Pentru ca această lucrare să fie completă balanţată se impune să fie supuse unei analize şi toate posibilele argumente care ar putea să conducă la concluzia necesităţii şi utilităţii Bisericilor instituţionale. Primul dintre aceste argumente ar fi acela că aceste instituţii reprezintă adevărate „bastioane de apărare” în favoarea Creştinilor, cetăţi cu turnuri de pază, stăvilare, instituţii juridice capabile să apere şi să protejeze pe membrii lor şi să stea în calea oricăror abuzuri venite din afara lor. De ce este nevoie de apărare? Să ne uităm, de exemplu, la istoria mai veche a Creştinismului, în care Creştinii au fost persecutaţi de statul roman. În lipsa unor instituţii solide, recunoscute de lege nu se găsea nimeni, în afara lui Dumnezeu, să ia apărarea Creştinilor. Aceştia erau sacrificaţi fără milă doar pentru că aveau calitatea de Creştini. Chiar Dumnezeu părea că îi lasă pe credincioşii creştini în mâna persecutorilor care îi chinuiau şi torturau în multe moduri. De ce îngăduia Dumnezeu ca suflete nevinovate să fie martirizate de oameni ne credincioşi? De ce a îngăduit Dumnezeu ca Fiul Său să fie răstignit pe cruce? Isus ne-a informat că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta şi că în lume vom avea necazuri. (...) Dacă Împărăţia lui Dumnezeu ar fi din lumea aceasta ea ar trebui instaurată în această lumea, prin cucerirea acesteia de cătrew Dumnezeu şi prin impunerea regulilor Sale. Dumnezeu însă nu doreşte să cucerească şi să impună ci doreşte să convingă pe aceia care îl acceptă pe El. Din păcate instituţia bisericească, o dată recunoscută de statul roman, în 313 e.n., şi mai deplin în 325 e.n., a trecut la o bătălie pentru cucerirea lumii. A cucerit lumea dar şi-a pierdut, în bună măsură, spiritul creştin.
Dacă ar fi vrut să cucerească lumea Isus nu s-ar fi lăsat răstignit ci ar fi folosit legiunile de îngeri care stăteau la dispoziţia Sa, în acest scop. De altfel Satana s-a oferit să pună la dispoziţia lui Isus toată lumea dar El l-a refuzat. Instituţiile, de exemplu statele, dar şi instituţiile bisericeşti sunt din lumea aceasta şi pentru lumea aceasta şi din acest punct de vedere ele îşi au utilitatea lor. O instituţie bisericească poate interveni în favoarea membrilor ei, atunci când aceştia sunt persecutaţi de către o instituţie a statului pentru considerente religioase. Poate oferi sprijin logistic şi poate arăta solidaritate cu cei persecutaţi. Cu toate acestea istoria ne arată că instituţia bisericii a procedat mai degrabă prin a îi persecuta chiar ea pe unii dintre credincioşi şi nicidecum prin a le lua apărarea. Este destul dacă ne reamintim perioada Inchiziţiei. Instituţia ‚bastion,’ care trebuia să îi apere pe Creştini i-a torturat ea însăşi, în modul cel mai barbar. Statul şi bisericile instituţionale s-au coalizat au constitutuit un complex instituţional, în care cel care a avut de pierdut a fost individul.
Un alt posibil argument ar fi faptul că Bisericile instituţioanle reprezintă un cadru organizat şi civilizat în care aceia care au aceiaşi credinţă se pot întâlnii şi pot să îşi împărtăşească credinţa lor. Bisericile instituţionale constituie o reţea internaţională la care cel credincios poate face apel în orice parte a lumii s-ar afla. Este adevărat că este mai comod să găsim pe cei care cred la fel ca şi noi atunci când ştim adresa exactă şi timpul când se întâlnesc. Există o clădire cu adresă cunoscută în care creştinii cu care împărtăşim afinităţi se regăsesc. Acesta nu este un lucru rău, ci mai degrabă unul bun. Într-o epoca în care siguranţa personală a indivizilor este de multe ori pusă în pericol nu oricine este dispus să îşi transforme casa într-o adunare creştină şi să primească orice persoană în casa sa. Prin urmare, nu este nimic de criticat în faptul că există clădiri care au ca şi funcţie aceea de a servi ca loc de cult. Desigur că aceste clădiri trebuiesc mai întâi construite şi apoi menţinute în bună condiţie pe baza unor cheltuieli, care în principiu nu pot fi susţinute de o persoană, sau chiar de un număr mic de persoane. Acesta ar fi un argument care să conducă la ideea necesităţii unor organizaţii care să permită administrarea unor astfel de locaţii. O concluzie ar fi că, din punct de vedere administrativ, instituţiile bisericeşti sunt strict necesare. La aceasta se poate adăuga şi faptul că se impune să existe şi funcţionari plătiţi care să se dedice în exclusivitate efectuării unor acte de culte, câteodată la ore foarte ne convenabile, de exemplu, atunci când este nevoie să se afle la căpătâiul unui bolnav. Calitatea de Creştin nu este o meserie şi din acest motiv foarte mulţi Creştini lucrează, în diverse activităţi, pentru a se întreţine pe ei şi pentru a îşi întreţine familiile. Aceştia au foarte puţin timp liber la dispoziţie şi în limita timpului lor nu se pot angaja să desfăşoare activităţi de cult sau umanitare, în mod sistematic. Au astfel de angajamente dar condiţionat de timpul lor disponibil. Ce este de făcut? Se pare că este nevoie să existe oameni care să se scoale noaptea, la orele cele mai ne potrivite şi să stea aproape de cei care au nevoie de ei. Aceşti funcţionari bisericeşti trebuie să poată trăi din activitatea lor pentru că ei nu au cum să desfăşoare şi alte munci plătite. Dacă este aşa înseamnă că instituţiile bisericeşti şi funcţionarii lor sunt în realitate necesari pentru credinţa creştină.
Ar fi important de precizat că atât timp cât organizaţiile religioase şi funcţionarii lor se ocupă de activităţi de administrare ei nu sunt cu nimic nocivi ba chiar sunt bine veniţi. Personal cred că orice locaţie poate fi folosită pentru întrunirile cu caracter de cult ale Creştinilor şi desigur şi casele particulare, dar oricare astfel de loc presupune şi cheltuieli de întreţinere. Activităţile administrative sunt absolut necesare pentru orice activitate comună dar ele trebuiesc foarte clar delimitate de ceea ce înseamnă autoritatea spirituală asupra conştiinţelor. Mă opun categoric manipulării şi subordonării conştinţelor dar nu mă opun organizării şi ordonării necesare desfăşurării unor activităţi comune, cum ar fi o adunare creştină. Cineva trebuie să se ocupe de închirierea unui spaţiu, de curăţenie, de plata facturilor, etc. Pe de altă parte, actele de cult pot fi săvârşite de către orice credincios creştin. Botezul în apă, Euharistia sau Cina, căsătoriile, înmormântările pot fi săvărşite de orice Creştin căci ele dobândesc valabilitate nu prin calitatea celui care le săvârşeşte ci prin calitatea Aceluia în numele căruia aceste acte de cult sunt săvărşite. Aceste acte au deasemenea valoare pentru că sunt cerute de persoane, care îşi manifestă astfel credinţa lor în Dumnezeu. Atunci când se consideră că unii Creştini sunt mai îndreptăţiţi decât alţii pentru a săvărşi acte de cult atunci se declanşează mecanismul instituţionalismului bisericesc. Existenţa Bisericilor instituţionale este datorată faptului că unii Creştini sunt consideraţi a fi mai Creştini decât ceilalţi şi că unii dintre Creştini sunt consideraţi că deţin ‚tainele’ Împărăţiei Cerurilor. Nimeni nu cunoaşte ‚misterele’ Împărăţiei Cerurilor, în afără de Dumnezeu şi cine crede că le cunoaşte se înşeală singur. (...) Este adevărat că unii Creştini sunt mai bine documentaţi decât alţii, mai informaţi şi mai culţi şi acesta nu este un lucru rău, dar ei sut învăţători nu conducători. Avem nevoie de învăţători şi primul Învăţător este Isus, dar în rest revine conştiinţei noastre rolul de conducător. Întreaga aventură creştină se întâmplă în interiorul conştiinţei noastre. Este vorba de o schimbare în interiorul acesteia de o creştere, de o dezvoltare, de o elucidare, de o îmbogăţire. Relaţiile exterioare dacă nu sunt unele de ajutorare sinceră, de consultanţă, ci unele de dominaţie de influenţare interesată nu servesc pentru salvare. Numai ceea ce este folositor conştiinţelor libere poate fi calificat serviciu creştin. Cultura şi istoria Creştinismului sunt mai mult decât folositoare dar concluziile trebuie să le tragem fiecare, în mod liber. Este bine să ne lăsăm ajutaţi de aceia care au văzut mai departe decât alţii, sau care au fost inspiraţi de Dumnezeu, marii gânditori Creştini, dar concluziile lor nu trebuiesc transformate în norme obligatorii, pentru că nici ei nu au dorit să fie preluate, în acest mod. Prin urmare, locurile unde Creştinii se pot aduna, mai degrabă interconfesionl, dar şi confesional sunt utile, administratorii sunt necesari dar autoritatea spirituală instituţională asupra conştiinţelor este ceva periculos. Lucrarea mea nu promovează dezordinea sau izolarea, ea susţine libertatea de conştiinţă şi unitatea non-ierarhică între Creştini.
