Stabilirea Bisericii Creştine începe cu Domnul Isus Cristos. Problema care se pune este dacă Isus Cristos a intenţionat să stabilească o organizaţie ierarhică, încă de la început, care să aibă în fruntea ei pe apostoli şi deasupra tuturor apostolilor pe apostolul Petru. Personal, consider că Isus a dorit să creeze o comunitate, care să fie capabilă să reflecte calitatea de Creştini a membrilor ei şi nicidecum o organizaţie, care să semene cu cele deja existente. Mare şi mic sus şi jos aveau alte înţelesuri decât cele obişnuite, pentru Isus, atunci când se referea la comunitatea din jurul său. El a spus că cel care doreşte să fie cel mai mare, trebuie să fie servitorul celor mai mulţi. Măsura mărimii şi importanţei poziţiei unui Creştin era dată de numărul mai mic sau mai mare de oameni la care era chemat să se facă util. Anvergura poziţiei nu era dată de numărul mare de personal, care să servească o anumită persoană, principiu care se aplică în lumea noastră, ci chiar de reversul acestui principiu. Isus Cristos nu a stabilit o ierarhie pentru Biserica Sa ci o unitate deplină între membrii ei. Pe plan vertical, dependenţa exclusivă de Dumnezeu, pe plan orizontal toţi membrii Bisericii absolut egali între ei, fiecare având misiunea lui. Ucenicii lui Isus, ca şi comunitate, trebuiau să fie recunoscuţi după dragostea pe care o aveau unul pentru celălalt. (Ioan 13: 34-35)

Isus Cristos a făcut imposibilă existenţa oricărei ierarhii pentru că dragostea spirituală nu cunoaşte superior şi inferior. Apostolul Pavel este un fel de “ordonator” al Bisericii, adică un fel de strateg care trasează direcţii de organizare în structura acesteia. Limbajul folosit de Pavel a încercat să explice învăţătura lui Isus şi de aceea apostolul s-a străduit să găsească termenii potriviţi pentru a se adresa celor care urmau să primească mesajul. După toate probabilităţile, Pavel a avut nevoie să îşi întărească propria autoritate, ca să dea greutate mesajului pe care l-a transmis, deoarece autoritatea sa era mereu pusă în discuţie. Unii Creştini îl preferau pe Apolo, ca şi ghid spiritual, sau poate şi pe alţi misionari. (1 Corinteni 1: 11-12;); (2 Corinteni 2: 9; 17; 3: 1; 12: 1-21, 13: 1-10) Pavel nu a fost apreciat, în aceeaşi perioadă, cu aceeaşi unanimitate cu care este considerat acum, ca fiind alături de Isus Cristos cea mai importantă persoană care a contribuit la edificarea Creştinismului. Aceasta, deoarece, în lipsa mijloacelor perfecţionate de astăzi, scrierile sale nu erau răspândite în toată lumea, cum s-a întâmplat după ce Biblia scrisă a fost realizată şi ulterior canonizată. Mai mult, după ce Biblia a fost şi tipărită, Pavel a devenit unul dintre cei mai citiţi scriitori din lume. Autoritatea lui Pavel a fost de multe ori contestată în timpul vieţii sale şi de aceea el a fost obligat să lupte cu detractorii săi şi chiar să facă exerciţii de autoritate în raporturile sale cu adunările creştine, pe care le-a deschis.

“... căci v-am scris şi cu gândul să vă pun la încercare şi să văd dacă sunteţi ascultători în totul.” [(2 Corinteni 2: 9); ref. 105 în Biblia Ortodoxă]

O bună parte din autoritarismul Bisericilor instituţionale se datorează limbajului folosit de apostolul Pavel, prin care acesta, a încercat să îşi consolideze propria sa autoritate în faţa comunităţilor creştine pe care le-a creat. Acesta reprezintă numai “carapacea” în care este învelit Creştinismul şi care, la fel ca o scoică, nu foarte aspectuoasă la înfăţişare, ascunde perla din mijlocul ei. Mulţi credincioşi lumeşti nu reuşesc să deschidă scoica şi să ajungă la perlă, adică la esenţa Creştinismului şi se împiedică de forme şi organizări. Dumnezeu este Acela “... care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului. Căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa.” [(2 Corinteni 3: 6); ref. 106 în Biblia Ortodoxă]

