şi naturii sale, faţă de instituţiile bisericeşti clasice. Ar fi vorba de aceeaşi structură umană, de tip religios şi nu o realitate divină. Aceeaşi autoritate, exercitată de unii credincioşi asupra altora, aceeaşi tendinţă de a domina şi controla conştiinţele individuale, ridicată însă la o nouă scară, aceaşi înclinaţie către coerciţie, acelaşi obscurantism şi bigotism, în raport cu ştiinţele moderne, vor face parte şi din definiţia super organizaţiei Bisericilor instituţionale. Ea se va numi biserică, dar nu va fi adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci va fi „femeia imorală,” despre care vorbeşte cartea Apocalipsa lui Ioan. Diferenţele doctrinare se vor menţine, dar se va încerca obţinerea de acorduri în diverse probleme conflictuale. Aceste acorduri vor transforma doctrinele confirmate la un nivel de autoritate, fără precedent, absolutizându-le şi impunându-le tuturor conştiinţelor individuale, în măsura vulnerabilităţii acestora. Membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, al căror nume a fost scris în cartea vieţii încă de la începutul lumii, îşi vor păstra independenţa de gândire, dar aceştia vor plăti un preţ.

Pe de altă parte, vorbind despre viitor, apostolul Pavel se referă, de asemenea şi la o perioadă din istoria instituţiilor bisericeşti, în care acestea vor fi unificate, în mod ne omogen şi în care apostazia va fi atât de mare, şi conglomeratul instituţional creat va fi condus de o personalitate puternică, care va transforma complexul instituţional bisericesc într-un locaş al dracilor (2 Tesaloniceni 2: 8-9) Situaţia va deveni atât de insuportabilă pentru membrii Bisericii Spirituale Unice, încât aceştia vor trebui să părăsească Babilonul instituţional (Apocalipsa lui Ioan 18: 4) Comparaţia cu Babilonul sugerează amestecul neomogen de persoane şi doctrine.

„Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strângea noastră laolaltă cu El, vă rugăm fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va venii înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperii omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte “Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” [(2 Tesalonicieni 2: 1-4); ref. 32 în Biblia Ortodoxă]

Cine altcineva se poate poate aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu, dacă nu o autoritate umană, cu caracter religios? Este evidend că un ateu nu se va prezenta pe sine ca fiind Dumnezeu, deoarece acesta nu crede într-o astfel de realitate şi ar fi inconsecvent cu sine să dezvolte genul acesta de de pretenţie. O autoritate instituţională bisericească, însă, manipulează conştiinţele, luînd locul lui Dumnezeu în minţile şi fiinţele oamenilor. Anticristul este, de asemenea, un sistem, care promovează un mecanism psihologic şi nu doar o persoană. Anticristul este acel sistem religios, care tinde să îl înlocuiască pe Cristos în om, prin aceea că nu recunoaşte nevoia unei relaţii personale între om şi Dumnezeu şi încearcă să îi lege pe indivizi de instiuţiile bisericeşti în loc să îi înveţe să fie legaţi de Dumnezeu şi născuţi din El. Toată puterea negativă a acestui sistem se va personifica într-o singură persoană şi acesta va fi omul pe care Biblia îl numeşte Anticristul.    

Acest amestec instituţional care se grefează, într-un mod artificial, pe manifestările Bisericii Spirituale Unice, cu toate consecinţele şi implicaţiile sale negative, începuse să lucreze încă din vremea lui Pavel, dar tendinţa a evoluat şi continuă să se dezvolte.

“Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.” [(2 Tesaloniceni 2: 7-10); ref. 33 în Biblia Ortodoxă]

Trebuie subliniat că cei ce sunt pe calea pierzării, se află în aceasta situaţie, deoarece nu au primit dragostea adevărului. Oricine ar trebui să sesizeze, în acest text, importanţa definitorie a adevărului care conţine, în sine, dragostea de natură divină, care pur şi simplu face deosebirea între cei ce sunt pe drumul mântuirii şi cei care sunt pe traiectoria pierzării. Dragostea adevărului este, de fapt, acelaşi lucru cu dragostea spirituală, pentru că, în Creştinism, adevărul este de fapt dragostea. Ruta pierzării este caracterizată de un Creştinism din care lipseşte dragostea de natură divină, adică de un Creştinism ne spiritual convertit într-o religie instituţională şi care, în acest mod, este redus la nimic. Anticristul deci, nu este în primul rând o persoană, ci un sistem religios autoritar şi instituţional. Acest sistem corupt şi ne spiritual va fi reprezentat la un moment dat, în momentul decăderii sale morale maxime, de o persoană, cu puteri excepţionale, bazate pe forţele negative ale universului şi pe tarele sistemului din care va provenii. Aceasta va fi persoana Anticristului, care fiind în primul rând un sistem religios, este în al doilea rând o persoană care va personifica acest sistem, într-un mod unic. „Taina fărădelegii” înseamnă fenomenul de înlocuire a prezenţei şi autorităţii divine, exercitate în mod ne mijlocit, în interiorul şi asupra conştiinţelor individuale, cu autoritatea şi mijlocirea Bisericilor confesionale şi a regulilor lor. Biserica nu este un mijlocitor între om şi Dumnezeu şi nici măcar Biserica celor născuţi din nou, adică adevărata Biserică a lui Dumnezeu, nu este un astfel de mijlocitor. Singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu este Isus Cristos şi orice tradiţie creştină, care îi învaţă pe oameni altfel, nu este bazată pe textele Bibliei. În măsura în care, Bisericile confesionale se prezintă pe ele însele ca fiind punţile de legătură între credincioşi şi Dumnezeu, adică mijlocitoarele relaţiei dintre credincioşi şi El, ele uzurpă, în acest fel, rolul lui Cristos şi prin aceasta  denaturează şi alterează învăţătura creştină. „Taina fărădelegii” reprezintă deci înlocuirea lui Cristos cu oamenii, în locurile şi funcţiunile care sunt rezervate exclusiv pentru El. Principalul, astfel de loc, este inima omului.  

În orice caz, aşa cum ne prezintă cartea Apocalipsa lui Ioan lucrurile, la un moment dat drumurile se despart şi cele două entităţi merg în direcţii diferite. În primul rând, să vedem ce ni se spune despre instituţia religioasă creştină.

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: ‚Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!’ Şi m-am dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne... Pe frunte purta scris un nume, o taină: <<Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.>> Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare” [(Apocalipsa lui Ioan 17: 1-3; 5-6); ref. 34 în Biblia Ortodoxă]

 Comparaţia dintre complexul instituţional bisericesc şi o femeie imorală nu trebuie să ne mire, atâta vreme cât adevărata Biserică a lui Cristos este numită, în alte texte ale Bibliei „Mireasa Mielului.” Cele două realităţi, femeia imorală şi „Mireasa” lui Cristos, sunt prezentate în antiteză. În textul mai sus citat, metafora se referă la o femeie de moravuri uşoare, care a „curvit” cu împăraţii pământului, adică care nu s-a dat înapoi de a deveni câteodată un autentic instrument politic. Acest amestec dintre religie şi politică, care a dus de altfel la instituţionalizarea Bisericii Creştine, este limpede sesizat de textul mai sus citat. Nu este o combinaţie fericită, ci este reţeta sigură pentru a determina condamnarea din partea lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată din toţi aceia ale căror nume au fost scrise în cartea vieţii încă de la întemeierea lumii şi aceştia nu se vor mira că fiara, pe care se bazează puterea Babilonului instituţional, era, nu mai este şi va veni. Această afirmaţia este susţinută de textul din Apocalipsa lui Ioan 17: 8. Ei vor fi pregătiţi pentru acele vremuri extrem de dificile. Babilonul este o metaforă foarte sugestivă pe care Biblia o oferă pentru societatea de astăzi. De ce vorbeşte cartea Apocalipsa despre distrugerea Babilonului ca despre un eveniment viitor şi nu unul din trecut? Este vorba, desigur, de o analogie. Babilonul antic a fost o civilizaţie bogată, foarte puternică şi elevată şi care avea speranţa de a exista pentru eternitate. Armatele sale au repurtat numeroase victorii şi capitala imperiului, care purta acelaşi nume, a fost una dintre cele mai remarcabile din întreaga lume[1]. Grădinile suspendate care încântau privirile, erau socotite una din cele şapte minuni ale lumii. Cu toate acestea, acest oraş extraordinar a dispărut într-o singură noapte. În cartea lui Daniel găsim relatarea întregii istorii. Împăratul Belschatsar a oferit un mare banchet persoanelor importante de la curte. În acest timp, o mare armată persană ameninţa oraşul. În încăperea unde se ţinea banchetul a apărut o mână care a scris un mesaj destul de şocant, încât să îl determine pe împărat să ceară dezlegarea de urgenţă a înţelesului acestuia (Daniel 5. 5) Singurul capabil să îl desluşească a fost Daniel. Mesajul suna în felul următor: “numărat, numărat, cântărit şi împărţit.” Dumnezeu era acela care numărase anii de domnie ai împăratului şi care, în acel moment, punea capăt acestora. Împăratul însuşi a fost cântărit în balanţă şi găsit prea uşor.