Cum ar arăta un Creştinism practicat de unul singur, fără legătură cu ceilalţi? În primul rând un astfel de Creştinism nu este posibil deoarece orice conduită autentic creştină se reflectă, în mod inevitabil, asupra celor din jurul nostru. Părtăşia cu cei care cred la fel ca şi noi este un lucru bun atâta vreme cât ceilalţi nu încearcă să ne forţeze să credem sau să gândim ca ei. Conştiinţa noastră este unică şi răspunde nevoilor noastre personale, aspiraţiilor noastre şi capacităţilor noastre. Atâta vreme cât nu suntem forţaţi să ne modelăm după chipul celor din jurul nostru părtăşia este bună dar atunci când trebuie să credem, în mod obligatoriu, ceea ce crede grupul sau grupurile la care ne-am alăturat atunci numai putem rămâne noi înşine în faţa lui Dumnezeu. Este necesar ca noi să folosim ca model de caracter şi comportament pe Cristos şi nu pe oamenii din jurul nostru. Dacă cei care ne însoţesc merg pe acest drum totul este la locul său dar dacă nu părtăşia este facultativă şi câteodată dăunătoare. Greşeala comună nu face regula şi media comportamentului celor care ne înconjoară nu este ţinta adevărată. Ţinta noastră este Cristos şi nu psihologia de turmă, care acceptă că un lucru rău este bun dacă îl face toată lumea. Materialismul exagerat, mândria de a poseda bunuri materiale, incultura sau neştiinţa nu sunt lucruri bune, chiar dacă se văd des în jurul nostru, chiar la cei care se declară Creştini practicanţi. Ceea ce afirm este că adunarea împreună cu ceilalţi, în principiu, este un lucru bun, dar numai atâta vreme cât nu ne deformează conştinnţele şi nu ne abate de la Calea care este Cristos. Din acest motiv se impune să fiu foarte nuanţat. Bisericile instituţionale pot fi utile prin facilitarea contactului dintre credincioşi şi prin solidaritatea între Creştini, în vremurile grele, dar trebuie puse cu grijă în balanţă efectele pozitive şi cele negative. Dacă sesizăm o creştere spirituală în noi trebuie să ne întrebăm cărui fapt se datorează, este efectul interacţiunii cu cei din jurul nostru? Cu oamenii desigur, nu cu instituţiile. Dacă observăm o stagnare, sau chiar o scădere trebuie deasemenea să ne întrebăm dacă nu cumva cei din jurul nostru ne trag în jos. Între Creştini există încă multă invidie şi cel care progresează este uneori privit în mod ne potrivit. Mântuirea noastră este o problemă care ne priveşte, în primul rând, pe noi şi pe Dumnezeu. Cei din jurul nostru pot avea o atitudine mai mult sau mai puţin corectă, sub acest aspect, dar mântuirea noastră îi priveşte doar în mod indirect.
Nu suntem doar Creştini ci suntem şi membrii ai societăţii umane, în ansamblul ei şi avem datorii faţă de specia umană la progresul căreia se cuvine să contribuim. Progresul ştiinţific şi tehnic a adus cu sine o incredibilă posibilitate de comunicare între oameni şi cu toate că este atât de blamat de unii credincioşi, acesta favorizează de fapt şi posibilitatea Creştinilor de a se cunoaşte reciproc, de a avea părtăşie. Din acest motiv, avem şanse sporite să îi găsim pe aceia de la care, pe de o parte, avem de primit şi pe de altă parte cărora avem de dat şi împreună să ne fim de folos unii altora în scopul nostru comun, acela de ajunge ca şi Cristos. Este bine să nu uităm însă, nici o clipă, mântuirea este individuală şi nu colectivă şi instituţiile bisericeşti nu au nici o relevanţă, din acest punct de vedere. Ele sunt utile numai pentru a servi indivizilor în drumul lor pe calea salvării, dar este adevărat că de multe ori mai mult îi încurcă pe aceştia, decât îi ajută.
Dacă deci aş pune în balanţă efectele pozitive ale acţiunilor Bisericilor instituţionale şi pe cele negative, analizele trebuiesc să fie făcute de la caz la caz, dar ca regulă generală, se poate spune că autoritatea impusă, în probleme spirituale, absolutizarea unor doctrine şi dogme de credinţă şi rezistenţa pusă progresului cunoaşterii umane nu pot avea decât efecte negative. Personal, sunt adeptul societăţilor în care puterea civilă să fie separată de instituţiile bisericeşti şi consider că nu a existat nici un sistem politic mai periculos şi mai retrograd, din perspectiva individului, decât cele teocratice, în care puterea statală era în mîna clericilor. De aceea susţin că prin creşterea gradului de instituţionalizare scade gradul de spiritualizare. De ce? Deoarece învăţătura lui Isus este anti-instituţională. El s-a ridicat împotriva instituţiilor fundamentale ale credinţei iudaice pe care le-a criticat şi a căror rigiditate şi lipsă de ‚sensibilitate,’ faţă de oamenii obişnuiţi, le-a respins. El s-a ridicat împotriva Templului evreiesc şi împotriva autorităţii religioase.