După părerea mea, mesajul lui Pavel seamănă cu o bijuterie scumpă de aur şi pietre preţioase, care însă este pusă într-o cutie de fier, nu prea aspectoasă la înfăţişare. Acesta a transmis omenirii un lucru esenţial şi anume că individul este mântuit numai atunci când intră în lumea spirituală, care este condusă după alte reguli decât aceea în care trăim. Pacea, bucuria şi dragostea sunt semnele spiritualităţii şi nicidecum legalismul care ne îndeamnă să dobândim mântuirea prin a face sau a nu face anumite lucruri. Motivaţia pentru o conduită creştină este adânc înrădăcinată în conştiinţele noastre, în ceea ce suntem şi ceea ce facem decurge în mod necesar, ne forţat din aceasta. Mântuirea nu este un răspuns, o recompensă, pentru faptele noastre bune, ci este apartenenţa la lumea de care, în mod necesar, aparţin aceia care s-au ridicat la mari înălţimi spirituale. Ar trebui spus că aceste înălţimi spirituale sunt pentru toţi cei care cred şi care au fost cunoscuţi de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii şi în nici un caz doar pentru o grupă foarte restrânsă de persoane, care în mod excepţional ajung la ele. Marile înălţimi sprirtuale sunt pentru toţi memebrii adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu.

Faptele bune sunt doar expresia a ceea ce suntem, nu sunt un mijloc prin care ne putem atinge un anumit scop, în cazul nostru mântuirea. Cu alte cuvinte, există posibilitatea ca un om să fie rău, dar să facă fapte bune. Îmi aduc aminte de un reportaj televizat în care se arăta că unii dintre marii mafioţi ai lumii interlope ajutau, de fapt, multă lume, făceau multe binefaceri, plăteau taxele şcolare ale unor copii săraci, ajutau pe cei mai puţin privilegiaţi, plătindu-le chiriile, etc. O făceau probabil pentru un interes legat de imaginea lor, de ochii lumii. Chiar dacă urmărim un scop mult mai înalt, de exemplu mântuirea, totuşi nu putem să îl obţinem doar prin faptele noastre bune, prin eforturile noastre proprii. Acest scop însă este deja atins, suntem deja mântuiţi, prin Isus Cristos, prin ceea ce este El, prin meritele Lui, prin faptele Lui bune. Nu se termină însă totul aici, deoarece suntem mântuiţi cu un scop şi anume să devenim la fel ca şi Cristos, fraţii şi surorile Sale, având aceeaşi statură spirituală, ca şi El. Prin urmare, viaţa veşnică nu este un scop în sine, finalitatea mântuirii este aceea de a deveni fiinţe potrivite pentru Dumnezeu, Mireasa Lui, ca să folosesc limbajul metaforic al Bibliei, „un ajutor potrivit pentru El,” ceea ce înseamnă de fapt: „un partener spiritual potrivit pentru El.” Pe de altă parte, de la aceste înălţimi spirituale, Pavel s-a întors câteodată prea brusc pe pământ şi a început să stabilească noi reguli, care le-au înlocuit pe cele vechi şi care sunt atât de dragi Bisericilor instituţionale, a căror „hrană” preferată sunt regulamentele, prin care îi pot urmări pe oameni şi  trage la răspundere. Astfel Pavel a găsit de cuviinţă să stabilească reguli cu privire la ţinuta femeii în adunări, la judecăţile între Creştini, la atitudinea adunărilor creştine faţă de cei care greşesc şi chiar ceea ce este mai bine pentru părinţi „să facă,” cu privire la fetele fecioare. S-a creat astfel un Creştinism „cu două viteze” în care unii înaintează în mod spiritual, iar alţii „după reguli.” Metafora folosită de apostolul Pavel, aceea a Bisericii care este asemănătoare cu corpul omenesc, duce la o comparaţie imperfectă, chiar dăunătoare. În mod categoric, Isus Cristos nu este pentru Biserică un Cap în acelaşi fel în care capul unei persoane este cap pentru corpul acesteia. Organele corpului uman sunt elemente care nu gândesc ci doar execută în mod perfect ceea ce le cere capul, adică creierul nostru. Noi nu suntem doar organe de execuţie, în raport cu Capul Bisericii, care este Isus Cristos şi îmi bazez afirmaţia pe o altă constatare a apostolului Pavel care spune că Isus este cel dintâi, născut dintre mai mulţi fraţi. (Romani 8: 29) Pe de altă parte, cei credincioşi trebuie să ajungă la înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos, dar refenindu-mă la metafora lui Pavel, o mână sau un picior nu vor putea niciodată să ajungă la „înălţimea” capului, din punct de vedere al gândirii sau cunoaşterii, adică al iubirii conştiente. (Efeseni 4:13-15;) Noi trebuie să fim ca şi Cristos nu doar executanţi veşnici, prietenii Lui, fraţii şi surorile Lui şi nu „robii” Lui. Această observaţie de detaliu este de fapt o constatare de esenţă, pe care mulţi o trec cu vederea, încercând ca în acest mod să menţină pe membrii instituţiilor bisericeşti într-o ascultare oarbă, faţă de autorităţile acestora.