Cât priveşte Imperiul Babilonian, acesta urma să fie împărţit între Mezi şi Perşi (Daniel 5: 28). Conducătorul armatei persane a cerut soldaţilor săi să devieze apele fluviului care traversa oraşul şi după ce această operaţiune a fost îndeplinită, trupele invadatoare au pătruns în oraş în mod neaşteptat. Oraşul a fost cucerit fără măcar să aibă timp să se apere şi, urmare a acestei invazii, a fost distrus în întregime. Profetul Isaia anunţase aceste evenimente şi precizase că oraşul nu va mai fi niciodată reconstruit. Animalele deşertului urmau să devină singurii locuitori şi nomazii urmau să evite să îşi aşeze corturile lor în zonă (Isaia 13: 20-22). Se poate face o paralelă între Babilon şi civilizaţia noastră,care, la rândul ei, a adunat mari bogăţii, tinzând să uite de Dumnezeu. Babilonul poate fi privit atât sub aspect religios cât şi sub raport politic.

În Apocalipsa lui Ioan, capitolul 17 cu versetul 1, Ioan este chemat să asiste la judecata „curvei” celei mari care „şade” pe ape mari. Ce se înţelege prin această prostituată a fost un obiect de dezbatere între reprezentanţii diferitelor instituţii religioase creştine. Fiecare vedea în celălalt această caracterizare defăimătoare. Pentru a înţelege înţelesul simbolic al acestei imagini, trebuie să ne amintim că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este privită în Biblie ca şi o Mireasă. (Apocalipsa lui Ioan 19: 7-8; 22: 17) De altfel, imaginea unei femei, aflată în chinurile naşterii, ne este oferită şi în Apocalipsa lui Ioan cap. 12: 1-8, texte, în care femeia reprezintă pe credincioşii spirituali, urmăriţi cu obstinaţie de Satana, pentru a fi eliminaţi. În ceea ce priveşte simbolul femeii putem revedea şi modul în care apostolul Pavel foloseşte această alăturare în epistola către Efeseni. Din nefericire, femeia pe care a văzut-o Ioan nu este o soţie, ci este o prostituată. O soţie fidelă este ataşată din toată inima de soţul său. Ea nu doreşte afecţiune din partea altor persoane şi evită tot ceea ce o poate separa de el. Ea doreşte să fie totdeauna agreabilă soţului său şi toată bucuria ei este de a fi alături de acesta. Aceasta este ceea ce Isus Cristos aşteaptă de la Biserica Sa. În mesajele pe care Cristos le-a transmis bisericilor din Efes şi Smirna putem vedea valoarea pe care Mântuitorul o ataşează acestei fidelităţi (Apocalipsa 2: 1-11). Aceste epistole erau transmise unor biserici persecutate într-o perioadă în care toate puterile lumeşti erau împotriva lor[2].

Numai că ceea ce nu s-a reuşit prin persecuţie, a fost realizat prin acordarea de putere politică Bisericii Creştine şi prin transformarea acesteia într-un partener al autorităţii seculare. La începutul secolului al IV lea, împăratul Constantin a luat o decizie care a schimbat întreaga istorie a bisericii. Prin edictul de la Milan, biserica interzisă a devenit biserică oficială a Imperiului Roman. Creştinismul a devenit singura religie recunoscută, favorizată şi protejată şi cu acea ocazie, păgânismul a fost interzis. Biserica a întâlnit un „amant” bogat care nu a încetat să o acopere cu bogăţii şi onoruri. Acest lucru, însă, a determinat faptul ca Biserica instituţională să se depărteze treptat de soţul ei legitim, adică de Isus Cristos. Biserica nu numai că nu a respins puterea politică, ci a primit-o şi chiar s-a supus voinţei acesteia. Împăratul, personal, nu a ezitat a se amesteca în afacerile interne ale Bisericii instituţionale. Acesta s-a implicat în conducerea Conciliului de la Nicea şi a avut de spus un important cuvânt în problema dogmelor şi a disciplinei ecleziastice. Atât împăratul Constantin cât şi urmaşii săi au avut un cuvânt greu de spus în desfăşurarea ulterioară şi în organizarea instituţiei bisericeşti creştine.

Pentru a continua în aceiaşi termeni metaforici, trebuie arătat că „adulterul” instituţiei religioase creştine explică de ce aceasta este comparată de Biblie cu o prostituată. Este vorba de un „adulter” spiritual, de care s-au făcut vinovate toate confesiunile creştine[3]. Este foarte greşit să singularizăm vreo confesiune creştină ca fiind singura căreia se adresează acest text Biblic. Chiar dacă Biserica instituţională Romano-catolică a fost aceea care a fost cel mai mult implicată în amestecul de natură politică cu Imperiul Roman, aceasta nu înseamnă că celelalte denominaţiuni nu au nici un amestec. Biserica instituţională Ortodoxă a fost conţinută într-o instituţie religioasă creştină unică, împreună cu cea Romano-catolică, pană în anul 1054. Când s-au despărţit, cele două entităţi au moştenit, în egală măsură, caracteristicile instituţionale. La rândul lor, denominaţiunile Protestante au organizat instituţii susţinute şi întreţinute de state şi din acest motiv, lipsite de o libertate reală. Creştinismul Răsăritean a fost, de asemenea, sub tutela statului şi, de exemplu, în Rusia, înainte de Revoluţie, Biserica instituţională Ortodoxă se afla sub conducerea unui funcţionar imperial. Prin prostituata, prezentată în capitolul 17, din cartea Apocalipsa, trebuie văzută, nu doar o anumită confesiune creştină, ci toate instituţiile religioase creştine apostaziate.

Îmi aduc aminte că, nu cu mult timp în urmă, o mare conferinţă religioasă Penticostală, organizată de pastori care au funcţionat în România în timpul regimului comunist, a adunat un număr mare de pastori în America şi acolo s-a semnat o declaraţie, în care se preciza că acele persoane nu au colaborat cu securitatea fostului stat comunist din România. Pentru mine, însăşi faptul că s-a simţit nevoia unei astfel de declaraţii, mi se pare sugestiv din punctul de vedere al amestecului statului în activitatea a diverse instituţii religioase creştine. Nu ştiu dacă respectivii pastori au colaborat sau nu cu securitatea şi nici nu mă interesează, dar pot afirma că a existat totdeauna un amestec al politicului în viaţa religioasă şi Biblia ne spune că va exista şi în viitor şi aceasta este ceea ce interesează, prin prisma acestei lucrări.

Ce înseamnă faptul că prostituata despre care vorbeşte Biblia este aşezată pe ape mari? „Apele mari” este simbolul pentru masele de oameni şi mulţimii de naţiuni.[4] “A sta pe” este simbolul dominaţiei, al controlului şi al conducerii. Bisericile instituţionale au aceste trei caracteristici, în raportul lor cu masele de Creştini. „Împăraţii pământului,” este o sintagmă prin care trebuie înţeles conducătorii politici. Aceştia au “curvit” cu Biserica instituţională, în sensul că au folosit-o pe aceasta în scopurile lor, străine de finalitatea pentru care Cristos a stabilit-o. Locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul “curviei” ei, deoarece acestora li s-au impus forme de credinţă asupra cărora ei nu s-au putut pronunţa. Starea de beţie este aceea care împiedică o persoană să gândească corect din punct de vedere raţional şi din acest motiv îi diminuează discernământul. Aceasta va vedea lucrurile altfel decât sunt în realitate, adică în mod deformat. Această “beţie” este, de fapt, o de-spiritualizare, o pierdere a valorilor şi o confuzie între ceea ce reprezintă autoritatea exclusivă a lui Dumnezeu şi autoritatea umană. Organizând instituţiile religioase după modelul autorităţii umane, acestea au deformat percepţia corectă despre Dumnezeu, deoarece autoritatea Lui nu este una ierarhică, ci pur valorică. Dumnezeu se oferă pe Sine omenirii, nu ca să o subjuge sau să o domine, ci ca să îi câştige dragostea. Dumnezeu doreşte să fie iubit, apreciat, cunoscut, nu temut şi respectat pentru puterea Sa de distrugere. Instituţiile religioase creştine, prin ierarhia lor, de-a lungul secolelor, au dat ordine şi au impus reguli obligatorii pentru membrii lor şi au aplicat pedepse, uneori exemplare, atunci când aceste norme impuse au fost încălcate.