Un alt aspect îl reprezintă capacitatea sporită a unei Biserici instituţionale, în comparaţie cu aceea a unui individ, în cazul lucrărilor misionare. Este adevărat că ceea ce poate face o instituţie bisericească prin comparaţie cu un individ este disproporţionat, atunci când este vorba despre investiţii financiare. De exemplu, construcţia unei şcoli, într-o ţară în curs de dezvoltare, poate fi doar un vis pentru un individ, dar este o posibiltate reală pentru o Biserică instituţională, care dispune câteodată de fonduri foarte importante. Nu sunt deci utile, cel puţin din acest punct de vedere, Bisericile instituţionale? Da şi nu. O dată cu banii se exportă şi Creştinismul instituţionalizat cu toate tarele lui. Cei care primesc banii primesc, o dată cu aceştia şi modul specific în care instituţia bisericească care i-a donat înţelege Creştinismul, de cele mai multe ori în mod separatist şi exclusivist. Cu toate acestea, date fiind nevoile stringente pe care încearcă să le acopere consider că acţiunile Bisericilor instituţionale, în acest domeniu, sunt salutare. Cooperarea între credincioşi în acest domeniu este de maximă importanţă deoarece doar prin forţe proprii nimeni nu poate realiza ceva cu adevărat important, în această zonă de referinţă, cu excepţia desigur a unor persoane foarte bogate. Numai că această cooperare se poate realiza, la fel de bine, şi prin diverse asociaţii fără profil religios, sau interconfesionale şi nu doar prin Bisericile instituţionale. Din motive de obiectivitate trebuie să afirm că acţiunile de caritate sunt un punct câştigat al bisericilor instituţionale, dar nu se datorează aspectului instituţional propri zis, ci activităţii Creştinilor născuţi din nou, care sunt şi membrii ai acestor instituţii. Aceşti credincioşi animaţi de spiritul de slujire al lui Cristos fac eforturi în direcţia nevoilor persoanelor celor mai defavorizate.
Să spunem că dispar instituţiile bisericeşti, care va fi mediul de viaţă colectivă a Creştinilor? Un Creştinism care pune accentul pe individ şi nu pe comunitate nu riscă să ducă la izolaţionism şi chiar să se stingă? Dacă fiecare ţine credinţa sa creştină doar pentru sine, chiar dacă ea este o motivaţie puternică pentru el sau pentru ea, nu îşi pierde Creştinismul relevanţa sa socială? Ce s-ar putea pune în locul Bisericilor instituţionale, ceva cel puţin la fel de practic sau chiar mai practic? Este evident că dacă Bisericile instituţionale ar dispare, Creştinii ar tinde totuşi să se organizeze între ei, pentru că cei care au viziuni sau păreri comune de regulă încearcă să se structureze în comunităţi de profil. Sindicatele, partidele, cluburile, etc., sunt tot atîtea forme de organizare a celor care au în comun anumite preocupări sau profesiuni. Dacă organizaţiile care ar lua locul bisericlor instituţionale vor fi de fapt la fel ca şi cele din urmă, de ce atunci toată această discuţie privitoare la critica Bisericilor instituţionale. În fond noile organizaţii ar fi ca şi actualele insituţii bisericeşti, chiar dacă ar purta alte nume. Nu s-ar mai numi, de exemplu, Biserica instituţională Ortodoxă, ci s-ar numi organizaţia creştinilor Ortodocşi. Care ar fi diferenţa? În principal, diferenţa ar fi că ne mai numindu-se Biserica instituţională Ortodoxă, o organizaţie constituită prin acordul liber al membrilor ei, nu ar avea nici un temei pentru exercitarea autorităţii spirituale a unor membrii asupre altor membrii. Temeiul autorităţii Bisericilor corporatiste este acela că ele afirmă că autoritatea lor provine direct de la Dumnezeu şi desigur de la Biblie. Această autoritate este moştenită fie de la apostoli, fie acordată direct primilor reformatori.
În cazul în care Creştinii s-ar asocia liber, pe bază egală, în vederea îndeplinirii anumitor activităţi creştineşti, ritualuri, sau acte de cult, nici unul nu ar fi privit mai presus decât un altul şi toţi ar avea acelaşi statut, autoritatea fiind înlocuită cu acordul dat de fiecare la această asociere. Mai mulţi oameni care cred la fel se hotărăsc să organizeze împreună o comunitate de Creştini egali între ei în toate drepturile şi atribuţiunile. O astfel de comunitate ar avea sens. Nu ar fi o Biserică, deoarece Biserica este unică şi universală, nu este locală. Adunările sau organizaţiile locale nu sunt Biserici ci comunităţi creştine. Fiecare dintre cei care ar forma o astfel de comunitate ar fi la fel de îndreptăţit să săvârşească toate actele de cult, toţi ar fi preoţi, fără excepţie şi nici unul nu ar fi obligat de ceilalţi să îşi însuşească anumite opinii sau norme de credinţă. Fiecare şi-ar expune credinţa sa proprie aşa cum este îndrumat de Dumnezeu şi fiecare ar aduce un aport personal la această comunitate. Prin urmare, cred că există ceva mai bun decât Bisericile instituţionale şi anume asociaţii libere de Creştini care să facă deosebirea între ceea ce este comun, în viaţa creştină şi ceea ce este strict individual şi trebuie respectat ca atare, adică conştiinţa fiecărui membru în parte. Împărtăşirea liberă a opiniilor fără restricţii şi fără repercusiuni, servicii şi proiecte comune, ajutorarea reciprocă sunt de domeniul vieţii creştine comune. Ordonatorul unor astfel de comunităţi nu ar fi autoritatea şi ameninţarea cu pedepse ci dragostea sinceră şi reciprocă, a celor în cauză. Consider că aceast a intenţionat Isus pentru biserica Sa. Asocierea liberă şi în deplină egalitate a Creştinilor şi nu înregimentarea lor în instituţii bisericeşti care să fie stratificate pe ierarhii. În anumite condiţii speciale un Creştin se poate limita la mica comunitate a familiei sale sau a prietenilor săi. Într-un astfel de cadru se poate administra Euharistia sau Cina fără nici un fel de probleme, deoarece acolo unde sunt doi sau trei Creştini, acolo este şi Isus. În practică, primele comunităţi creştine lua Euharistia sau Cina în case particulare, acolo unde se întruneau şi nu în locuri speciale numite Biserici. Pentru proiecte mai mari asociaţiile mai numeroase de Creştini por fi mai eficiente.
Un alt aspect îl reprezintă capacitatea sporită a unei Biserici instituţionale, în comparaţie cu aceea a unui individ, în cazul lucrărilor misionare. Este adevărat că ceea ce poate face o instituţie bisericească prin comparaţie cu un individ este disproporţionat, atunci când este vorba despre investiţii financiare. De exemplu, construcţia unei şcoli, într-o ţară în curs de dezvoltare, poate fi doar un vis pentru un individ, dar este o posibiltate reală pentru o Biserică instituţională, care dispune câteodată de fonduri foarte importante. Nu sunt deci utile, cel puţin din acest punct de vedere, Bisericile instituţionale? Da şi nu. O dată cu banii se exportă şi Creştinismul instituţionalizat cu toate tarele lui. Cei care primesc banii primesc, o dată cu aceştia şi modul specific în care instituţia bisericească care i-a donat înţelege Creştinismul, de cele mai multe ori în mod separatist şi exclusivist. Cu toate acestea, date fiind nevoile stringente pe care încearcă să le acopere consider că acţiunile Bisericilor instituţionale, în acest domeniu, sunt salutare. Cooperarea între credincioşi în acest domeniu este de maximă importanţă deoarece doar prin forţe proprii nimeni nu poate realiza ceva cu adevărat important, în această zonă de referinţă, cu excepţia desigur a unor persoane foarte bogate. Numai că această cooperare se poate realiza, la fel de bine, şi prin diverse asociaţii fără profil religios, sau interconfesionale şi nu doar prin Bisericile instituţionale. Din motive de obiectivitate trebuie să afirm că acţiunile de caritate sunt un punct câştigat al bisericilor instituţionale, dar nu se datorează aspectului instituţional propri zis, ci activităţii Creştinilor născuţi din nou, care sunt şi membrii ai acestor instituţii. Aceşti credincioşi animaţi de spiritul de slujire al lui Cristos fac eforturi în direcţia nevoilor persoanelor celor mai defavorizate.
