This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Tuesday, 22 December 2020 00:04

Caracterul divin al Bisericii celor născuţi din Spirit

Written by 
Rate this item
(0 votes)

Teza mea principală, expusă în această lucrare, este că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este un organism divin şi nu o organizaţie divino-umană. Reprezentanţii Bisericilor instituţionale se amăgesc cu ideea că acestea sunt organizaţii divino-umane, cu toate că sunt doar construcţii pur umane. Această afirmaţie are foarte importante consecinţe practice, în primul rând, în legătură cu raportul dintre fiinţa umană şi Dumnezeu. În al doilea rând, pentru înţelegerea corectă a raportului dintre credincioşi. În al treilea rând, sunt vizate relaţiile dintre Creştinism şi celelalte religii ale lumii.

În cadrul instituţiilor religioase creştine, cele două elemente, cel divin şi cel uman, se află într-un raport ciudat, în care umanul tinde să domine şi să controleze divinul. Elementul divin în instituţiile bisericeşti este dat numai de prezenţa, în cadrul ei, a membrilor Bisericii celor născuţi din Spirit. Această conexiune nu garantează caracterul divino-uman al instituţiilor bisericeşti deoarece este vorba de două entităţi diferite, ale căror caracteristici diferite le-am precizat în această lucrare. Una dintre ele este Biserica celor născuţi din Dumnezeu, care are un caracter divin şi cealaltă este reprezentată de orice instituţie, sau organizaţie de tip bisericesc, adică Bisericile corporatiste, care au un caracter uman. Cele două entităţi nu se absorb, sau nu se amestecă omogen între ele, ci se combină, în mod ne omogen şi temporar, păstrându-şi fiecare o identitate separată. Este adevărat că ele sunt uşor de confundat, dar nu şi de către aceia care au parcurs procesul naşterii din nou. Duhul Sfânt locuieşte numai în oameni şi nu în clădiri ne ocupate, prin urmare, în măsura în care într-o instituţie bisericească sunt prezenţi oameni umpluţi de Duhul Sfânt, numai în acea măsură acolo se află şi elementul divin. Acest factor divin nu devine însă un element sau caracter propriu, un atribut, sau o caracteristică a respectivei instituţii, ci factorul divin devine o parte, un element component, esenţial şi definitoriu, al persoanei umane. Divinul nu se asociază, în mod organic, cu o instituţie, deoarece o astfel de instituţie nu este ea însăşi omogenă, din punct de vedere al intereselor care se manifestă, în conducerea ei. Factorul divin se asociază cu indivizii care sunt dispuşi să se lase conduşi de el, adică să se lase conduşi de Duhul şi nu de firea pământească. (Galateni 5: 16) Bineînţeles că reprezentanţii Bisericilor instituţionale vor susţine că instituţiile lor bisericeşti au fost conduse totdeauna de către oameni spirituali şi conduşi de Duhul Sfânt, dar faptele din istorie îi vor contrazice. A fost sclavia aprobată de Dumnezeu, sau Inchiziţia, sau Cruciada copiilor, sau pasivitatea în faţa regimului fascist, sau lipsa de rezistenţă spirituală a Bisericii instituţionale Ortodoxe, în faţa regimului comunist? Nenumăraţi preoţi ortodocşi, romano-catolici, sau greco-catolici au fost aruncaţi în închisorile comuniste unde au îndurat suferinţe şi batjocuri ne măsurate şi unde au dat dovadă de o forţă şi o rezistenţă spirituală, demne de cea mai înaltă admiraţie. Instituţia bisericească Ortodoxă însă, prin nenumăraţi reprezentanţi ai ei a avut momente în care a jucat un rol ne clar şi nu a reprezentat un adevărat bastion de apărare spirituală pentru credincioşi. A vrut Dumnezeu ca această din urmă corporaţie bisericească să constituie doar un decor pentru cultul personalităţii unui dictator care a înghiţit atâtea suflete?