Femeia imorală era aşezată pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Fiara despre care se face menţiunea în capitolul 17, din Apocalipsa lui Ioan, este amintită şi în capitolul 13, din aceeaşi carte.

„Apoi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gura ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei zicând: <<Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?>> I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-i hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumini, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat”. [(Apocalipsa lui Ioan 13: 1-8);  ref. 35 în Biblia Ortodoxă]

Această fiară nu poate fi decât o extraordinară organizaţie politică, care, se pare că va cuprinde întreaga lume. Ceea ce astăzi pare incredibil sau imposibil, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat poate deveni o realitate. Dacă în anul 1988 cineva ar fi lansat public ideea că în mai puţin de doi ani se va schimba complet configuraţia politică a lumii, aşa cum era ea cunoscută atunci, acea persoană ar fi fost socotită un visător şi acelaşi lucru se poate întâmpla unuia care nu face altceva decât să prezinte textele Apocalipsei. Globalizarea este o realitate şi nimeni nu poate spune cât de departe va merge. Femeia imorală, care reprezintă complexul instituţional bisericesc, va “sta pe” această fiară, adică pe această putere mondială, a cărei capacitate deosebită este insuflată de balaur. Aceasta este ultima armă a lui Satana, care îşi va folosi toată puterea pentru ca sfinţii să fie persecutaţi şi chiar biruiţi. Este interesant că toţi aceia al căror nume a fost scris în cartea vieţii de la întemeierea lumii, nu se vor închina fiarei, dar vor fi biruiţi. Cu toate că moartea ca martir nu poate fi socotită o înfrângere pentru un Creştin, ea poate fi văzută ca o aparentă înfrângerea de către necredincioşi, aşa cum, de altfel, a fost văzută şi moartea pe cruce a lui Isus Cristos. În realitate, moartea pe cruce a lui Isus Cristos a fost o mare biruinţă asupra morţii, de care beneficiază toţi cei credincioşi.

Complexul instituţional religios, adică instituţiile religioase asociate într-o putere unificată, pe care, după cum am văzut, cartea Apocalipsa lui Ioan îl zugrăveşte ca pe o femeie imorală, dobândeşte această calificare prin acea că, deşi se pretinde a fi urmaşul legitim al lui Isus, în realitate nu este decât o putere opresoare. Fastul şi bogăţia sunt caracteristici ale acestor instituţii bisericeşti. Aurul, pietrele scumpe şi mărgăritarele nu pot fi privite decât ca şi o acumulare de bogăţii pământeşti, care sfidează parcă simplitatea în care a trăit Isus viaţa Sa pe pământ. Dacă sfinţii oferă lui Dumnezeu rugăciunile lor în cupe de aur, în acelaşi tip de cupe Bisericile instituţionale reunite oferă lui Dumnezeu numai o formă de evlavie cum spunea apostolul Pavel (2 Timotei 3: 5) Forma, adică cupele, sunt toate de aur, cele ale sfinţilor dar şi cele ale Creştinilor ne renăscuţi spiritual, dar conţinutul este total diferit. Potirele de aur ale instituţiilor bisericeşti vor conţine doar „spurcăciuni şi necurăţiile curviei ei”, adică ofrande necurate.

Nici un om pe pământ nu ar putea spune de la el sau de la ea aceste lucruri dacă nu ar spune-o chiar Biblia. Dacă m-aş apuca doar din capul meu, adică fără nici un temei Biblic, să afirm asemenea lucruri, cei mai mulţi nu ar înţelege despre ce vorbesc. Aceasta, deoarece termenii în care acest mesaj este transmis, sunt categorici şi de loc măgulitori. Cum se poate vorbi despre bisericile lui Dumnezeu cu acest limbaj? Să nu uităm însă, nici o clipă, că nu se vorbeşte despre Biserica lui Dumnezeu în aceste texte, adică despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci despre Bisericile confesionale, care se prezintă pe ele însele, în mod ne justificat, ca fiind Biserica lui Dumnezeu, cu toate că în realitate nu sunt. Între Biserica Spirituală Unică şi Bisericile instituţionale există o asemănare doar de terminologie, dar conţinutul este radical diferit. Prima conţine dragostea sacrificatoare a lui Cristos, care este semnul ei divin. Cele din urmă, pentru că nu au primit dragostea adevărului, aşa cum s-a pronunţat apostolul Pavel, sunt organizaţii pur umane, quasi politice, pierzându-şi cu totul şi contactul pe care îl mai aveau cu entitatea spirituală, care a supravieţuit în mijlocul ei. Sunt ca şi politice pentru că servesc interesele celor care le conduc şi a celor în slujba cărora se află, adică pe acelea ale diverselor forţe politice. Biserica celor născuţi din Spirit va suporta tot mai greu atmosfera de apostazie din organizaţiile religioase creştine, numite biserici, unde membrii ei sunt obligaţi să supravieţuiască.

Atâta vreme cât nu există unitatea dorită de Isus Cristos în interiorul fiecărei instituţii bisericeşti, luate în parte, unirea instituţională a acestora, care să le cuprindă pe toate, sau o parte din ele, nu ar duce nici ea la această unitate. Iar unitatea este evident că nu există. Nu este vorba doar despre o solidaritate umană inerentă, ale cărei rezultate benefice se pot observa în multe ocazii şi care există în orice societate, religioasă sau laică, dar este vorba de o unitate mult mai profundă, unitate în Cristos, în care egoismul uman se estompează în favoarea unei conştiinţe spirituale comune. Diviziunile nu sunt prezente doar între instituţiile religioase dar şi în interiorul fiecăreia dintre ele, într-o măsură mai mare sau mai mică. Aceste diviziuni nu constau totdeauna în confruntări interne acute, ci în modul în care fiecare credincios îşi urmăreşte cu prioritate interesul său personal sau al celor care îi sunt aproape. Chiar dacă se reunesc, pentru acte ritualice comune, sau pentru adunări religioase, Creştinii îşi urmăresc, fiecare, în mod prioritar, propriile lor planuri şi proiecte de viaţă. Cu alte cuvinte, unitatea dorită de Cristos se realizează, în fapt, numai între Creştinii născuţi din nou, care au o legătură personală cu Dumnezeu şi nu doar prin legături şi relaţii umane care, de regulă, sunt selective şi de acea parţiale. Unitatea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este condiţionată de unitatea fiecărui individ cu Dumnezeu şi aceasta este o condiţie preliminară. Din considerentele expuse rezultă că uniunea ecumenică instituţională dintre instituţiile bisericeşti va fi o falsă unitate între Creştini, dar îşi va aroga, fără îndoială, titlul de biserică unică a lui Dumnezeu de trup al lui Cristos. Nu doar că nu este expresia unităţii dorite de Cristos, dar instituţiile bisericeşti reunite reprezintă o putere persecutoare care îşi îndreaptă atenţia către anihilarea sfinţilor lui Dumnezeu. Ioan a văzut femeia aceasta “îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus.” Când mă refer la sfinţii lui Dumnezeu am tot timpul în vedere pe membrii Bisericii Spirituale Unice, ale căror nume au fost scrise în cartea vieţii încă de la întemeierea lumii. (Efeseni 1: 4-12; 2 Tesaloniceni 2: 13; Apocalipsa lui Ioan 13: 8; 17: 8)

Aşa cum am precizat, fiara care o poartă pe femeie este o putere politică despre care ni se spune următoarele:

„Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat...” [(Apocalipsa lui Ioan 17: 11); ref. 36 în Biblia Ortodoxă]

 Relaţia dintre fiară şi femeia imorală nu este una sinceră, ci de interes. Fiara se lasă în aparenţă dominată de femeia imorală, adică de Bisericile instituţionale reunite, dar acest lucru este numai o strategie de moment. Lucrul acesta s-a mai întâmplat şi în perioada feudală, când instituţia bisericească avea o influenţă covârşitoare asupra regilor ţărilor creştine, dar în diferite ocazii puterea politică s-a întors împotriva celei religioase, de exemplu, în cazul mutării scaunului papal de la Roma la Avignon, în urma conflictului dintre Papa Bonifaciu al VIII lea şi regele Filip al IV lea al Franţei. Un alt exemplu ar fi evenimentul istoric în care Papa Pius al VI lea a fost luat prizonier de către trupele lui Napoleon, în data de 20 Februarie 1798 şi condus în Valencia, în urma unei călătorii forţate prin diverse oraşe europene. După şase săptămâni, de la sosirea sa în acel loc, Papa a murit, dar a fost înmormântat mult după aceea.