Să spunem că dispar instituţiile bisericeşti, care va fi mediul de viaţă colectivă a Creştinilor? Un Creştinism care pune accentul pe individ şi nu pe comunitate nu riscă să ducă la izolaţionism şi chiar să se stingă? Dacă fiecare ţine credinţa sa creştină doar pentru sine, chiar dacă ea este o motivaţie puternică pentru el sau pentru ea, nu îşi pierde Creştinismul relevanţa sa socială? Ce s-ar putea pune în locul Bisericilor instituţionale, ceva cel puţin la fel de practic sau chiar mai practic? Este evident că dacă Bisericile instituţionale ar dispare, Creştinii ar tinde totuşi să se organizeze între ei, pentru că cei care au viziuni sau păreri comune de regulă încearcă să se structureze în comunităţi de profil. Sindicatele, partidele, cluburile, etc., sunt tot atîtea forme de organizare a celor care au în comun anumite preocupări sau profesiuni. Dacă organizaţiile care ar lua locul bisericlor instituţionale vor fi de fapt la fel ca şi cele din urmă, de ce atunci toată această discuţie privitoare la critica Bisericilor instituţionale. În fond noile organizaţii ar fi ca şi actualele insituţii bisericeşti, chiar dacă ar purta alte nume. Nu s-ar mai numi, de exemplu, Biserica instituţională Ortodoxă, ci s-ar numi organizaţia creştinilor Ortodocşi. Care ar fi diferenţa? În principal, diferenţa ar fi că ne mai numindu-se Biserica instituţională Ortodoxă, o organizaţie constituită prin acordul liber al membrilor ei, nu ar avea nici un temei pentru exercitarea autorităţii spirituale a unor membrii asupre altor membrii. Temeiul autorităţii Bisericilor corporatiste este acela că ele afirmă că autoritatea lor provine direct de la Dumnezeu şi desigur de la Biblie. Această autoritate este moştenită fie de la apostoli, fie acordată direct primilor reformatori.
În cazul în care Creştinii s-ar asocia liber, pe bază egală, în vederea îndeplinirii anumitor activităţi creştineşti, ritualuri, sau acte de cult, nici unul nu ar fi privit mai presus decât un altul şi toţi ar avea acelaşi statut, autoritatea fiind înlocuită cu acordul dat de fiecare la această asociere. Mai mulţi oameni care cred la fel se hotărăsc să organizeze împreună o comunitate de Creştini egali între ei în toate drepturile şi atribuţiunile. O astfel de comunitate ar avea sens. Nu ar fi o Biserică, deoarece Biserica este unică şi universală, nu este locală. Adunările sau organizaţiile locale nu sunt Biserici ci comunităţi creştine. Fiecare dintre cei care ar forma o astfel de comunitate ar fi la fel de îndreptăţit să săvârşească toate actele de cult, toţi ar fi preoţi, fără excepţie şi nici unul nu ar fi obligat de ceilalţi să îşi însuşească anumite opinii sau norme de credinţă. Fiecare şi-ar expune credinţa sa proprie aşa cum este îndrumat de Dumnezeu şi fiecare ar aduce un aport personal la această comunitate. Prin urmare, cred că există ceva mai bun decât Bisericile instituţionale şi anume asociaţii libere de Creştini care să facă deosebirea între ceea ce este comun, în viaţa creştină şi ceea ce este strict individual şi trebuie respectat ca atare, adică conştiinţa fiecărui membru în parte. Împărtăşirea liberă a opiniilor fără restricţii şi fără repercusiuni, servicii şi proiecte comune, ajutorarea reciprocă sunt de domeniul vieţii creştine comune. Ordonatorul unor astfel de comunităţi nu ar fi autoritatea şi ameninţarea cu pedepse ci dragostea sinceră şi reciprocă, a celor în cauză. Consider că aceast a intenţionat Isus pentru biserica Sa. Asocierea liberă şi în deplină egalitate a Creştinilor şi nu înregimentarea lor în instituţii bisericeşti care să fie stratificate pe ierarhii. În anumite condiţii speciale un Creştin se poate limita la mica comunitate a familiei sale sau a prietenilor săi. Într-un astfel de cadru se poate administra Euharistia sau Cina fără nici un fel de probleme, deoarece acolo unde sunt doi sau trei Creştini, acolo este şi Isus. În practică, primele comunităţi creştine lua Euharistia sau Cina în case particulare, acolo unde se întruneau şi nu în locuri speciale numite Biserici. Pentru proiecte mai mari asociaţiile mai numeroase de Creştini por fi mai eficiente.
“Cuvîntul profan ekklesia apare în Atena antică, cu referire la adunarea poporului. Totuși conceptul religios de biserică apare pentru prima dată în Septuaginta versiunea grecească a Vechiului Testament, de 25 de ori, în cărțile istorice și în psalmi. Prima dată este întâlnit în I Samuel 17:47: «Și toată adunarea (lit.: biserica) aceasta va cunoaște că nu cu sabia și cu sulița izbăvește Domnul, căci acest război este al Domnului și El vă va da în mâinile noastre».”[1] Biserica în vechime era înţeleasă ca fiind o comunitate a poporului şi toţi erau egali în această comunitate, chiar dacă unii îndeplineau servicii de preoţi. În Noul Testament toţi Creştinii îndeplinesc aceste servicii de preoţi.
Orice Biserică instituţională ne pretinde să credem şi mai ales să afirmăm public ce cred şi ele. Dacă susţinem altceva decât susţin ele riscăm să fim excomunicaţi sau excluşi. Toate Bisericile instituţionale sunt la fel, din acest punct de vedere. De ce suntem obligaţi să credem ce ne spun alţii să credem şi nu putem să credem ce ne spune conştiinţa noastră să credem? În oricare Biserica instituţională am fi nu putem să ne manifestăm decât în limitele doctrinare ale acelei instituţii bisericeşti. Nu suntem liberi să gândim şi să ne exprimăm revelaţia personală şi opiniile personale în nici o Biserică corporatistă. Este ca şi cum trebuie să credem ce cred alţii, altfel nu suntem bine receptaţi. În condiţiile în care Bisericile instituţionale au păreri diferite de ce nu putem să avem şi noi, fiecare dintre noi, părerile noastre. Iniţiatorii şi conducerile acestor instituţii bisericeşti susţin că au fost inspiraţi de Dumnezeu, dar şi noi suntem inspiraţi tot de El pentru a crede ceea ce credem. Sunt unii Creştini mai inspiraţi decât alţii? Dacă da, de ce se contrazic între ei? Mai degrabă, fiecare Creştin, care are o legătură personală cu Dumnezeu primeşte de la El ceea ce trebuie să creadă. Este fixitatea şi rigiditatea doctrinelor Creştine un punct în favoarea Bisericilor instituţionale, sau nu? Eu cred că nu. De ce? Între sistemele fixe şi libertatea de gândire există întodeauna un conflict. Cine are dreptate? Cei mai mulţi sau cel care dorteşte să înţeleagă? Să nu uităm că cei mai mulţi urmează, în mod convenţional, părerile fondatorilor confesiunilor creştine, de multe ori, fără să le analizeze cu mintea lor. De exemplu, mulţi Neoprostestanţi susţin că botezul în apă la maturitate este obligatoriu pentru că aşa au fost învăţaţi să creadă. Care este argumentul lor? Isus a fost botezat la maturitate şi nu când era copil. Nu se gândesc nici o clipă că Isus nici nu putea să fie botezat când era copil, pentru că nu avea cine să îl boteze. La aceasta ei răspund că dacă Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să fie botezaţi ca şi copii ar fi aranjat în aşa fel lucrurile încât Ioan Botezătorul să vină mai devreme pe pământ şi să îl boteze în apă pe Isus, când era copil, dar nu a vrut să facă acest lucru. Ei uită că scopul venirii lui Isus pe pământ nu a fost acela de a fi botezat ci acela de a salva pe cei care vor crede în El. Botezul la maturitate a lui Isus este legat de întreaga Sa misiune şi în nici un caz nu trebuie înţeles ca un exemplu care trebuie, în mod obligatoriu urmat. De ce nu? Pentru că Isus a avut o misiune specială şi pentru că botezul în apă în numele Lui, a început o dată cu El. Noi nu suntem botezaţi cu botezul lui Ioan Botezătorul, ci cu botezul în apă, în numele lui Isus. Vreau să arăt cât de naive sunt câteodată argumentele aduse de unii Creştini în favoarea doctrinelor confesiunilor creştine, de care aparţin. Cu toate acestea, cei care participă la Bisericile instituţionale, cluburi exclusive, nu sunt lăsaţi să depăşească acest nivel de înţelegere, ci sunt limitaţi la înţelegerea simplistă, a celorlalţi. Fiecare individ are dreptul să îşi găsească propriul drum spiritual şi propriile sale convingeri. Dar ceea ce i se oferă individului este întodeauna trunchiat şi parţial şi niciodată ansamblul tuturor posibilităţilor, din care să aleagă pe acelea care să îl convingă. Din acest punct de vedere am considerat că există impunere şi manipulare a conştiinţelor, în toate Bisericile instituţionale.