Eu sunt convins că în toate confesiunile creştine, de exemplu, în cadrul instituţiei bisericeşti Romano-catolice, a celei Ortodoxe, a instituţiilor bisericeşti Protestante şi Neoprotestante, etc., se află nenumăraţi membrii ai Bisericii celor Aleşi. Din păcate, sunt tot atât de convins că ei nu constituie majoritatea şi   influenţa lor nu este decât rare ori aceea care prevalează asupra activităţii instituţiilor bisericeşti respective. Această lucrare este o critică a sistemului instituţional creştin şi nu a indivizilor faţă de care nu pot exprima decât compasiune, deoarece cea mai mare parte din ei sunt victimele ne cunoaşterii şi ne experimentări esenţei credinţei creştine şi a greşitei îndrumări oferite de reprezentanţi ai Bisericilor instituţionale. Sistemul instituţional, acela care presupune exercitarea autorităţii spirituale, de către diverse corporaţii bisericeşti, în numele şi în locul lui Dumnezeu trebuie criticat, dar oamenii trebuie salvaţi şi îndrumaţi către o reală spiritualitate. De fapt critica sistemului corporatist religios ar ca scop tocmai eliberarea conştiinţelor umane de apăsarea şi întunericul în care Bisericile instituţionale sunt interesate să le menţină.

Influenţa şi acţiunea membrilor Bisericii celor născuţi din Dumnezeu este decisivă în vieţile multor credincioşi, în mod individual şi nu asupra activităţii Bisericilor instituţionale ca şi organizaţii religoase. De exemplu, în Biserica instituţională Ortodoxă, cea Romano-catolică, sau cea Greco-catolică există călugări sau preoţi care au o înaltă spirtualitate, sunt născuţi din nou, au darurile şi roadele Duhului Sfânt şi marchează pe enoriaşii, cu care intră în contact. Acelaşi lucru este valabil în toate celelalte instituţii bisericeşti, în ceea ce îi priveşte pe pastori, presbiteri, diaconi, evanghelişti, etc. Nu toţi călugării şi preoţii au acest impact, ci numai aceia care sunt născuţi din nou. Pe de altă parte, datorită sistemului instituţional Ortodox, aceşti oameni spirituali, mai înainte menţionaţi, nu sunt lăsaţi să promoveze ideea că toţi cei credincioşi trebuie să aibă aceeaşi alură ca şi ei, adică toţi enoriaşii lor trebuie să aspire la a fi născuţi din nou. „Laicii” vin la duhovnicii lor, profund impresionaţi de valoarea lor spirituală, dar nu le trece nici o clipă prin minte, că aceşti lideri sunt doar un exemplu care trebuie urmat, de fiecare credincios în parte şi chiar depăşit, deoarece ţinta este înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos. Sistemul instituţional creştin şi obligativitatea dogmelor şi doctrinele imuabile se interpun între credincioşi şi le limitează comunicarea spirituală liberă. Ele sunt şi un element determinant al ipocriziei, deoarece credincioşii se feresc să spună ce gândesc, pentru a nu fi judecaţi şi marginalizaţi, sau excluşi.    

Biserica Spirituală Unică nu este o nouă denominaţiune creştină şi nici nu poate deveni. Nu este o organizaţie umană şi nici o organizaţie divino-umană, ci este o organizaţie pur divină. Ca organism, ea este pur divină din punctul de vedere al organizării şi funcţionarii ei. Structura ei este stabilită în totalitate de Dumnezeu, care determină locul şi darul fiecăruia în cadrul ei. (1 Corinteni 12: 28-30) Structura acestei Biserici, care este formată din apostoli, proroci, învăţători, cei care au darul minunilor, cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirii în alte limbi şi tălmăcirii limbilor, sau cei care au darul deosebirii duhurilor, daruri precizate de apostolul Pavel, depinde de Duhul lui Dumnezeu şi nu are cum să fie considerată altfel decât o structură divină. Oamenii nu hotărăsc nimic în ceea ce priveşte stuctura sau componenţa adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu. Ei nu îi aleg sau numesc pe apostoli, proroci, evanghelişti, învăţători, etc. Toate aceste funcţionalităţi sunt îndeplinite de oameni aleşi direct de Dumnezeu. Mai mult decât atât, Isus este acela care îi trimite pe ai Săi acolo unde aceştia trebuie să meargă, sau îi opreşte chiar să meargă într-un anumit loc. (Faptele Apostolilor 16: 9)        