După cum ne informează Biblia, conflicte de acest tip se vor mai repeta, probabil în altă formă şi pe altă scară. Sunt de acord, că pare greu de crezut, că istoria se va întoarce în timp şi că realităţi care păreau de mult depăşite, pot avea din nou loc. Principiul separaţiei puterii statelor de aceea a instituţiei bisericii, pare a fi o realitate care nu mai poate fi contestată, cu atât mai mult cu cât fenomenul de secularizare în lumea modernă ia amploare. Într-o lume modernă, ca cea în care trăim, se pare că este imposibil ca vreodată o putere religioasă să conducă puterea politică. Sunt de acord că, în condiţiile de astăzi, aşa par să stea lucrurile, însă care este evoluţia viitoare este greu de anticipat. Religia joacă încă un rol important în societate şi odată cu adâncirea fenomenelor de globalizare, indivizii tind să se identifice mai mult prin religia lor decât prin naţionalitate. Este adevărat că procesul de secularizare se aprofundează şi că oamenii acceptă din ce în ce mai puţin să li se impună ce trebuie să creadă. Pe de altă parte, creşterea tensiunilor dintre diverse religii şi mai ales dintre Creştinism şi Islam poate avea ca efect, fie o mai rapidă secularizare de ambele părţi, ca o reacţie posibilă pentru asigurarea unei anumite armonii internaţionale, fie o reîntoarcere în masă, la credinţa religioasă iniţială, ca o garanţie a conservării unei anumite identităţi.

Ar mai fi de adăugat că, democratizarea continuă a societăţii, care se extinde şi adânceşte pe diferite continente şi impactul dintre democraţie, pe de o parte şi nemulţumirile maselor largi, legate de înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, pe de altă parte, ar putea, în principiu, conduce la reconsiderarea rolului religiei în societate. Religia a fost o modalitate prin care puterea politică a exercitat o influenţă asupra diferitelor societăţi şi se pune întrebarea dacă, în condiţii speciale, ar fi posibil ca unii factori politici să reconsidere religia ca pe un ultim aliat. Un astfel de aliat ar fi, desigur, unul de circumstanţă şi o astfel de alianţă ar fi una impusă de împrejurări şi nu dictată de convingeri spirituale.

Este posibil, de asemenea, ca omenirea să redescopere religia ca pe o modalitate de evoluţie spirituală, în circumstanţele unei acute crize de valori, dar desigur că un astfel de fenomen s-ar produce în alţi termeni decât cei actuali. Mai întâi de toate, ar trebui să se clarifice relaţia dintre ştiinţă şi religie şi să se demonstreze, fără echivoc, că cele două nu sunt incompatibile şi că religia poate să dea un sens moral unei societăţi umane a cărei existenţă este bazată pe cercetarea ştiinţifică. Pentru aceasta însă, religia trebuie să renunţe la pretenţiile ei de hegemonie asupra spiritului uman şi disperata ei ancorare în limbajul mitic. Despre Dumnezeu se poate vorbi şi într-un limbaj filozofic, ştiinţific sau artistic şi nu numai într-unul alegoric sau metaforic. Cred că principala greşeală a instituţiilor bisericeşti, în momentul de faţă, este aceea că ele încearcă să impună lumii un limbaj mitologic atunci când vorbesc despre posibilitatea existenţei lui Dumnezeu. Conflictul cu ştiinţele moderne, pe care religia îl alimentează, se naşte din aceea că acestea refuză, prin însăşi sistemul lor metodologic, un astfel de limbaj. Aceasta nu poate exclude o redirecţionare a cercetărilor către înţelegerea a ceea ce însemnă Dumnezeu, pentru om, din prisma unuei spiritualităţii trecute printr-o sensibilitate umană mult mai sinceră şi autentică. Ipocrizia, născută din nevoia de supravieţuire a instituţiilor bisericeşti, într-o lume în care minciuna şi falsul sunt desconspirate pe baze ştiinţifice precum şi utopismul unei morale care ne învaţă ce trebuie să facem, ca să fim mântuiţi, dar în acelaşi timp se reneagă prin propriile fapte, nu pot continua la nesfârşit, fără să fie sancţionate de viitoarele generaţii. Credinţa creştină trebuie să înceteze de a fi doar un spectacol, prin care ni se arată umbra misterului şi trebuie să devină o abordare serioasă gata să înfrunte orice provocare, din partea raţiunii, dacă doreşte să mai aibă relevanţă în lumea care se profilează în viitor.

În orice caz, vorbind despre acest viitor, după informaţiile pe care ni le dă cartea Apocalipsa lui Ioan, puterea politică o va urî pe femeia imorală şi o vor pustii. O vor distruge şi o vor arde cu foc (Apocalipsa lui Ioan 17: 16) De ce atâta ură împotriva unui vechi aliat, Biblia nu ne spune. Ce ne face cunoscut este că această ură este folosită de Dumnezeu pentru a pedepsi femeia imorală, aşa zisa biserică, adică instituţiile bisericeşti unificate. Pedeapsa lui Dumnezeu se datorează, cel mai probabil, faptului că aceasta a fost o putere persecutoare şi că i-a reprimat pe sfinţii lui Dumnezeu, adică Biserica celor născuţi din Dumnezeu.

Un alt motiv de ură între fiară şi femeia imorală ar fi acela al competiţiei dintre puterea religioasă şi cea politică. Puterea religioasă va încerca, prin exerciţiul unei anumite dominaţii asupra fiarei, să determine cursul istoriei. Pe de altă parte, fiara doreşte închinarea umanităţii pentru sine şi acest lucru se va realiza prin producţia unei icoane a fiarei, la care toată lumea va fi obligată să se închine (Apocalipsa lui Ioan 13: 15). Din puţinele texte care fac referire la această tensiune se poate vedea dramatismul unor confruntări, în care miza este dominarea lumii. Precaritatea poziţiei Bisericilor confesionale este transparentă, ele nu reuşesc să obţină închinarea umanităţii pentru Dumnezeu şi o deviază către fiară şi nu fac altceva decât ceea ce au făcut totdeauna, se luptă cu cei din interior care îndrăznesc să gândească liber şi care dau lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, adică recunoaşterea lui ca singura autoritate în probleme spirituale. Desigur, că dacă enunţăm sintagma lui Cristos, Creştinii trebuie să dea şi cezarului ce este al cezarului, dar nimic din ceea ce reprezintă viaţa spirituală a persoanelor nu aparţine cezarului.

Instituţiile bisericeşti reunite sunt numite de cartea Apocalipsa lui Ioan în capitolul 17 „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” De asemenea, la sfârşitul capitolului se mai face o precizare legată de femeia imorală.

„Şi femeia, pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărăţii pământului.” [(Apocalipsa lui Ioan 17: 18);  ref. 37 în Biblia Ortodoxă]

Mi se pare evident că în acest text nu este vorba despre o cetate în înţelesul obişnuit al termenului, deoarece niciodată, nici o singură cetate, oricât de mare, nu a avut stăpânire asupra împăraţilor pământului şi că singura „cetate” care a avut stăpânire, fie asupra împăraţilor romani, fie asupra regilor sau împăraţilor creştini, de exemplu asupra Împăratului sfântului Imperiu Roman de origine germană, a fost o „cetate” instituţională bisericească. De ce cetate? Pentru că s-a organizat pe sine ca o adevărată cetate, închisă între zidurile propriilor tradiţii şi doctrine.

În capitolul 18 este relatată soarta finală a acestor instituţii şi de asemenea se precizează care trebuie să fie poziţia Creştinilor spirituali în acele momente.