Personal nu afirm că toate doctrinele creştine sunt la fel de bune şi că deci nu are importanţă dacă crezi într-una sau în alta dintre ele. Eu susţin că toate doctrinele creştine sunt şi bune şi sunt şi rele în egală măsură, adică toate doctrinele creştine sunt imperfecte şi că un creştin spiritual ar trebui să depăşească, să nesocotească barierele puse de doctrine şi să evolueze prin a formula propria sa credinţă, bazată pe învăţăturile Bibliei, aşa cum sunt luminate ele, în conştiinţa sa, de către Dumnezeu. Ar trebui să existe servicii religioase alternative, care să permită celor doritori, fie să fie botezţi la maturitate, fie să îşi boteze copii, de la caz la caz. Persoanele în cauză trebuie să fie cele care hotărăsc şi nu Bisericile instituţionale, pe baza învăţăturilor lor fixe. Instituţiile bisericeşti se contrazic unele pe celelalte tocmai datorită faptului că ele greşesc în doctrinele lor. Ele îşi înţeleg reciproc slăbiciunile lor doctrinale şi le folesesc pentru a-şi întări fiecare propria lor poziţie. Dar criticile nu se pot opri, pentru că cei care critică sunt la rândul lor criticaţi. Multe dintre criticile care se formulează sunt corecte şi cea mai bună soluţie ar fi o permeabilitate doctrinală în locul rigidităţii dogmelor.
Ceea ce este deranjant la Bisericile instituţionale este faptul că ele se erijează în staţii terminus, în scopuri în sine. Ca şi cum Isus a venit pe pământ pentru a înfiinţa biserici care să vorbeascăn despre El. Scopul lui Isus nu a fost acela de a arăta spre Sine ci spre Tatăl şi El nu a venit pe pământ pentru a constitui instituţii bisericeşti puternice. Bisericile sunt adunările credincioşilor creştini, dar atunci când aceştia se organizează ei nu formează împreună Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ ci doar un preambul al acesteia, o pregătire, o prefigurare. Bisericile instituţionale au o funcţionalitate numai în măsura în care ele sunt o introducere autentică la Împărăţia lui Dumnezeu, atunci când în ele transpar şi încep să se cristalizeze principiile Împărăţiei Cerurilor. Bisericile instituţionale ar trebui să fie o punte de legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu, dar Biserica Spirituală Unică este o parte integrantă a Împărăţiei lui Dumnezeu, este Mireasa Mielului. (Apocalipsa lui Ioan 19; 7) În momentul în care Bisericile instituţionale au adoptat doctrine şi dogme intangibile ele s-au transformat în depozitarul unor ‚adevăruri’ absolute şi în acest fel au uzurpat, într-un anume fel, calitatea lui Dumnezeu de singur depozitar al unor adevăruri absolute. Isus a venit să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu şi nicidecum instituţiile bisericeşti. Ce înseamnă acest lucru? Aceasta înseamnă că multe din învăţăturile Lui sunt, în mod inevitabil, distorsionate atunci când sunt transformate în doctrine ale unor Biserici instituţionale şi aceasta deoarece realităţi dintr-o altă lume sunt adaptate în mod forţat la restricţiile şi constrângerile inerente unui cadru organizatoric uman. Este ca şi cum am încerca să introducem un elefant într-un autoturism, trebuie să îi mai tăiem din coadă, colţii, până la urmă să îl ucidem. Pur şi simplu cadrul unei organizaţii umane, adică concepute în concordanţă cu natura umană, nu se potriveşte cu principiile spirituale ale Împărăţiei lui Dumnezeu aşa cum autoturismul nu este conceput pentru a îl primi pe elefant. În mod natural, unde sunt doi oameni unul trebuie să fie şef, dar conform învăţăturilor lui Isus unde sunt doi oameni ei trebuie să fie slujitori unul altuia, deoarece acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Lui, acolo este şi El.
Exemple de doctrine creştine
Individual şi colectiv în credinţa creştină
Pentru a înţelege mai bine utilitatea Bisericilor instituţionale este necesar să analizăm relaţia dintre individual şi colectiv în credinţa creştină. Ce vine mai întâi individul sau colectivitatea? Cu alte cuvinte, este nevoie ca mai întâi să exist indivizi credincioşi pentru ca apoi să se formeze o colectivitate, sau este nevoie mai întâi de o colectivitate de credincioşi, care să permită existenţa unor inndivizi credincioşi? Ar putea să existe indivizi credincioşi fără să existe mai întâi colectivităţi de credincioşi, adică în timpurile noastre Biserici instituţionale? Dacă nu ar exista comunităţi creştine publice, cum ar putea să ştie indivizii, că există chiar o credinţă religioasă numită Creştinism? Dacă fiecare ar ţine credinţa pe care o are doar pentru sine, în conştiinţa sa şi nu ar mărturisi-o nu ar dispărea Creştinismul de pe pământ? Mai întâi însă, ar trebui să ne punem problema de unde ar putea să primească un individ credinţa creştină, dacă nu de la o comunitate de Creştini? Individul primeşte credinţa direct de la Dumnezeu, printr-o revelaţie personală, sau o primeşte prin auzirea credinţei în cadrul Bisericilor instituţionale? Ce conţinut, concret, sau ce înţeles moral poate avea o credinţă creştină, pentru cineva care este chemat de Dumnezeu dar care nu ar avea şansa să audă elementele fundamentale ale credinţei creştine.