Susţin acest lucru întrucât totul, în ceea ce priveşte aşezarea Bisericii celor înscrişi în Ceruri, este primit de sus, adică de la Tatăl luminilor. Iată deci, ce are origine divină, în această Biserică: modalitatea de mântuire a celor chemaţi, jertfa pe cruce a lui Isus Cristos; chemarea fiecărui membru, în parte, nimeni nu poate veni la Dumnezeu din capul lui, sau al ei; credinţa membrilor ei, credinţa este enumerată printre darurile Duhului Sfânt; dragostea lor, dragostea este turnată în inimile credincioşilor, prin Duhul Sfânt; darurile carismatice, acestea sunt revărsate de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt; identitatea membrilor adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, aceştia sunt cunoscuţi, în mod individual, de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii şi numele lor este trecut în cartea vieţii; Tot ce ţine de Biserica celor înscrişi în Ceruri vine direct de la Dumnezeu. Îi aleg oamenii, în adunările lor, prin votul lor, pe apostoli, pe proroci, pe cei care au darul minunilor, pe cei care au darul tămăduirilor sau pe învăţători? Nu, în nici un caz. Îi aleg sau îi numesc ei pe episcopi, pe preoţi sau pe pastori? Da, ei pot face astfel de alegeri sau numiri, dar aceasta nu înseamnă că cei aleşi sau numiţi sunt aleşi sau numiţi de Dumnezeu. Alegerile şi numirile în adevărata Biserică a lui Dumnezeu le face El şi cele care se fac în Bisericile corporatiste le fac oameni, şi acesta este unul din motivele pentru care susţin că Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate divină şi nu divino-umană. Nu este divino-umană pentru că oamenii nu hotărăsc nimic în legătură cu ea. Fiecare membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este trecut în cartea vieţii încă înainte de întemeierea lumii. (Efeseni 1: 4) Cu adevărat, nu există mântuire în afara Bisericii, dar în ceea ce priveşte Bisericile instituţionale, la sfârşitul istoriei, mântuirea va fi numai în afara lor. Până atunci însă, mântuirea celor născuţi din Dumnezeu este independentă de instituţiile bisericeşti, de care aceştia aparţin, câteodată chiar împotriva activităţii acestora. Nu există mântuire în afara Bisericii celor născuţi din Dumnezeu.

 Nu are sens să fiu populist şi să afirm lucruri pe care oamenii vor să le audă, întrucât nu urmăresc nici un ţel şi nici un avantaj personal. Mă interesează doar adevărul şi cine nu este de acord cu ceea ce susţin, este dreptul lui sau al ei, dar trebuie să mă combată cu argumente bazate pe Biblie. Cine nu are Duhul lui Cristos nu este al Lui şi nu poate compensa această lipsă nici dacă rudele sale, după moartea sa, ar face parastase în fiecare zi, timp de o sută de ani şi ar împărţi toată averea rămasă în urma lui sau al ei, la săraci. În cel mai fericit caz, ar putea să îmbogăţească material pe unii reprezentanţi ai Bisericilor corporatiste, dar cel decedat ar rămâne sărac spiritual, aşa cum a fost şi în viaţă. Nici membrii confesiunilor Neoprotestante, care nu au fost născuţi din nou, nu vor avea alt parcurs, decât cel descris mai sus, adică de separare veşnică de Dumnezeu, cu toate că aceştia îşi bazează speranţele pe faptul că au fost botezaţi în apă la maturitate şi că au făcut destule fapte bune în viaţa lor. Aceasta în seamnă că nimeni nu poate fi mântuit prin fapte. (Romani 3: 26-27) Este adevărat că apostolul Pavel s-a referit în textul din Romani la faptele recomandate de Legea iudaică, dar logica rămăne aceeaşi şi dacă ea se extinde şi la faptele considerate „bune” de către cultura civilizaţiilor în care trăim. 

A îi ajuta pe săraci este o faptă bună, dar înseamnă acest lucru întotdeauna că îi şi iubim? O să mi se răspundă că merg prea departe şi că nimeni nu poate sonda adîncurile minţii şi psihologiei umane şi că aceasta nu este o ştiinţă exactă. Este adevărat, că numai Dumnezeu poate judeca motivele oamenilor, dar în general, acestea nu sunt niciodată pure. Sunt întotdeauna mai multe motive care concurează la îndeplinirea unei acţiuni sau care contribuie la hotărârea asupra unei inacţiuni. A fi generos este dovada unui caracter bun, dar orice om generos are şi momente de egoism şi chiar răutate. Orice fiinţă umană, oricât de generoasă, are în vedere şi interesul său atunci când săvârşeşte generozitatea sa. Cu toate acestea, dragostea de natură divină presupune „lepădare de sine,” adică sacrificiu de sine. Aceasta este învăţătura lui Isus Cristos şi aşa ceva se poate realiza numai atunci când suntem conduşi de natura Sa spirituală, atunci când suntem născuţi din nou. Îmi dau seama că, în urechile multora, cele afirmate mai înainte par a fi curată nebunie şi pentru natura umană ne renăscută spiritual, chiar şi este o nebunie sau utopie. După cum spunea apostolul Pavel: „...Dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1: 23-24) „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2: 14) Sper că cititorul va înţelege de ce insist atât de mult asupra naşterii din nou, adică va realiza că învăţătura Creştinismului nici măcar nu poate fi înţeleasă corect, decât de către aceia care au fost schimbaţi în însăşi natura lor, adică au fost născuţi din Duh, pentru ceilalţi această învăţătură rămâne o absurditate sau, în cel mai bun caz, o teorie fără efecte practice, un ideal ne realizabil. Acesta este Creştinismul, în esenţa sa, şi nu „îmbrăcămintea spirituală,” făcută la comandă, care să se potrivească cu gusturile fiecăruia, şi pe care ne-o oferă „croitorii spirituali,” angajaţi sau recompensaţi cu bani sau alte avantaje de către Bisericile instituţionale. Pentru cei chemaţi învăţătura creştină este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.         