„După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, şi a zis: <<A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.>> Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: <<Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei>>!” [(Apocalipsa lui Ioan 18: 1-4);  ref. 38 în Biblia Ortodoxă]

Poporul lui Dumnezeu este Biserica celor înscrişi în Ceruri care este sfătuită de El să iasă, pur şi simplu, din mijlocul Bisericilor instituţionale în interiorul cărora a supravieţuit, pentru o aşa de lungă perioadă de timp. Dacă Babilonul, la care face referire capitolele 17 şi 18, ar fi doar o cetate oarecare, o entitate politico-adminstrativă, un mare oraş, sau o mare metropolă, copiii lui Dumnezeu, care sunt răspândiţi pe toată suprafaţa pământului, nu ar putea ieşi din ea, pentru că nu locuiesc toţi într-o singură cetate. Ieşirea din oraşe nu va rezolva cu nimic lucrurile, deoarece persecuţiile vor fi la fel de severe, în toate colţurile pământului, oriunde puterea fiarei şi a femeii imorale va avea acces.  Babilonul religios va fi format din toate acele Biserici confesionale, care vor forma un gen de uniune ne omogenă şi din care Biserica celor înscrişi în Ceruri va trebui să iasă, datorită agravării stării de degradare morală a celui dintâi şi pentru a nu suferi, odată cu acesta, consecinţele apostaziei sale.

Femeia imorală este o putere persecutoare şi nu este vorba de o putere politică, pentru că această putere politică, la rândul ei o putere oprimantă, este descrisă separat sub denumirea de „fiara.” Nu este vorba nici de un alt tip de organizaţie socială sau economică, care nu vor fi angajate, prin natura lor, în activităţi religioase, ci este vorba de o mare organizaţie religioasă. Femeia aceasta era îmbătată de sângele sfinţilor şi a mucenicilor lui Isus, după cum am arătat, şi trebuie menţionat că singura putere implicată în reprimarea acestora, după instituţionalizarea Bisericii Creştine în imperiul Roman, a fost chiar această instituţie bisericească.

Cu alte cuvinte, odată cu oficializarea Creştinismului ca religie oficială în Imperiul Roman, nimeni altcineva decât instituţia bisericească, rezultată în urma acestei schimbări de statut, nu a mai avut posibilitatea să îi persecute pe Creştinii născuţi din Dumnezeu, pe teritoriul Europei. Prin urmare, membrii Bisericii celor născuţi din nou, care sunt înregistraţi şi ca membrii nominali ai Bisericilor confesionale, adică sfinţii şi mucenicii, nu au cum să fie persecutaţi de o altă putere, altele decât puterea instituţiilor bisericeşti. Este un lucru remarcabil, cel asupra căruia ne informează Biblia. Dumnezeu pedepseşte organizaţia religioasă care persecută pe membrii ei, pentru simplul motiv că aceştia respectă cu adevărat voinţa Lui. În loc să fie suportul sfinţilor, adică al credincioşilor spirituali, această instituţie bisericească se transformă în duşmanul lor. Sfinţii sunt reprimaţi în numele lui Dumnezeu, pentru că îl respectă pe El. Este paradoxal şi absurd, este strigător la cer, aşa cum ne informează cartea Apocalipsa lui Ioan în capitolul 18.

„Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” [(Apocalipsa lui Ioan 18: 5); ref. 39 în Biblia Ortodoxă]

În capitolele 1-3, din cartea Apocalipsa lui Ioan, sunt menţionate numele a şapte biserici, care reprezintă, în acelaşi timp şi etape istorice în desfăşurarea Creştinismului. Ultima este Biserica din Laodicea şi mesajul transmis ei concordă cu cel transmis în capitolele 17-19. Asemănarea dintre femeia imorală din capitolele 17-18 şi instituţiile bisericeşti denumite Laodicea, cu referire la cel de-al doilea sens, cel de etapă istorică, în care trebuie înţeleasă epistola, este frapantă. Aceeaşi referire la bogăţiile materiale şi la afişarea luxului şi al opulenţei, aceeaşi stare de „beţie” care împiedică conştientizarea stării spirituale reale şi, în fine, cel mai grav şi cel mai important, lepădarea de către Isus Cristos a acestor Biserici instituţionale apostaziate. Creştinii născuţi din nou sunt însă, în continuare protejaţi de Cristos şi El este acela care îi corectează şi îndrumă în scopul salvării lor veşnice. Acesta este încă un argument care ne arată că femeia imorală prezentată de cartea Apocalipsa lui Ioan este cu adevărat o imagine sugestivă, care reprezintă Bisericile instituţionale apostaziate şi pe care Isus Cristos le va „vărsa din gura Sa.” De ce femeie imorală? Bisericile confesionale nu pot fi judecate ca fiind imorale decât în raport cu fidelitatea pe care o datorează lui Dumnezeu. Ele sunt considerate imorale deoarece, pe de o parte, au înşelat aşteptările lui Dumnezeu în privinţa lor, iar pe de altă parte, deoarece exercită o autoritate pe care şi-au însuşit-o în mod ne justificat, adică autoritatea lui Dumnezeu asupra conştiinţelor individuale. Bisericile instituţionale guvernează în numele şi în locul lui Dumnezeu şi aceasta este „taina fărădelegii.” Această „taină a fărădelegii” este, de fapt, taina care lucrează în interiorul mecanismului de funcţionare al oricărei instiutuţii bisericeşti şi care înseamnă înlocuirea principiului dragostei de natură divină cu cel al conducerii autoritare, principiu care este efigia concepţiei satanice. Legat de „taina fărădelegii” este şi „semnul fiarei” o noţiune foarte mult dezbătută şi asupra căreia se cuvine să ne oprim pentru moment.

 

[1]  L’ Apocalipse – Revelation de Dieu pour le temp present…A. Thomas – Bres pagina 134

[2] L’ Apocalipse – Revelation de Dieu pour le temp present…A. Thomas – Bres pagina 138

[3] L’ Apocalipse – Revelation de Dieu pour le temp present…A. Thomas – Bres pagina 139

[4] L’ Apocalipse – Revelation de Dieu pour le temp present…A. Thomas – Bres pagina 140

Monday, 21 December 2020 23:16

Semnul fiarei 666

Written by

În legătură cu semnul „fiarei” se pune întrebarea ce reprezintă acesta. Acest semn reprezintă, fără îndoială, emblema unei puteri, întrucât el este un simbol care exprimă o autoritate, căreia oamenii vor fi forţaţi să i se supună. Ce înseamnă 666 este foarte limpede, adică autoritatea umană, care i-a locul celei divine. Nici unei autorităţi umane pur politice, sau administrative, dar nu şi religioase, nu i-ar trece niciodată prin minte să ceară oamenilor să i se închine, în sens religios. Nici chiar Hitler, sau reprezentanţii regimurilor comuniste, dictatoriale, nici Mao Tzedun, în China, în timpul revoluţiei culturale, nici reprezentanţii huntelor militare, în America Latină, sau Pol Pot, conducătorul Khmerilor roşii, care a interzis folosirea banilor şi relaţiile de prietenie, sau dragoste între oameni, în Cambodgia, nu au avut astfel de pretenţie, adică nu au cerut ca popoarele lor să li se închine ca unor zeităţi. Nici nu aveau cum să pretindă aşa ceva atâta vreme cât toţi cei menţionaţi au fost reprezentanţii unor regimuri care au profesat ateismul, ca şi ideologie. Numai o putere cu o ideologie religioasă poate fi înclinată să emite o astfel de cerinţă. 