După cum ne spune apostolul Pavel, creaţia lui Dumnezeu ne face să ne îndreptăm atenţia către Creator, sau ar trebui să ne facă. Este adevărat că pe unii savanţi studierea cosmosului i-a condus la concluzia că nu există Dumnezeu, deci simpla studiere a universului nu ne duce, în mod obligatoriu, pe toţi, la concluzia că există Dumnezeu. Pe anumiţi savanţi însă studierea cosmosului i-au determinat să intuiască că există Dumnezeu. Prin urmare se pare că natura, fără revelaţie nu este de ajuns pentru a crede în Dumnezeu, pentru toată lumea. Altfel spus, cei care sunt chemaţi de Dumnezeu, în mod personal, sunt inspiraţi să credă în El atunci când studiază cosmosul, dar ceilalţi, aceia care nu au sperat în Cristos, încă înainte de întemeirerea lumii, nu sunt convinşi nici de univers, nici de revelaţie că există Dumnezeu. De ce afirm că nici de revelaţie nu sunt convinşi? Acei oameni de ştiinţă care nu cred în existenţa lui Dumnezeu au avut desigur la dispoziţie şi revelaţia existentă în Biblie. Dumnezeu conţine şi promovează valorile unei existenţe morale. Ce este bine şi ce este rău ne spune propria noastră conştiinţă, care însă este formată prin educaţie. Relaţia dintre Dumnezeu şi conştiinţa noastră se stabileşte atunci când El ne revarsă în inimă dragostea Sa. (...) O inimă nouă şi un duh nou ne face să fim pe placul lui Dumnezeu. (...) Se poate produce această schimbare fără solide cunoştinţe teoretice sau chiar fără cunoaşterea Bibliei? Poate un om să fie mântuit fără cunoaşterea Bibliei sau a principiilor Creştinismului? Cu alte cuvinte, este de ajuns ca cineva să aibă intuiţia lui Dumnezeu, sădită de El, în conştiinţa acelei persoane şi chiar să creadă că există Dumnezeu sau este nevoie de o cunoaştere educată a principiilor Creştinismului?
Este limpede că pentru o cunoaştere educată avem nevoie de o comunitate creştină, sau măcar de un îndrumător personal care să ne prezinte principiile Creştinismului. O altă întrebare, conexă cu cele formulate mai înainte, este: „Poate cineva să fie mântuit fără să citească Biblia şi fără să audă măcar informaţiile pe care aceasta le conţine? Mai întâi ar trebui să stabilim dacă o persoană poate să fie mântuită dacă aceasta crede în Dumnezeu şi respectă principiile Creştinismului, în mod intuitiv, fără să cunoască nimic despre Cristos prin intermediul Bibliei, fie ea citită sau transmisă prin auzire. Isus ne-a spus că la oameni, mântuirea este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă. (Matei 19; 26) Cu alte cuvinte, cunoaşterea principiilor Bibliei nu reprezintă în sine o garanţie a mântuirii. Dumnezeu însă poate să mântuiască pe cine doreşte. Cu toate acestea eu sunt convins că o cunoaştere sistematică a Bibliei este de mare folos pentru mântuire şi că o eventuală mântuire fără Biblie este posibilă, dar numai în cazul în care persoanele se află într-o foarte strînsă legătură personală cu Dumnezeu, spre exemplu, în cazul profeţilor din vechime, cazuri relatate de V.T. Prezenţa Bibliei însă înseamnă prezenţa virtuală a unei comunităţi creştine şi anume comunitatea celor care au scris această carte. Comunitatea deci este în mod obişnuit necesară pentru mântuirea noastră, dar nu neapărat o comunitate de persoane, ci comunitatea celor care au scris textele Bibliei. În cazul că nu am avea acces direct la Scripturi, atunci am avea nevoie de o comunitate de persoane, care să ne îndrume primii paşi pe calea credinţei. Nu este vorba de a ne oferii credinţa, pentru că pe aceasta o primim direct de la Dumnezeu, ci este în discuţie conţinutul acestei credinţe.
Ce a existat iniţial, individul sau colectivitatea? A existat mai întâi Dumnezeu şi Avraam şi Dumnezeu şi Isus, deci indivizii. După ei au apărut şi comunităţile cărora ei le-au pus o bază. Dumnezeu este Acela care îi atrage pe oameni la credinţă, dar conţinutul concret al credinţei creştine este configurat fie de colectivitatea celor care au scris Biblia, fie de colectivităţi concrete de persoane credincioase, în momentul de faţă de către Bisericile instituţionale. Prin urmare colectivităţile sunt necesare indivizilor, pentru progresul lor pe calea credinţei creştine. Acestea fiind spuse, nu am tras deloc concluzia că Bisericile instituţionale sunt absolut necesare, am afirmat despre colectivităţile creştine că sunt o necesitate, pentru credincioşi. Aceste colectivităţi însă nu trebuie să fie, în mod obligatoriu, Biserici instituţionale, ci asociaţii libere de Creştini, evident recunoscute şi apărate de legile societăţilor, în care funcţioanează. Pentru ca o asociaţie de Creştini să fie recunoscută de lege nu are ea nevoie să devină o instituţie? Mai întâi, ce înseamnă instituţie? « Instituțiile sunt un set de reguli formale sau reguli informale generatoare de ordine în raporturile sociale; ele „eprezintă regulile jocului” sau într-o altă exprimare sunt constrângeri create de indivizi pentru a da formă interacțiunii umane.”[1] Alte definiţii pentru instituţii, ar mai fi: „Instituțiile sunt seturi de reguli care structurează interacțiunile sociale în moduri particulare. Pentru ca un set de reguli să fie instituție cunoașterea acestor reguli trebuie să fie împărtășite de o parte relevantă a comunității sau societății. Instituțiile reprezintă un set de reguli, proceduri de înțelegere și norme de comportament moral și etic desemnate să constrângă comportamentul indivizilor cu scopul de a maximiza avuţia sau utilitatea principiilor. Instituțiile sunt văzute ca un sistem de norme care reglementează raporturile reciproce ale indivizilor; ele definesc cum trebuie să fie raporturile dintre indivizi.”[2] Ce sunt însă instituţiile cu sens de organizaţie? „Sub aspect filosofic se face distincția între instituţii și organizații. Instituțiile sunt sisteme de reguli, oraganizațiile, în schimb, au un caracter mai ‚palpabil,’ ele desemnează un grup de oameni care lucreaza împreună pentru atingerea unui țel.”[3] Ce sunt Bisericile corporatiste instituţii, sau organizaţii? Ele sunt în acelaşi timp şi instituţii şi organizaţii. Sunt instituţii deoarece şi-au format un set de reguli, altele decât morala creştină, pentru funcţionarea lor. Sunt organizaţii deoarece ele au un caracter mai ‚palpabil’ şi îşi propun ţeluri proprii. Legislaţia socială în general recunoaşte libertatea de asociere dar pentru înregistrarea organizaţiilor ca persoane juridice se cere şi statutul lor sau regulamentele de funcţionare.
Se pot imagina colectivităţi creştine care să fie organizaţii dar să nu fie, în acelaşi timp şi instituţii? Cred că orice organizaţie creştină este constituită în baza unui set de reguli specifice şi aceasta îi conferă un caracter instituţional. Regula de bază este exercitarea autorităţii în probleme spirituale. Această autoritate organizată în diverse seturi de reguli conferă organizaţiilor bisericeşti caracterul lor instituţional.
Isus a propovăduit împărăţia lui Dumnezeu şi nu a formulat învăţături despre crearea de organizaţii sau instituţii bisericeşti
Isus a propovăduit oamenilor Împărăţia lui Dumnezeu şi principiile acesteia şi nicidecum nu şi-a propus să constituie o instituţie sau organizaţie numită Biserică. Această Biserica este o realitate formată din comuniunea celor credincioşi, comuniune, în primul rând, spirituală. Isus nu a dorit să lase în urma Sa o organizaţie puternică ci a dorit ca evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu să fie propovăduită, până la ‚marginile’ pământului. El a făcut din misiunea propovăduirii Evangheliei o activitate continuă a celor credincioşi şi nu şi-a propus să creeze un sistem închis, o organizaţie numită Biserică. Textul prin care a spus că va zidi Biserica Sa pe apostolul Petru este singurul care se referă la Biserică şi trebuie ca el să fie bine înţeles. Piatra pe care este zidită biserica este Isus şi nu Petru şi Persoana care stă la temelia Bisericii este Duhul Sfânt şi nu persoana apostolului Petru. Biserica din Roma, unde a funcţionat Petru nu a fost singura adunare creştină şi se poate spune că în momentul de faţă Biserica este clădită mai mult pe învăţăturile apostolului Pavel decâ pe învăţăturile rămase de la Petru.