 Faptele bune, care nu sunt izvorăte din conştiinţa unei persoane, care a fost născută din Duh, nu din carne, nu sunt eficiente pentru mântuirea acelui individ, întrucât numai copii lui Dumnezeu, adică cei născuţi din El, vor vedea Împărăţia Cerurilor. Nici vorbitul cu uşurinţă, în limbi neînţelese, dacă este o manifestare singulară şi nu este semnul unei schimbări profunde a caracterului unei persoane, devenită în urma naşterii din Duh, o făptură nouă, nu duce la mântuire. Cine poate atunci să fie mântuit? Toţi aceia ale căror nume au fost înscrise în cartea vieţii de la întemeierea lumii. Aceştia sunt oamenii născuţi din Dumnezeu, adică născuţi din nou, înscrişi în Ceruri, sunt cei Aleşi, adică membrii Bisericii Spirituale Unice.      

„Nu vă înşelaţi prea iubiţii mei fraţi: orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” [(Iacov 1: 16-17);  ref. 81 în Biblia Ortodoxă]

  Structura funcţională a Bisericii celor născuţi din nou este aproape identică cu enumerarea darurilor Duhului Sfânt, care se face în acelaşi capitol. La darurile din versetele 4-10 se adaugă darul deosebirii duhurilor, singurul pe care nu îl regăsim în versetele 28-30, unde ne este prezentată structura Bisericii, probabil o omisiune neintenţionată. Prin urmare, structura Bisericii este întru totul dependentă de Duhul Sfânt, acela prin care se realizează şi renaşterea spirituală a individului uman.

„Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.” [(1 Corinteni 12: 11); ref. 82 în Biblia Ortodoxă]

 Cât despre înfiinţarea Bisericii Spirituale Unice, aceasta nu stă în puterea nici unui om şi, desigur, nu există desfiinţare. Nici un Sinod Bisericesc nu s-a adunat să decreteze înfiinţarea acestei Biserici şi nici nu era nevoie. Rădăcinile ei se regăsesc o dată cu atragerea primului ucenic şi, pentru un timp, ucenicii au fost primii chemaţi, ca să devină membrii ei. Câtă vreme Isus Cristos a fost pe pământ, el a ocrotit personal acest nucleu devenit ulterior Biserica Sa, dar după înălţare, a trimis Mângâietorul promis pentru a face, de asemenea personal, acest lucru. (Ioan 14: 25-26) Între Înălţare şi Ziua Cincizecimii, Isus a continuat să păzească pe ucenicii Săi. Odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, toţi cei care au fost părtaşi la acest eveniment şi au primit Duhul Sfânt, au pornit pe drumul renaşterii lor spirituale şi astfel, pentru ei s-a deschis calea de a deveni parte în adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi după ei au urmat mulţi alţii. (Faptele Apostolilor 2: 37-38)

În această fază timpurie, Biserica nu era împărţită în confesiuni creştine şi nu era o instituţie publică sau mai multe. Se poate pune întrebarea dacă ucenicii au fost născuţi din nou, în timpul misiunii lui Isus pe pământ, de vreme ce, de multe ori, nu L-au înţeles şi după ce a fost arestat, L-au părăsit? Nu au fost ei convinşi de divinitatea lui Cristos numai după ce El a înviat din morţi? Când Petru a susţinut că Isus este Fiul lui Dumnezeu, El i-a răspuns că nu carnea şi sângele i-a făcut această descoperire. Ucenicii lui Isus au avut un statut special şi faptul că, în aparenţă, l-au părăsit, nu trebuie interpretat prin aceea că şi-au pierdut credinţa în El. Moartea Lui nu putea şterge minunile pe care El le-a făcut în mijlocul lor. S-au ascuns pentru a nu fi exterminaţi de autorităţile romane şi pentru a putea duce mai departe mesajul Său. Dovada acestui fapt este că învierea lui Isus i-a găsit pe toţi strânşi în acelaşi loc. (Luca 24: 31-35)

Pe de altă parte, adevărata naştere din nou nu s-a întâmplat nici măcar pentru ucenicii Săi, decât atunci când au primit Duhul Sfânt, care i-a călăuzit în tot adevărul. Cu alte cuvinte, prezenţa Duhului Sfânt, în interiorul fiinţei umane, este o experienţă personală tot atât de vie ca şi cea în care Cristos, despre care relatează evangheliile, ar fi prezent, personal, într-un anumit loc. De fapt, Isus chiar şi este prezent, la fel ca acum 2000 de ani, în persoana care îl primeşte. Numai o credinţă care vine din interior, dintr-o experienţă spirituală personală, ne poate duce la a îl cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu.  Ucenicii nu l-au înţeles cu adevărat pe Isus, până în momentul când Duhul Sfânt nu a intrat în fiinţele lor, şi până când El nu a început să le vorbească, din interiorul lor. O dovadă pentru aceasta fiind chiar faptul că, atunci când li s-a arătat după înviere, “ei credeau că văd un duh,” deci nu au înţeles că El va învia într-un trup asemănător cu cel în care a existat, înainte de a fi răstignit. (Luca 36: 41)

Referirea la câteva texte Biblice ne va convinge poate, pe mine m-a convins, despre faptul că întreaga organizare şi conducere a adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este în măna Lui. În evanghelia după Matei, capitolul 10 cu versetul 5, ni se spune că Isus este Cel care i-a trimis pe cei 12, după ce le-a dat instrucţiunile cuvenite. În Matei 16: 18 Isus spune că El este Acela care va zidi Biserica Sa. Domnul a mai rânduit alţi şaptezeci de ucenici şi i-a trimis, doi câte doi, înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile, pe unde avea să treacă El. (Luca 10: 1)

“În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: <<Anania!>> <<Iată-mă Doamne, >> a răspuns el. Şi Domnul i-a zis: <<Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă <Dreaptă, > şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă;...>>” [(Faptele Apostolilor 9: 10-11); ref. 83 în Biblia Ortodoxă]

“Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la Troa.” [(Faptele Apostolilor 16: 8-9); ref. 84 în Biblia Ortodoxă]

“El este Capul trupului, al Bisericii, El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” [(Coloseni 1: 18); ref. 85 în Biblia Ortodoxă]

Cei care au o misiune, în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, aşa cum am precizat deja, au primit-o direct de la Isus Cristos şi nu trebuiesc confundaţi cu funcţionarii bisericeşti, care şi-au primit slujbele lor de la Bisericile instituţionale, pe care le deservesc. El este Capul la care fiecare credincios trebuie să ajungă prin fidelitatea faţă de adevăr şi numai prin dragostea spirituală. (Efeseni 4: 15)

“Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin cea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.” [(Efeseni 4: 16); ref. 86 în Biblia Ortodoxă]

Toată organizarea Bisericii celor înscrişi în Ceruri vine direct de la Cap. Nu vine de la instituţiile bisericeşti, de la sinoade, de la forurile de conducere ale diverselor organizaţii cu caracter creştin. Cei enumeraţi, în ultimul enunţ, sunt nişte intermediari care iau deciziile lor, de obicei, prin votul celor prezenţi. În ce măsură Capul Bisericii ghidează majoritatea celor care votează, sau care sunt motivele care prevalează în luarea deciziilor, sunt probleme care trebuiesc analizate de la caz la caz. În orice caz, sunt destui aceia care se amestecă în procesul de mântuire al altora, îndeplinindu-şi astfel propriile obiective. Apostolul Pavel îi avertizează pe credincioşi de pericolul pe care aceşti oameni îl reprezintă.

“Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti şi nu se ţine strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Cristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: <<Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru! >> Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.” [(Coloseni 2: 18-23); ref. 87 în Biblia Ortodoxă]

În alt loc, apostolul Pavel a spus că se poartă aspru cu trupul său, cu toate că, în textul citat mai sus, se pare că pledează pentru o anumită îngăduinţă.

“Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum nu aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, că nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” [(1 Corinteni 9: 26-27); ref. 88 în Biblia Ortodoxă]

Până la urmă, purtarea cu asprime cu trupul este o necesitate, în caz contrar există riscul de a fi lepădat, după cum afirmă apostolul Pavel. Nu există nici o contradicţie între cele două texte de mai sus. De fapt, în ele, Pavel descoperă foarte bine mecanismul instituţiilor bisericeşti, care prin funcţionarii lor stabilesc tot felul de reguli, în fond, fără nici o însemnătate din punctul de vedere al mântuirii, dar care au ca finalitate dominaţia asupra membrilor lor. Unde există reguli, este nevoie de cineva care să supravegheze aplicarea lor, deci regulamentele sunt baza exercitării autorităţii. Unde există reguli multe, acolo este de lucru şi pentru cei care pot judeca şi aplica sancţiuni, în cazul încălcării lor. Regulile stabilite de oameni asigură funcţionarea corporaţiilor bisericeşti şi dă de lucru celor care le conduc. Care este pericolul? Acela ca unii credincioşi să ajungă să considere cap al Bisericii alte autorităţi decât pe Isus Cristos şi în felul acesta, fie să se îndepărteze, sau să nu realizeze nevoia de a primi creşterea cuvenită, care vine de la Capul Bisericii. Este, de fapt, exact ceea ce se întâmplă în instituţiile bisericeşti, unde sunt destui care doresc să stabilească reguli despre felul cum trebuie să se poarte, să se îmbrace sau să mănânce credincioşii. Dacă nu ajung să impună reguli, cel puţin îi otrăvesc pe cei din jur cu observaţiile lor. Orice alt cap al Bisericii, fie patriarh, papă, preşedinte de cult, etc., nu este decât conducătorul unei organizaţii religioase creştine, deoarece Singurul Cap al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este Isus Cristos. Este adevărat că acei credincioşi creştini, care nu sunt renăscuţi spiritual, preferă să fie conduşi de oameni, nu de Dumnezeu. Se repetă, în felul acesta, istoria care este prezentată în cartea 1 Samuel.

“Domnul a zis lui Samuel: << Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei.>>” [(1 Samuel 8: 7-8); ref. 89 în Biblia Ortodoxă]

Oamenii, ne renăscuţi spiritual se înţeleg unii pe alţii şi sunt dispuşi la compromisuri. Îşi tolerează unii altora ne împlinirile şi standardul spiritual scăzut şi preferă să trăiască într-un mediu spiritual „căldicel,” decât să răspundă exigenţelor lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cei în care locuieşte Cristos nu îşi găsesc locul decât alături de El. Din experienţa apostolului Pavel rezultă, că el nu s-a ghidat deloc după oameni, chiar atunci când aceştia erau apostoli, care au fost în prezenţa lui Isus.

“Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său. – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou în Damasc. După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa, şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe nici un altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului... După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.” [(Galateni 1: 15-19; 2: 1-2); ref. 90 în Biblia Ortodoxă]

Toţi membrii Bisericii celor Aleşi sunt puşi deoparte din pântecele maicilor lor de către Dumnezeu. (Efeseni 1: 4) Prin urmare, toţi aceştia sunt conduşi direct de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, la fel cum a fost şi Pavel. Se poate remarca că Pavel s-a dus la Ierusalim după paisprezece ani, numai în urma unei descoperiri. În fond, ca în multe alte ocazii, scrierile lui au şi o latură retorică, adică este puţin probabil ca el să îşi fi pus problema dacă nu cumva aleargă în zadar, tocmai după patrusprezece ani de la momentul când a început misiunea sa. Ar fi putut greşi el în toţi aceşti ani fără să ştie? Pavel a avut încredere în alegerea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru el şi nu mă îndoiesc că aceeaşi încredere îi animă pe toţi membrii Bisericii celor înscrişi în Ceruri.