Cu toate acestea, liderii altor religii, altele decât cea creştină, în epoca modernă, nu au emis pretenţia ca oameni să îi considere, ca pe fiinţe divine şi să li se închine. În antichitate, lucrurile stau diferit dacă ne gândim numai la faraonii egipteni sau împăraţii romani. În ceea ce îi priveşte pe împăraţii romani, aceştia se declarau a fi zeităţi şi pretindeau închinare, de la supuşii lor. Pe vremea lor însă credinţele religioase aveau o influenţă preponderentă asupra culturii. Ei au instituit religii personale bazate pe cultul personalităţii lor şi cetăţenii erau obligaţi să aducă ofrande împăraţilor-zei. În Biblie avem exemplu împăratului Nebucadneţar, care a făcut un chip de aur, căruia trebuiau să i se închine toţi oamenii din împărăţie. (Daniel 3: 1-6) Singurul Om care a emis, în mod legitim, pretenţia de a fi Dumnezeu, a fost Isus Cristos, care însă a şi dovedit acest lucru prin minunile extraordinare pe care le-a făcut şi mai presus de orice, voinţa de a îşi da viaţa pentru alţii. A fi Dumnezeu nu înseamnă a fi atotputernic, ci a fi gata să faci sacrificiul suprem, adică să îţi dai şi viaţa, dacă circumstanţele o cer, pentru ceilalţi. Aceasta este esenţa moralei creştine, pe care ne-a transmis-o Cristos. Pentru că mulţi oameni nu pot, sau nu vor să înţeleagă acest adevăr simplu ei se cramponează în continuare de ideea de autoritate, de cea de supunere ne condiţionată şi de tot ce ţine de pincipiul suveranităţii absolute care presupune o ierarhie ireversibilă. Cu toate acestea, Dumnezeu a inversat ierarhia şi a murit El pentru noi şi nu ne sacrifică pe noi pentru El. Acest aspect face deosebirea netă dintre Creştinismul spiritual şi religia instituţională, adică primul îl priveşte pe om, pe fiecare persoană în parte, ca pe o realitate pentru care chiar şi Dumnezeu a fost gata să sufere şi să moară, pe când cel de-al doilea îl vede pe om, pe individ, ca pe o entitate al cărui rol şi importanţă sunt date de situarea în interiorul unei structuri organizatorice religioase. Lumea religioasă se împarte în cei care conduc masele de credincioşi şi „simpli membrii cotizanţi,” care au o valoare pur cantitativă, adică cu cât sunt mai mulţi, cu atât este mai bine.

Ce semnifică deci acest număr 666 şi închinarea la „fiară?” „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şase zeci şi şase.” (Apocalipsa lui Ioan 13: 16-18) Ce om este acela care va fi numit cu un nume ce poate fi tradus într-un număr? Mulţi sau grăbit să identifice papalitatea, care va fi reprezentată prin persoana unui viitor Papă, cu acest număr, dar au făcut acest lucru pentru că nu au realizat că o singură persoană nu poate să deţină o astfel de putere. Nici măcar o singură Biserică confesională, de exemplu cea Romano-catolică, nu va putea să exercite, în mod izolat, o astfel de influenţă asupra societăţii. Va fi vorba de un sistem, în fruntea căruia se va afla un om, la un moment dat. Nu omul, personalitatea lui, vor fi factorul determinant ci sistemul care îl promovează şi susţine, acesta din urmă trebuie, în primul rând, identificat. Sistemul este femeia imorală şi el va fi susţinut de „fiară.”

Sistemul care determină apariţia acelui Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale, nu poate fi decât un sistem religios, sau politico-religios. (2 Tesaloniceni 2: 8) Pavel nu ne spune ce fel de sistem va fi dar, aşa cum am arătat, nu există nici un precedent în lumea religiilor monoteiste, care să ne determine să acceptă posibilitatea unui sistem pur politic devenit, dintr-o dată, promotorul idei de închinare, de tip religios. 

Mai mult decât atât, Pavel ne spune că taina fărădelegii, începuse deja să lucreze în timpul său, deci nu poate fi vorba aici de papalitate, care în vremea lui Pavel, nu exista ca şi instituţie. „Taina fărădelegii” este un sistem religios sau politico-religios şi doar unumite  tipuri de organizaţii corespund acestui profil şi anume cele de tip religios, sau politico-religios. Organizaţiile de tip religios, sau politico-religios, primele fiind Bisericile instituţionale, sunt acelea care se potrivesc perfect descrierii prezentate de N.T. Ce determină această potrivire? Autoritatea instituţională este aceea care exercită o putere, asemănătoare cu aceea a lui Dumnezeu, în numele Lui. Această autoritate nu este aceeaşi cu autoritatea lui Dumnezeu, nu se suprapune şi nu se identifică cu ea,   căci nu este exercitată direct de El, ci doar în numele Lui, prin urmare, această autoritate umană este predispusă la abuzuri. În fond, nici o autoritate umană, în probleme spirituale, nu trebuie să se confunde cu autoritatea lui Dumnezeu, deoarece cea din urmă se exercită direct, prin Duhul Sfânt, în conştiinţa individului. Tot ceea ce se referă la Dumnezeu poate fi acceptat sau nu, în mod voluntar, de conştiinţele individuale, dar orice opinie, indiferent de unde provine, care este impusă prin mijloace de coerciţie, directe, sau indirecte se înscrie, prin metodele respective de promovare, în sistemul condamnat de Dumnezeu. Marginalizarea, izolarea unor credincioşi şi excluderea acestora din sfera vieţii spirituale, la nivel colectiv, reprezintă metode de constrângere, specifice autorităţii instituţiilor bisericeşti.

Ceea ce vine din exterior este secundar şi supus conştiinţei individuale. Dacă ceea ce ni se transmite, de către forurile organizaţiilor religioase creştine, adică mesajele din afara conştiinţei, nu corespunde cu ceea ce gândim şi simţim noi, prioritate are ceea ce gândim şi simţim şi ceea ce vine din afara conştiinţei noastre trebuie acceptat numai în măsura în care poate fi asimilat de propria noastră conştiinţă. Dacă nu ne considerăm capabili să judecăm singuri, atunci avem nevoie de sprijin, dar suntem obligaţi să ne dezvoltăm propria capacitate de discernământ, pentru a ajunge la înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos. Aceia care se conduc doar după sfaturile celor din afară, preoţi, pastori, sau diferiţi alţi prelaţi, exprimă o deficienţă a propriei lor conştiinţe, incapabilă să îi conducă în probleme spirituale. Sfaturile respective sunt utile dacă se înscriu într-o viziune proprie asupra credinţei creştine, adică o credinţă personală. Nu trebuie să fim originali, cu orice preţ, dar trebuie să avem părerile proprii, chiar dacă, câteodată în total acord cu părerile altora, sau învăţate de la ei. Cu alte cuvinte, cea ce învăţăm de la alţii şi avem multe de învăţat de la ei, trebuie să fie analizat de propria noastră conştiinţă, luminată de Dumnezeu şi să reprezinte obiectul credinţei noastre proprii şi nu doar o copiere mecanică a opiniilor exprimate de indivizi, sau instituţii bisericeşti. Credinţa noastră ne va mântui şi nu credinţa altora. Ce altceva înseamnă expresia „credinţa ta te-a mântuit” dacă nu valoarea şi importanţa deosebită care sunt acordate discernământului spiritual propriu?

„Taina fărădelegii,” care începuse să lucreze încă din vremea lui Pavel, este înlocuirea autorităţii lui Dumnezeu, asupra conştiinţei individuale, cu autoritatea umană şi apogeul ei va veni atunci când funcţionarii bisericeşti, în frunte cu un lider carismatic vor uzurpa, în favoarea lor, întreaga autoritate divină. Când va fi aceasta? Atunci când instituţiile bisericeşti vor cânta pe aceeaşi voce, nu într-o armonie şi unitate perfectă, dar împinse de acelaşi instinct de conservare. Atunci când multe din aceste Biserici confesionale se vor uni, într-o unitate instituţională, nu spirituală şi puterea lor va deveni covârşitoare. Ele vor fi conduse de un lider puternic, care va finaliza ceea ce este început de mult şi anume înlocuirea autorităţii lui Dumnezeu cu autoritatea umană, adică esenţa închinării la idoli. Ce altceva înseamnă închinarea la idoli, dacă nu închinarea în faţa făpturii în locul Făcătorului şi ce altceva este „taina fărădelegii” dacă nu exact acelaşi lucru? Pavel ne descrie foarte exact „taina fărădelegii” nu ne rămâne decât să fim atenţi la ea: „căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Cu alte cuvinte, au slujit şi s-au închinat instituţiilor bisericeşti, adică organizaţiilor religioase creştine în locul lui Dumnezeu. (Romani 1: 25) Întreaga această lucrare este şi o analiză a acestei „taine a fărădelegii” despre care ne vorbeşte N.T.

La un moment dat, în România, Biserica instituţională Ortodoxă a semănat panica, în mod voit sau nu, în rândul populaţiei, în legătură cu un nou sistem de paşapoarte, care ar conţine numărul numelui fiarei 666. Este bine de reţinut că numărul numelui fiarei este numărul numelui unei personalităţi religioase creştine, după toate probabilităţile, care încă nu şi-a început misiunea şi care va obţine sprijinul tuturor Bisericilor instituţionale, sau cel puţin a celor mai importante şi mai extinse din punct de vedere numeric şi geografic. Aici problema principală nu este nr. 666, ci sistemul, sau principiul care este  simbolizat de această cifră. Speculaţii bazate pe calcule şi numere vor fi multe dar ceea ce trebuie reţinut este că, este vorba despre un om, o personalitate care va conduce un sistem, având ca bază autoritatea instituţională a instituţiilor bisericeşti, adică autoritatea unor credincioşi creştini asupra altor credincioşi creştini, în probleme spirituale.

Monday, 21 December 2020 23:18

Un nou început pentru Mireasa Mielului

Written by

Ar fi destul de trist, după părerea mea, dacă întreaga istorie s-ar sfârşi aici. Numai că, pentru cei care sunt fii şi fiicele lui Dumnezeu, istoria continuă şi va continua la nesfârşit. Urmează un episod excepţional, care este redat printr-o parabolă deosebit de relevatoare. În antiteză cu femeia imorală din capitolele 17-18 se află “soţia lui Cristos”, adică adevărata Sa Biserică.

„Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: <<Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.>> – (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor)” [(Apocalipsa lui Ioan 19: 6-8); ref. 40 în Biblia Ortodoxă]

Cu toate că nu s-au închinat „fiarei” şi icoanei ei aceia care fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică aceia care sunt înscrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii nu au fost biruiţi pînă la urmă, dar au fost obligaţi să sufere o moarte de martiri. Două categorii de martiri vor împărăţii cu Cristos pentru o mie de ani şi anume cei cărora li s-a tăiat capul, din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi cei care nu s-au închinat „fiarei” şi icoanei ei şi care nu au primit semnul ei pe frunte şi pe mână. (Apocalipsa lui Ioan 20: 4) Pe lângă aceia cărora li s-a tăiat capul vor fi şi aceia care au fost omorâţi, în orice alt mod, din cauza credinţei lor.

În final va fi un cer nou şi un pământ nou, în care Dumnezeu va locui cu oamenii şi ei vor fi poporul Lui. „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa lui Ioan 21: 1-4)

Monday, 21 December 2020 23:20

Concluzii asupra prezentului capitol

Written by

Înainte de a trece în revistă alte argumente, prezentate de Biblie, în legătură cu unicitatea Bisericii, o scurtă recapitulare a fundamentului Biblic, pe care se bazează afirmaţia că a existat, există şi va exista o singură Biserică, şi nu mai multe şi că aceasta este o realitate spirituală, nu instituţională, cred că este bine venită. În primul rând, Isus Cristos s-a rugat pentru unitate şi toate rugăciunile făcute de El au fost ascultate. (Ioan 11: 42; 17: 21-23) În al doilea rând, apostolul Pavel afirmă, fără nici un echivoc, că există un singur trup al lui Cristos şi descrie cu claritate acest trup (Efeseni 4: 3-6) În al treilea rând, în cartea Apocalipsa se vorbeşte despre o Biserică apostaziată şi despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu în termeni foarte diferiţi (Apocalipsa lui Ioan 17: 1-8; 19: 6-8) La acestea se adaugă numeroase texte ale N.T., de unde rezultă limpede că Isus nu a intenţionat să iniţieze mai multe Biserici ci doar una singură.

Cristos nu a vorbit niciodată la plural despre Biserică, ci totdeauna s-a referit la aceasta ca la o entitate unică. În evanghelia după Matei, în mod manifest, Isus s-a referit la Biserica Sa ca la o realitate singulară şi specială.

„<<Dar voi>>, le-a zis El, <<cine ziceţi că sunt?>> Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: <<Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!>> Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: <<Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri>>.” [(Matei 16: 15-19);  ref. 41 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos nu a vorbit de nenumărate Biserici instituţionale, răspândite în toată lumea, într-o extraordinară diversitate de confesiuni creştine. El a vorbit de Biserica Sa una şi indivizibilă. Dacă Petru a fost considerat temelia ei să nu uităm, totuşi, că el nu era decât un urmaş a lui Isus Cristos şi nicidecum piatra din capul unghiului, adică Isus (1 Petru 2:6). Să nu confundăm piatra care a fost Petru cu piatra care a fost Isus. Totuşi, Isus l-a desemnat pe Petru, când acesta a primit un mesaj direct de la Tatăl prin Duhul Sfânt, prin care Isus a fost recunoscut ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Petru a fost ales de Tatăl pentru a primi acest mesaj, dar acest lucru nu ne arată decât faptul că Biserica lui Isus Cristos este întemeiată pe Duhul lui Dumnezeu, care descoperă membrilor acesteia tot ceea ce trebuie să ştie, în legătură cu El. De altfel, la distanţă de numai cinci versete, s-a întâmplat un lucru neaşteptat:

„Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: <<Înapoia Mea, Satană: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor>>.” [(Matei 16: 23); ref. 42 în Biblia Ortodoxă]

Petru nu prea a avut timp să se bucure de extraordinara onoare care i s-a făcut, de a fi piatra de la temelia Bisericii, întrucât imediat după aceea a aflat că, în realitate, este o piatră de poticnire pentru Isus. De fapt, Biserica confesională care pretinde că a fost zidită pe piatra care este Petru, cu sediul la Roma, a fost o piatră de poticnire pentru Isus Cristos şi gândurile ei s-au dovedit de multe ori că nu sunt gândurile lui Dumnezeu. Biserica instituţională a făcut acelaşi lucru pe care l-a făcut şi Petru, adică după ce a primit autoritatea de la Isus, a încercat să se ridice deasupra Lui, în cazul lui Petru, luându-l la o parte şi începând să-l mustre.

Atâta vreme cât Petru a transmis mesajul Duhului Sfânt el s-a dovedit a fi o adevărată piatră de temelie pentru Biserica lui Cristos. Când a vorbit însă de la el cu îngâmfare, încercând să îl înveţe pe Isus ce avea de făcut, atunci a devenit o piatră de poticnire, în sensul că a încercat să devieze misiunea şi până la urmă mesajul Lui. Acelaşi lucru îl fac, în vremurile noastre, nenumărate Biserici instituţionale, vorbesc de la ele, nu direct de la Dumnezeu şi înlocuiesc autoritatea Tatălui Ceresc cu autoritatea lor. Primii care au făcut acest lucru au fost chiar cei care se revendică a fi urmaşii direcţi ai lui Petru şi apoi toţi cei care au moştenit, conştient sau nu, tarele sistemului instituţional. În momentul de faţă, multitudinea de instituţii bisericeşti şi diviziunile dintre ele sunt o piatră de poticnire pentru îndeplinirea misiunii lui Isus, aceea de salvare a umanităţii. Atâta vreme cât prin gura lui Petru a vorbit Duhul Sfânt, el a fost o „piatră de temelie la fundaţia Bisericii,” când însă a început să vorbească doar din interiorul naturii sale umane, el a devenit o piatră de poticnire. În zilele noastre, Bisericile confesionale sunt tot mai mult o piatră de poticnire, în calea acelora care vor să îl cunoască pe Dumnezeu, pentru că ele reflectă mai mult natura umană decât natura lui Dumnezeu. Natura morală a lui Dumnezeu este dragostea spirituală, pe care instituţiile bisericeşti o reflectă foarte puţin.

În orice caz, adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu va fi biruită de porţile locuinţei morţilor, chiar dacă în Apocalipsa lui Ioan ni se spune că i s-a dat fiarei să facă război cu sfinţii şi să îi biruiască (Apocalipsa lui Ioan 13: 7) Toţi membrii Bisericii Spirituale Unice, care sunt biruitori prin El, vor fi cu Isus Cristos în veşnicie. Această biruinţă le va permite să stea cu Isus pe scaunul lui de Domnie. (Apocalipsa lui Ioan 3: 21)

Isus Cristos ne-a informat, de asemenea, că Biserica Sa nu este formată dintr-un complex de instituţii bisericeşti care numără împreună aproape două miliarde de membrii, ci doar dintr-o turmă mică.

„Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia” [(Luca 12: 32); ref. 43 în Biblia Ortodoxă]

Caracteristica primordială, după care se poate cunoaşte adevărata Biserică a lui Dumnezeu, este unitatea, care este dată de dragostea de natură divină. Isus Cristos s-a rugat pentru unitate şi aşa cum am arătat, toate rugăciunile sale au fost ascultate. Acolo unde nu este unitate, fie în interiorul confesiunilor, fie între ele, nu există adevărata Biserică a lui Dumnezeu. „Turma mică” se află într-o perfectă unitate spirituală în şi prin Isus Cristos. Este o unitate care, chiar dacă nu este vizibilă cu ochiul liber, adică nu se exprimă prin forme aparente, nu este cu nimic diminuată sau lezată. Dragostea de natură divină înseamnă că membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu se iubesc între ei aşa cum i-a iubit Isus, căci numai prin aceasta se pot cunoaşte ucenicii Lui (Ioan 13: 34-35) În interiorul Bisericii Spirituale Unice nu există nici un fel de autoritate exercitată de factorul uman şi cel mai mare dintre membrii este slujitorul tuturor (Marcu 10: 43-44) Isus Cristos a venit ca unul care serveşte la masă nu ca unul care este servit.

Alte texte utile pentru a sublinia unicitatea Bisericii lui Dumnezeu sunt următoarele:

„Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însăşi sângele Său” [(Faptele Apostolilor 20: 28); ref. 44 în Biblia Ortodoxă]

Este vorba de Biserica Domnului nu de Bisericile confesionale. Suma matematică a Bisericilor instituţionale nu dă Biserica Domnului, deoarece unitatea creştină nu este o operaţie de adăugare ci una de contopire. Unitatea este mai mult decât a număra împreună, este a simţi împreună, a comunica, a se sacrifica unii pentru ceilalţi, este dragostea spirituală ca legătură între cei aflaţi în unitate.

„Să nu fiţi pricină de păcătuire nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu” [(1 Corinteni 10: 32); ref. 45 în Biblia Ortodoxă]

„Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui” [(Efeseni 3: 6-7); ref. 47 în Biblia Ortodoxă]

„Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.” [(Efeseni 3: 10); ref. 47 în Biblia Ortodoxă]

 Înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin Biserica celor născuţi din nou, nu prin mulţimea de Biserici instituţionale. De ce? Pentru că Bisericile confesionale se contrazic între ele şi, prin aceasta, fac demagogie, adică vorbesc despre dragostea de natură divină, care presupune unitatea, dar nu o practică. Ce înţelepciune este aceea care pretinde că vorbeşte despre Dumnezeu, dar, în realitate nu reflectă caracterul Lui, adică nu exprimă dragostea spirituală? Înţelepciunea lui Dumnezeu este aceea care ştie să găsească locul fiecăruia, într-un tablou uriaş de diversitate, şi într-o armonie deplină.

„El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate.” [(Coloseni 1: 18); ref. 48 în Biblia Ortodoxă]

 „El s-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să îşi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” [(Tit 2: 14);  ref. 49 în Biblia Ortodoxă]

Fără îndoială, mai sunt şi alte texte Biblice care vorbesc despre unitatea Bisericii lui Cristos şi la unele din acestea voi face referire pe parcursul acestei lucrări. În orice caz, unicitatea Bisericii este unul dintre adevărurile cele mai bine demonstrate prin texte Biblice şi dacă totuşi acesta nu este un lucru clar pentru toată lumea, este doar pentru că Bisericile instituţionale se zbat ca să demonstreze că fiecare are dreptate şi toate în acelaşi timp. Există o confuzie generală asupra identităţii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, care însă poate fi risipită cu uşurinţă de textele Bibliei, care este scrisă ca să fie citită şi cine o parcurge va putea înţelege mesajul lui Cristos, dacă renunţă la prejudecăţi şi îndoctrinare. Nu ni se cere să fim fideli nici unei Biserici confesionale, ci suntem sfătuiţi să căutăm adevărul. Este recomandarea lui Isus:

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă face liberi.” [(Ioan 8: 32);  ref. 50 în Biblia Ortodoxă]

Vrem să fim fideli adevărului sau tradiţiilor strămoşeşti? Adevărul ne face liberi, tradiţiile ne ţin captivi pentru eternitate. Avem o singură şansă a vieţii veşnice, nu avem voie să greşim. Mulţi merg pe calea pierzării fără să facă o alegere conştientă. Pentru a face o alegere conştientă, oamenii au nevoie să înţeleagă adevăratul caracter a lui Dumnezeu şi să aibă în vedere nu numai imaginea de stăpân, care este opera instituţiilor bisericeşti. Pentru a putea stăpâni asupra oamenilor, Bisericile instituţionale au nevoie să îl prezinte pe Dumnezeu ca pe un stăpân absolut. În felul acesta, frica de Dumnezeu se transformă în teama de instituţii şi acestea îşi asigură dominaţia asupra umanităţii. În mod deliberat Bisericile instituţionale prezintă o imagine falsă despre Dumnezeu şi funcţionarii lor, care se auto definesc reprezentanţi ai Lui, beneficiază de această stare de fapt.

Esenţa lui Dumnezeu nu este autoritatea şi ierarhia ci este dragostea şi unitatea. La crucea Golgotei s-a putut vedea diferenţa între caracterul iubitor al lui Dumnezeu, care a jertfit pe Fiul său pentru noi şi caracterul lui Satana care a determinat pedepsirea şi răstignirea unei Persoane nevinovate. Dumnezeu nu trebuie văzut ca un stăpân şi pentru faptul că El a fost acela care s-a pus pe Sine în situaţia de rob, de condamnat, tocmai pentru ca oamenii să nu mai fie sclavi, supuşi necondiţionat unui stăpân atotputernic, ci una cu Dumnezeu. (Filipeni 2: 7-8) Isus Cristos s-a aplecat în faţa lui Petru şi a cerut să facă o muncă de slujitor şi anume să îi spele picioarele. (Ioan 13: 4-5)

Spălarea picioarelor ucenicilor este, alături de crucificare, una dintre cele mai clare simboluri a ceea ce înseamnă Dumnezeu. El este dragoste şi singurul lucru care poate lipsi dragostei spirituale este cineva asupra căruia aceasta să se reverse. Ceea ce îl poate face nefericit pe Dumnezeu este imposibilitatea de a îşi exprima esenţa, adică faptul de a nu iubi. Dumnezeu nu poate exista fără dragoste pentru că El este dragoste. (1 Ioan 4: 16) El doreşte reciprocitate, adică să fie iubit în mod conştient de către fiinţe care l-au ales, în mod liber. În aceasta, Dumnezeu este foarte uman şi îşi arată „vulnerabilitatea.” Această tensiune dintre dimensiunea ontologică a lui Dumnezeu, o realitate infinită care dispune de puteri ne bănuite şi latura Sa sensibilă, afectivă, este aşa de extraordinară încât “aruncă în aer” orice doctrină care încearcă să sistematizeze natura lui Dumnezeu. Care este miza acestei discuţii? Este universul, poate multiversul, sau existenţa universală îndrăgostită de oameni? Aici este sensul existenţei umane şi natura sa morală. Infinitul este îndrăgostit de om în aşa măsură încât s-a făcut om pentru ca să poată cândva să locuiască împreună cu oamenii. Întreaga existenţă a luat o formă asemănătoare cu cea umană, deci, într-un fel, omul este însăşi esenţa existenţei universale. Omul se află în inima a tot cea ce există prin asemănarea cu Cel care există din totdeauna. Dincolo de Bigbang există Cineva care se aseamănă cu omul, pentru că omul este creat aseamănător cu El, există Dumnezeul infinit şi forma pe care a luat-o prin Isus Cristos. Existenţa infinită însăşi a luat o formă umană căreia îi este Tată şi nimic nu poate rămâne în afara înţelegerii omului, care este o imagine, o reproducere, a însăşi existenţei infinite, prin Isus Cristos.

Singura garanţie pe care o avem pentru ziua judecăţii este dragostea spirituală pe care o avem pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri. Dragostea desăvârşită izgoneşte frica. Aceluia care îi este frică, duce cu sine povara vinovăţiei, dar cel care serveşte adevărul nu poate greşi. Nu vom fi judecaţi de un stăpân absolut, care îi preferă pe cei docili, pe cei care nu ridică semne de întrebare, pe cei timoraţi care preferă să nu gândească decât să rişte să îl supere cu gândurile lor pe „şeful” lor, dar suntem cântăriţi de Cel care judecă atitudinile pentru că le cunoaşte şi le înţelege. Judecata va avea milă pentru cei care au avut milă, deci este o judecată făcută cu milă, nu doar cu dreptate. În fond, pentru Dumnezeu a fi drept înseamnă a iubi chiar şi pe vrăşmaşi. (Matei 5: 44)

Vinaora Visitors Counter

5343125
Today
This Month
All days
2559
143774
5343125

Server Time: 2021-06-21 07:50:56

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page