Nu am găsit nicăieri în Biblie demonstraţia faptului că Isus a dorit să iniţieze o instituţie bisericească, o organizaţie stabilă pe care să o numească Biserica Sa.
Biserica este o realitate spirituală, cosmică şi nici de cum o instituţie sau organizaţie omenească. Atunci când Isus s-a referit la Biserică, în discuţia Sa cu Petru, El nu s-a referit la nici o instituţie religioasă, ci s-a referit la Biserica cosmică, care este o parte integrantă ? a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ce înseamna Biserică pentru Isus şi cum vedea El legătura cu Împărăţia Cerurilor este o temă foarte importantă de dezbatere, poate ceea mai importantă. Cel mai probabil pentru Isus Biserică însemna aceea realitate spirituală la care putea să participe oricine prin renaşterea sa spirituală. Deosebirea dintre Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu, Isus nu a făcut-o niciodată. El a propovăduit Împărăţia Cerurilor şi nicidecum Biserica, ceea ce înseamnă că El a propovăduit o venire imediată a Împărăţiei Cerurilor şi nicidecum o înfiinţare a Bisericii. Isus a sugerat că Împărăţia Cerurilor era o realitate care urma să se instaureze încă în timpul vieţii, generaţiei celor care îl ascultau. (...) Convertirea Bisericii în Împărăţia Cerurilor pe pământ este o invenţie a instituţionalismului creştin. În felul acesta, dintr-o realitate spirituală, Biserica a ajuns o realitate instituţională.
Nimic din învăţătura lui Isus nu s-a referit la instituţii sau organizaţii religioase, El nu a avut nici o învăţătură pentru acestea. Toate învăţăturile lui Isus s-au referit la conduita individuală a oamenilor şi nicidecum la structuri organizatorice religioase. Presupunea Isus că vechile structuri religioase iudaice urmau să persiste în continuare, sau ele trebuiau să fie înlocuite prin alte structuri, similare cu acestea? Nici una, nici cealaltă, dintre cele două variante, nu este ceea corectă. Isus a venit să înlocuiască orice structuri religioase cu Împărăţia lui Dumnezeu, care se află înăuntru nostru. (...) Cum se explică că o instituţie, ajunsă atât de puternică, cum este ceea bisericească are fundamente biblice extrem de fragile? Practic un singur text stă la baza instituţiei bisericii. Este mult sau este puţin? Este extrem de puţin. Este atât de puţin încât ne existând alte referinţe biblice, asupra acestui aspect, orice înţelegere eronată este posibilă. Isus a înţeles prin Biserică întrunirea liberă a celor credincioşi, în numele Lui. Acolo unde sunt doi sau trei, în numele Lui, acolo este şi Isus. (...) Dar ce înseamnă aceasta? Acest lucru înseamnă că asocierea liberă a Creştinilor este baza Bisericii şi nicidecum organizarea celor credincioşi în structuri prestabilite. Acolo unde doi sau trei se adună spontan, în numele lui Isus, acolo este Biserica? Isus nu a spus că acolo este Biserica, ci a spus că acolo este El. Aceasta este o mare diferenţă şi extrem de imporatantă pentru înţelegerea Bisericii. Biserica este în Cristos, cu Cristos şi El este acela care îi oferă ‚găzduire’ în El. Biserica nu este o organizaţie umană în sine, organizaţie care să aibă propria ei realitate şi viaţă. Biserica este adunarea celor credincioşi, celor renăscuţi spiritual, în Cristos. În acest cadru, Biserica nu are o existenţă independentă, este o realitate spirituală. „În numele lui Cristos” nu înseamnă folosirea acestui nume pentru creerea de organizaţii, ci însemnă în puterea numelui lui Cristos, adică în Duhul Sfânt.
De ce este Biserica o realitate cosmică? Pentru că cei mântuiţi au existat înainte de întemeierea lumii, în planul lui Dumnezeu, în altă parte decât pe acest pământ. Au exista şi fizic? Este greu de precizat dacă au existat sau nu fizic dar în orice caz au existat în mod autonom, independent, dacă au fost în stare să îşi manifeste liber personalitatea lor. Ar fi putut exista virtual, de exemplu într-un uriaş program de calculator în care au fost lăsaţi să se desfăşoare liber. Duce Dumnezeu lumea într-o anumită direcţie, alegând o anumită posibilitate din multitudinea de posibilităţi pe care le-a văzut în lumea virtuală, sau lasă lucrurile să se desfăşoare de la sine, fără să se implice în destinul omenirii? Cei mântuiţi sunt deja cu Dumnezeu în viitorul lor, care este prezent pentru El.
Isus a avut o reacţie de ostilitate faţă de Creştinismul instituţional, El nu a respins ordinea socială dar a respins autoritatea preoţilor asupra Sa. A respins stricteţea şi legalismul religios care tindea să sufoce spiritualitatea din om. A propovăduit iertarea, adică o nouă şansă pentru cel care greşeşte. Nu a organizat în nici un fel pe ucenicii Săi, ca pe o organizaţie, cu toate că a prevăzut distrugerea Templului evreu şi deci dispariţia vechii ordini. Fiecare credincios urma să fie condus individual de către Duhul Sfânt şi nu prin intermediul Bisericii. Apostolii nu l-au înţeles prea bine pe Isus, atunci când a fost cu ei pe pământ şi au putut să îl înţeleagă numai după ce a înviat din morţi şi mai ales după ce au primit Duhul Sfânt. Biserica este Biserica Duhului Sfânt, adică din ea fac parte toţi aceea care sunt conduşi personal, în viaţa lor de către Dumnezeu. Numai aceea fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deci intrarea în Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu se face prin botezul în apă, care este mărturia unui cuget curat, ci prin naşterea din nou, proces care începe cu botezul cu Duhul Sfânt. Copii sunt presupuşi că au un cuget curat, chiar dacă nu pot să mărturisească acest lucru.
Isus nu a intenţionat să constituie o organizaţie religioasă, închisă care să facă implozie, ci a avut ca intenţie ca evanghelia Sa să fie dusă până la capătul pământului, de către ucenicii Săi. Modelul pe care Isus l-a avut în vedere nu a fost nicidecum constituirea unor adunări creştine închise, ci modelul ucenicilor, care să se asocieze liber. Adică ucenicii lui Isus urmau să facă la rândul lor alţi ucenici şi cei care erau botezaţi cu Duhul Sfânt, urmau să ducă credinţa creştină până la capătul pământului. Biserica, în viziunea lui Isus, nu era un grup de credincioşi, organizaţi între ei, ci totalitatea tuturor celor credincioşi, din toate timpurile, legaţi între ei prin acelaşi Duh Sfânt. Acelaşi trup spiritual, care este Biserica, este dat de acelaşi Duh Sfânt şi nimic, absolut nimic altceva nu poate asigura unitate Bisericii. Biserica este în Cristos, adică în Duhul Sfânt şi aceasta îi dă unitate şi nu este vorba despre o unitate doctrinală sau instituţionanălă, nu este o unitate a tradiţiilor, ci este o unitate spirituală.