Sunt şi păreri care susţin că Biserica s-a născut o dată cu învierea lui Isus şi cu atribuirea diverselor misiuni către discipoli, deci înainte de ziua Cincizecimii. Cei unsprezece ucenici, adunaţi pe un munte în Galilea, au primit misiunea, din partea lui Isus, să facă discipoli din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi să îi înveţe tot cea ce au auzit de la divinul Învăţător. (Matei 28: 19-20) Deasemenea, în Luca 24: 47, cei unsprezece apostoli sunt îndrumaţi de a proclama, în numele lui Isus, pocăinţa şi iertarea păcatelor, adresându-se tuturor naţiunilor. În N.T., dezvoltarea „mişcării lui Isus” în ceea ce a devenit Biserica Lui este atribuită Duhului Sfânt şi toţi scriitorii textelor respective sunt de acord cu acest lucru. Duhul Sfânt a fost şi este la lucru în activitatea Bisericii.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este condusă de Cristos prin Duhul Sfânt, care este, de fapt, Duhul lui Cristos şi Duhul Tatălui, în egală măsură. Nu are cum să nu fie Duhul Tatălui şi al Fiului, în egală măsură, de vreme ce Tatăl şi Fiul sunt unul şi acelaşi Dumnezeu, adică sunt una. Creştinismul este o religie monoteistă nu politeistă, chiar dacă susţinem existenţa unui Dumnezeu Trinitar. Orice idee de subordonare sau de ierarhie, în interiorul Trinităţii divine, ne îndepărtează de principiul unui Dumnezeu unic. Pe de altă parte, recunoaşterea primordialităţii Tatălui, doar din punctul de vedere temporal, adică recunoaşterea Sa ca pe o realitate fără început şi fără sfârşit, şi recunoaşterea faptului că Tatăl s-a întipărit în Fiul, adică în materie, la un moment dat, deci că Fiul are un început, se situează în acord cu principiile prezentate de Biblie. Este însă imposibil de conceput un singur moment, în care Tatăl să fi existat fără Duhul Său, adică Duhul Sfânt, fără să recunoaştem, în felul acesta, că a existat un moment în care Tatăl nu a fost o realitate spirituală conştientă de sine. Dacă susţinem că Dumnezeu Tatăl este numai Duh, adică numai Spirit, aceasta înseamnă să spunem că Duhul Sfânt este Duhul unui Duh, ceea ce pare a fi un pleonasm. Nu este locul şi momentul pentru a dezvolta acest subiect, dar este momentul pentru a susţine încă o dată că reprezentanţii Bisericilor corporatiste, care cred că ştiu ceva, încă nu au cunoscut cum trebuie să cunoască.     

În concordanţă cu evanghelia după Ioan, Isus Cristos înviat, a apărut ucenicilor săi în seara de Paşti, când a suflat asupra lor şi le-a spus: „Luaţi Duh Sfânt.” (Ioan 20: 22) În felul acesta a început împlinirea promisiunilor lui Isus în legătură cu venirea Duhului Sfânt. (Ioan 14: 16-17) Cuvântul “Paraclete” se referă la un ajutor, la cineva care oferă consolare, la un apărător sau la un avocat al apărării. În evanghelia după Ioan, la capitolul 14: 16-17, Isus vorbeşte despre Duhul adevărului ca despre un Mângâietor şi, prin aceasta, confirmă că Duhul Sfânt îl înlocuieşte pe Isus şi continuă activitatea sa după moartea şi învierea sa. O sarcină importantă a Mângâietorului este aceea de a îi învăţa pe credincioşi toate lucrurile şi de a le aminti tot ceea ce a spus Isus, când era pe pământ. (Ioan 14: 26). De asemenea, o altă funcţie a Mângâietorului este aceea de a dovedi lumea în eroare în ceea ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata. (Ioan 16: 8). Duhul Sfânt va descoperi, de asemenea, lucrurile care urmează să se întâmple. (Ioan 16: 13-14). Continuarea misiunii lui Isus pe pământ a fost posibilă tocmai prin activitatea Duhului Sfânt. În Faptele apostolilor, Duhul Sfânt este o Persoană importantă în istoria salvării. El este acela care a inspirat-o pe Elisabeta, Maria, Simeon şi Ana şi a participat la conceperea lui Isus Cristos ca fiinţă umană. (Luca 1: 35) În timpul misiunii sale pe pământ, Isus a fost singurul purtător al Duhului Sfânt. Încă de la începutul misiunii sale, Isus subliniază importanţa misiunii Duhului Sfânt. (Luca 4: 18) În toată perioada în care a activat pe pământ, Isus a manifestat darurile Duhului Sfânt, de exemplu, darul de vindecare, de a face minuni, de prorocie sau darul deosebirii duhurilor.

În conformitate cu Faptele Apostolilor, 1: 6-11, înainte de înălţarea sa la Ceruri, Isus a promis ucenicilor săi putere, atunci când Duhul Sfânt va veni asupra lor; în această bază, ei urmau să fie martorii lui Isus în Ierusalim, în toată lumea şi Samaria şi până la marginile pământului. (Faptele Apostolilor 1: 8). Extraordinara răspândire a Creştinismului s-a produs şi datorită nenumăratelor miracole pe care credincioşii creştini le-au săvârşit prin puterea Duhului Sfânt. Cu ocazia zilei Cincizecimii, adică la Rusalii, discipolii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. (Faptele Apostolilor 2: 4)

Isus Cristos face şi în zilele noastre minuni, vindecă pe bolnavi şi are grijă de toţi aceia care sunt ai săi, adică de toţi aceia care i-au fost încredinţaţi de Tatăl Ceresc, cu scopul de a fi salvaţi. (Ioan 6: 39) Puterea Duhului Sfânt face posibil, pentru discipolii lui Isus, să înfăptuiască aceleaşi miracole pe care le-a înfăptuit şi El. (Ioan 14: 12) Duhul Sfânt este fundaţia şi structura Bisericii Spirituale Unice şi întreaga activitate a acesteia este bazată pe activitatea Lui.

Cu toate că momentul în care se poate vorbi de Biserică este discutat în literatura de specialitate, totuşi indiferent când îl plasăm, în mod concret, cel mai important este să vedem Biserica ca pe o clădire care s-a zidit treptat, printr-un proces în timp, la temelia căreia stă Cristos. Biserica a fost cunoscută de Dumnezeu de la întemeierea lumii şi înainte ca să existe oamenii pe pământ, Biserica exista în proiectul Lui. Biserica Spirituală Unică este mai veche decât lumea noastră şi va dăinui mai mult decât ea, va dăinui veşnic. După moartea Sa, Isus s-a arătat discipolilor Săi. El s-a arătat femeilor care s-au dus la mormânt. (Matei 28: 9-10) S-a arătat celor 11 ucenici. (Matei 28: 16-20); celor doi ucenici pe drumul către Emaus (Luca 24: 13-35); Mariei Magdalena (Ioan 20: 11-18); discipolilor (Ioan 20: 19-23); discipolilor şi lui Toma (Ioan 20: 24-29); celor şapte discipoli care pescuiau în Galilea (Ioan 21. 1-23); ucenicilor adunaţi în Ierusalim. (Faptele Apostolilor 1: 3-11) Cu ocazia arestării lui Isus, toţi discipolii Săi au fugit şi Petru a negat că îl cunoştea pe Isus. (Marcu 14: 50; 66-72)

Ceva s-a întâmplat, un lucru suficient de important care să îi facă pe cei care erau speriaţi de moarte, să dobândească, din nou curaj şi să îl proclame, cu toată tăria, pe Isus. Acest ceva este învierea din morţi a lui Cristos. Ce altceva putea explica determinarea cu care ucenicii lui au continuat opera lui Isus după moartea lui, în ciuda persecuţiilor şi a morţii violente a mentorului lor? Ce altceva poate explica renunţarea, dintr-o dată, la frică şi abordarea cu îndrăzneală a misiunii de propovăduire, a veştii bune a evangheliei? Dacă Isus nu ar fi înviat, toată propovăduirea lui ar fi fost pusă sub semnul întrebării de ucenicii lui, întrucât El a dat de înţeles că deţine secretul vieţii veşnice. Cine credea în El urma să nu mai moară niciodată, după spusele Lui.  (Ioan 5: 24; 6: 39-40; 11: 24) Cred că şi acesta este un argument foarte solid în sprijinul învierii lui Isus. Atâta vreme cât El a propovăduit viaţa veşnică şi învierea din morţi, ar fi fost greu de acceptat, în continuare, pentru ucenici învăţăturile Sale, dacă Isus ar fi murit şi nu ar fi înviat. El a propovăduit, de asemenea, chiar învierea Sa şi dacă prorocia aceasta nu s-ar fi împlinit, ar fi pus în discuţie întreaga lui învăţătură. Ucenicii nu ar fi avut nici o bază pentru a continua misiunea lor. Cu toate acestea, cea mai puternică dovadă a învierii lui Isus Cristos este faptul că El trăieşte în continuare în noi.

Read 125 times Last modified on Wednesday, 12 May 2021 19:37
Gabriel Baicu

Simțul critic în analiza textelor biblice este esențial. Totul depinde de atitudinea cu care abordăm o anumită temă, indiferent care ar fi acel subiect. O abordare caracterizată prin orbire totală în fața unor texte religioase, pe temeiul că acestea ar fi „sfinte” este cea mai sigură cale către eșec spiritual și eroare.

Website: www.zootemplate.com
Login to post comments

Vinaora Visitors Counter

5342877
Today
This Month
All days
2311
143526
5342877

Server Time: 2021-06-21 06:41:47

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page