Asociaţiile libere de credincioşi, în sine, nu erau Biserici ci adunări creştine. Adunările creştine locale erau şi sunt Biserici instituţionale sau Biserici tradiţionale, adică organizate în jurul unui set de reguli obligatorii şi specifice şi care urmau să fie impuse membrilor acelor adunări. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică trupul unic a lui Cristos, ne divizat are două dimensiuni. Are o parte vizibilă, care se regăseşte parţial în Bisericile locale, sau instituţionale şi o parte ne văzută care este parte cea mai importantă şi care se află în om. Nu trebuie făcută confuzie între Biserica Spirituală unică şi Bisericile instituţionale. Bisericile instituţionale sunt organizaţii umane, constituite de cei care formal mărturisesc credinţa în Dumnezeu, dar Biserica Spirituală Unică este un organism divin constituit de către Dumnezeu. Bisericile locale sunt constituite pe criteriul apartenenţei la aceeaşi regiune geografică dar Biserica Spirituală Unică este constituită pe baza credinţei în Cristos manifestată de cei Aleşi încă înainte de întemeierea lumii. Nu Petru este piatra de temelie a Bisericii, ci Duhul Sfânt care l-a animat pe Petru atunci când a spus: Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu. Organizarea Bisericii în apostoli, proroci, ş.a.m.d., se adresează la Biserica Spirituală Unică, în care toate aceste misiuni sunt distribuite între credincioşi. Acestea nu sunt ‚funcţii’ în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci sunt darurile Duhului Sfânt. Nimeni nu are nici o funcţie în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, alta decât aceea de frate şi soră. Darurile şi roadele Duhului Sfânt sunt distribuite de Dumnezeu în Biserica Sa spirituală şi cei care primesc se află în diverse Biserici locale, instituţionale.
Singura Biserică universală este Biserica Spirituală Unică şi toate celelalte Biserici instituţionale sunt Biserici locale, deoarece specificitatea modului lor de practicare a Creştinismului le face să fie divizate între ele. Toate Bisericile instituţionale au propriile lor tradiţii, fie că recunosc, fie că nu recunosc acest lucru. Prin tradiţii înţeleg un set de reguli stabilite de fondatorii acestor Biserici instituţionale, care s-au păstrat constant în timp. Aceste tradiţii se referă la modul cum fondatorii Bisericilor instituţionale au înţeles practicarea ritualurilor creştine. De exemplu, unele Biserici instituţionale practică botezul în apă al copiilor, dar altele numai al maturilor. Unele înţeleg Euharistul? sau Cina, ca pe o transsubstanţiere,? dar altele o înţeleg doar ca o aducere aminte a sacrificiului lui Isus. Atitudinea faţă de simbolurile Creştinismului, cum ar fi: crucea, icoanele, statuile, etc. Toate Bisericile instituţionale susţin că se bazează pe Biblie, dar în realitate ele se fundamentează pe interpretări ale Bibliei, interpretări transformate în tradiţii.
Biserica Spirituală Unică, ca şi organism divin, este singura care nu are propriile ei tradiţii, deoarece nu are un mod specific, obligatoriu în care se practică ritualurile creştine. În această Biserică Spirituală Unică se regăsesc credincioşi care practică Creştinismul în tradiţii diferite şi acest lucru nu îi împiedică să fie, în mod egal, acceptabili în faţa lui Dumnezeu. Tradiţiile nu îi separă pe oameni de Dumnezeu, îi separă doar unii de alţii. Prin urmare, Bisericile instituţionale sunt o expresie sau o farmă de manifestare a Bisericii Spirituale Unice. Biserica celor născuţi din Dumnezeu se exprină îtr-o varietate de modalităţi expresive, toate egale ca valoare. Deosebirea dintre aceste modalităţi de exprimare este dată de deosebiri istorice, culturale şi chiar geopolitice. Manifestarea Creştinismului în Imperiul Roman de Răsărit a îmbrăcat forme specifice, diferite de cele din Imperiul Roman de Apus. Dacă în primul caz expresia Creştinismului este mai degrabă una de sorginte greacă, în ceea de a doua avem a face cu o influenţă romană mai pronunţată. Bisericile instituţionale sau locale au tendinţa de a se închide în ele însele, de a se transforma într-un sistem, pentru ele însele în loc să arate către Împărăţia Ceruruilor aşa cum a făcut Cristos. Ele ajung să se propovoduiască pe ele însele şi tradiţiile lor, în loc să propăvăduiască venirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Definiţia clasică a tradiţiei, cea de dicţionar, este următoarea: Tradiţie, tradiții, s. f. Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. Mai înseamnă şi obicei, uzanță sau datină. Tradiţiile religioase sunt moduri de interpretare a practicilor spirituale prin prisma unor concepţii, obiceiuri sau credinţe materializate de regulă în doctrine şi dogme religioase sau în practici ritualice de cult.
Câteva definiţii sau formulări cu privire la tradiţie. Tradiţia este suma valorilor învechite. Definiţie de Kazimierz Brandys în Scrisori către doamna Z. Tradiţiile sunt indicatoare care conduc adânc în subconştientul nostru. definiţie de Ellen Goodman. Tradiţia este lene; citat din Gustav Mahler. Tradiţia este ceea ce faci atunci când nu ai timpul sau banii necesari pentru a proceda în mod corect. Definiţie de Kurt Herbert Alder. Tradiţia nu înseamnă că cei vii sunt morţi, ci că morţii sunt vii. Definiţie de George Santayana. Tradiţia este o comuniune cu misterul istoriei; definiţie de Nikolai Berdiaev. O noutate este punctul slab al unei tradiţii; definiţie aforistică de Silvana Baroni, traducere de Simona EnacheTradiţiile sunt un efort de grup pentru a împiedica neprevăzutul să se întâmple; definiţie de Barbara Tober.[1]
Din puctul de vedere al Bisericii Spirituale Unice tradiţiile creştine sunt acceptabile numai în măsura în care ele nu se opun dinamicii continue a spiritualităţii creştine. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că spiritualitatea creştină are nevoie de libertate pentru a se adapta la nevoile vieţii sociale, în mod continu. De exemplu, dacă în mod tradiţional Bisericile instituţionale s-au plasat pe poziţii sceptice şi chiar ostile ştiinţelor moderne, aceasta este o tradiţie care influenţează negativ dinamica de dezvoltare a Creştinismului. Într-o lume complexă, ca ceea în care ne aflăm conştiinţa individuală trebuie să fie întodeauna decisivă şi nu puterea tradiţiilor. În momentul în care se osifică, devine rigid, viaţa spirituală a unei colectivităţi creştine are tendinţa să moară. Individul, nevoile sale spirituale şi întrebările sale, trebuie să fie centru atenţei colectivităţilor creştine şi nu ambiţia de a păstra tradiţiile. Întrebările celor credincioşi sunt de multe ori noi şi nu îşi pot găsi răspunsul în vechile tradiţii.
Individul este punctul de interes şi centrul învăţăturilor despre mântuire şi din acest motiv tradiţiile au un rol secundar, întrucât ele reflectă mai ales viaţa comunităţilor şi numai parţial nevoile spirituale ale fiecărui individ, considerat fiecare în unicitatea sa. Indivizii nu au tradiţii, numai comunităţile au, dar indivizii sunt scopul mântuirii şi învăţăturilor lui cristos şi nu colectivităţile ca atare. În măsura în care sevesc acest scop tradiţiile sunt acceptabile dar în măsura în care ele reprezintă o piedică pentru realizarea acestui scop ele trebuie respinse. Individul nu trebuie sacrificat pentru tradiţii, adică de dragul colectivităţii, acesta a fost argumentul cu care a fost sacrificat Cristos. (...) Nu mă interesează ce spune tradiţia dacă conştiinţa individuală este vioalată de puterea colectivităţilor bine constituite. Conştiinţele individuale nu trebuie să se supună tradiţiei, ci numai lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este o tradiţie este o Persoană vie.
Alte trăsături specific ale Bisericii vizibile
Diverse tipuri de unitate creştină existente în momentul istoric prezent
Materialele se găsesc pe desktop ca şortcaturi de pe internet şi de asemenea pe internet în tot ceea ce reprezintă The One Church, The True Church of God, The Spiritual Churches, etc.
Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead
Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved