This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Capitolul 3

Capitolul 3 (6)

Monday, 21 December 2020 23:58

Ce este Biserica celor născuţi din Spirit?

Written by

Biserica celor născuţi din Spirit este Biserica celor născuţi din nou, Biserica Spirituală Unică, Biserica celor înscrişi în Ceruri, sau Biserica celor Aleşi

În această lucrare voi avansa o altă înţelegere a ceea ce înseamnă Biserica lui Dumnezeu, pe care o consider mult mai aproape de ceea ce prescrie învăţăturile Noului Testament şi pe care o denumesc Biserica celor născuţi din Spirit sau Biserica Spirituală Unică, adică adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ale cărei trăsături şi istorie voi încerca să le creionez sub ochii cititorilor. Născut din Spirit înseamnă născut din Duh, adică din Duhul Sfânt. Această expresie: „născut din apă şi din Duh” este folosită de Isus şi o găsim în evanghelia după Ioan la capitolul 3, versetul 6. Această entitate poate fi denumită tot atât de bine şi Biserica celor născuţi din nou, Biserica celor născuţi din Dumnezeu, Biserica celor înscrişi în Ceruri, sau Biserica celor Aleşi. Am folosit şi voi folosi şi în continuare, în mod alternativ, aceste denumiri care sunt identice, din punctul de vedere al semnificaţiei lor spirituale.

În accepţiunea acestei lucrări, adevărata Biserică a lui Dumnezeu, este aceea comunitate spirituală, ne instituţionalizată, şi ne organizată în structuri socio-umane şi care este formată din toţi credincioşii care sunt născuţi din Duh, pentru o nouă viaţă spirituală, indiferent de ce Biserici confesionale aparţin, în mod nominal, sau chiar dacă nu aparţin de astfel de entităţi religioase.

“Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi ne prefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima; fiind că aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.” [(1 Petru 1: 22-23); ref. 51 în Biblia Ortodoxă]

De ce Biserica celor Aleşi? Cei aleşi sunt cei ce sunt cunoscuţi de Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii şi care sunt îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu prin sângele lui Isus Cristos vărsat pe cruce. (Efeseni 1: 4-12)

“Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” [(1 Petru 1: 17-19);  ref. 52 în Biblia Ortodoxă]

Consider că prin cuvântul frică trebuie înţeles, în acest context, sensul de grijă, de prudenţă, de atenţie mărită, sau de luciditate,  nu cel de teamă. Din toată învăţătura Bibliei rezultă că cei credincioşi nu trebuie să nutrească faţă de Dumnezeu frică, ci dragoste care alungă frica. (1 Ioan 4: 18) Creştinii născuţi din nou formează o comunitate spirituală unică (Ioan 17: 21-23), care va fi dusă de Isus Cristos la Ceruri cu ocazia celei de a doua venirii a Lui (1 Tesaloniceni 4: 15-18). Această comunitate şi nu alta, reprezintă Biserica Sa, trupul Său spiritual (Efeseni 4: 4-6) Cei aleşi vor trăi cu Dumnezeu pentru veşnicie (Apocalipsa lui Ioan 22: 5)

Apartenenţa la această Biserică Spirituală Unică sau Biserica celor născuţi din Dumnezeu se realizează independent de instituţiile religioase din care aceşti indivizi fac sau nu parte. Cu alte cuvinte, pentru apartenenţa la Biserica celor născuţi din Dumnezeu este determinantă relaţia personală a fiecărui individ cu Dumnezeu şi nu înscrierea sau ne înscrierea într-un registru de membri al oricărei instituţii religioase. Apartenenţa la adevărata Biserică a lui Dumnezeu înseamnă o participare personală a individului la viaţa spirituală a lui Dumnezeu. Creştinii născuţi din nou şi care devin creaţii noi, spirituale, parcurg drumul existenţei lor pe pământ împreună cu Cristos. Nu mai sunt singuri ci au o călăuză care le arată drumul, pe care trebuie să călătorească. Aceşti credincioşi, nu se mai conduc după conjuncturi sau necesităţile momentului, nici după învăţături obligatorii, ci după principii spirituale vii, care sunt impregnate în conştiinţele lor de puterea care îi luminează. Creştinii născuţi din nou se străduiesc să trăiască aşa cum a trăit şi Isus, pentru că El este acela care trăieşte în ei.

„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” [(1 Ioan 2: 6; Galateni 2: 20); ref. 53 în Biblia Ortodoxă]

Toţi Creştinii născuţi din nou, formează, împreună, Biserica Celor înscrişi în Ceruri, din toate timpurile. Din aceasta fac parte credincioşii renăscuţi spiritual care trăiesc în prezent, care au trăit în trecut sau care vor trăi în viitor. (1 Tesaloniceni 4: 14) Apartenenţa credincioşilor aflaţi în această situaţie, la oricare denominaţiune creştină sau ne apartenenţa la nici una dintre ele, nu este determinantă pentru participarea lor la Biserica celor Aleşi şi de aceea nici nu reprezintă un obstacol pentru apartenenţa la această Biserică. Omul duhovnicesc este, din punct de vedere spiritual, deasupra instituţiilor religioase şi din acest punct de vedere nu poate fi judecat de nimeni în afară de Dumnezeu. Limita conştiinţei spirituale a omului este Dumnezeu.

“Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci <<cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?>> Noi însă avem gândul lui Cristos.” [(1 Corinteni 2: 15-16); ref. 54 în Biblia Ortodoxă]

Legăturile bazate pe convenţii umane sau pe tradiţii, nu pot determina unitatea şi omogenitatea specifică adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Chiar dacă respectăm aceeaşi tradiţie creştină, suntem totuşi oameni diferiţi, cu interese diferite şi nu avem cum să trecem peste sinele nostru, care, prin definiţie este egoist, până când nu suntem născuţi din Duh. Pe de altă parte, relaţia personală, unitatea individului cu Dumnezeu, garantează tuturor celor aflaţi într-o astfel de conexiune apartenenţa la o singură comunitate spirituală, care este Biserica Spirituală Unică. Indiferent de care denominaţiune creştină aparţine, credinciosul născut din nou, care este ancorat pentru veşnicie în Dumnezeu, „portul” lui de destinaţie, se află deja într-o unitate desăvârşită cu toţi ceilalţi credincioşi, renăscuţi spiritual. Ortodocşii, Romano-catolicii, Greco-catolicii, Protestanţii, Neoprotestanţii etc., sunt fraţi în Cristos, cu singura condiţie, de a fii ei înşişi în Cristos. Un Ortodox spiritual şi un Catolic spiritual sau un Catolic spiritual şi un Protestant spiritual sau un Protestant spiritual şi un Neoprotestant spiritual etc. au mult mai multe în comun, din punct de vedere spiritual, decât ar permite doar apartenenţa la aceeaşi instituţie bisericească. Aceştia sunt în unitate spirituală perfectă, lucru care nu se poate afirma despre cei care aparţin de aceeaşi confesiune creştină dar nu sunt născuţi din nou. Ultimii menţionaţi se află într-o unitate instituţională, adică au legături bazate pe o tradiţie creştină comună, dar nu se alimentează direct de la acelaşi izvor spiritual. Este adevărat că cei din urmă sunt aprovizionaţi cu aceleaşi doctrine de către aceleaşi instituţii bisericeşti, dar nu s-au racordat direct la „robinetul” care furnizează „apa vieţii” ci ei consumă împreună o „apă îmbuteliată,” de o calitate discutabilă, produsă de întreprinderile de „îmbuteliat” adevăruri spirituale, pe bandă rulantă, care sunt Bisericile confesionale. 

Acela care nu poate înţelege ce este această unitate în Cristos, sau se întreabă, ce are această unitate atât de deosebit, ce diferenţiază această unitate de o simplă relaţie de prietenie, să îşi amintească ce spunea Isus Cristos despre unitatea dintre El şi Tatăl ceresc. Eu şi Tatăl una suntem. (Ioan 17: 21-23) Tot ce are Tatăl este al meu. (Ioan 17: 10) Există un singur Dumnezeu şi o singură esenţă umană. Fiecare individ nu este decât o „hipostazis” a aceleiaşi esenţe umane. Omul este acelaşi, adică unul, cu foarte multe personalităţi dar atunci când este în Cristos, toţi oamenii au acelaşi sine, acelaşi interes, acelaşi proiect şi aceeaşi destinaţie. Unitatea teleologică conferă o „unitate de sine.” Unitatea între Creştinii renăscuţi spiritual exclude competiţia şi confruntarea deoarece toţi aceştia s-au „lepădat” de sinele egoist şi nu există decât un sine, acelaşi sine al omului şi al lui Dumnezeu.

“Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: <<“Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să îşi ia crucea şi să mă urmeze>>.” [(Marcu 8: 34); ref. 55 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos şi oamenii au acelaşi sine în Biserica Sa. Dacă ne gândim ce omogenitate presupune acest „sine”, acest „eu” comun, atunci avem o şansă să înţelegem ce înseamnă unitatea spirituală. Unitatea din interiorul Bisericii celor născuţi din nou este identică cu aceea din interiorul Trinităţii. (Ioan 17. 21)

Conştiinţa unităţii creştine este singura care se poate opune autorităţii ierarhice şi imaginii greşite, prezentate de instituţiile bisericeşti despre un Dumnezeu autoritar şi distant. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este imaginea lui Dumnezeu, pe când Bisericile instituţionale sunt doar oglinda lumii în care trăim. Dacă preoţii sau pastorii sau alţi funcţionari bisericeşti sunt câteodată necinstiţi sau lacomi, aceasta este pentru că aşa este şi lumea noastră, într-o măsură importantă, dar dacă cei menţionaţi sunt născuţi din nou aceştia vor reflecta caracterul lui Dumnezeu, generos până la sacrificiu de Sine.

Elementul uman, adică imperfecţiunea specifică omului nu dispare în totalitate, atâta vreme cât Biserica celor Aleşi este formată din oameni, numai că factorul uman nu are nici o pondere şi nici o implicare în decizia finală privitoare la conducerea, organizarea, sau stabilirea componenţei sale. Isus Cristos este Capul Bisericii, El i-a stabilit structura şi tot El a cunoscut pe fiecare membru al acesteia, încă înainte de întemeierea lumii. Capul Bisericii înseamnă că Isus Cristos a primit pe oricine face  parte din această Biserică, încă de la întemeierea lumii. Nu a făcut acest lucru în mod arbitrar, ci bazat pe deciziile noastre, ale fiecăruia dintre noi, în parte. (Efeseni 1: 12)  Undeva în proiectul lui Dumnezeu, în trecut şi undeva în viitor, noi am existat şi existăm deja. Pentru Dumnezeu trecutul şi viitorul sunt concomitente, deoarece El este deasupra timpului. Viitorul la care noi aspirăm, pentru Dumnezeu, există deja. El a hotărât o misiune, sau mai multe pentru fiecare membru al Bisericii celor înscrişi în Ceruri şi desigur un câmp de activitate de o complexitate proprie, în raport cu talentul şi competenţa fiecăruia. Cristos cunoaşte pe fiecare membru al Bisericii Sale în profunzime şi cunoaşte drumul fiecăruia în această lume, până acolo că El cunoaşte şi câte fire de păr pe cap are, fiecare din cei care sunt ai Lui. (Luca 12: 7) Este o exprimare metaforică, prin care Isus Cristos încearcă să ne spună că nimic nu este lăsat la voia întâmplării de către Dumnezeu, în ceea ce ne priveşte. El s-a sacrificat pe Sine pentru toţi aceia care sunt ai Lui, a suferit şi a murit pe cruce şi se aşteaptă ca toţi aceştia să fie capabili să facă acelaşi lucru unul pentru celălalt. (Ioan 13: 34-35) Isus Cristos lucrează prin fiecare membru al Bisericii Sale şi în acest scop dă fiecăruia daruri spirituale care să fie utile celorlalţi.

“Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.” [(1 Corinteni 3: 9);  ref. 56 în Biblia Ortodoxă]

“Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.” [(2 Corinteni 6: 1); ref. 57 în Biblia Ortodoxă]

“Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele, care-i însoţeau. Amin.” [(Marcu 16: 20); ref. 58 în Biblia Ortodoxă]

Nu există nici un fel de autoritate administrativă în Biserica celor născuţi din Dumnezeu. Creştinii între ei, din punct de vedere spiritual, sunt doar fraţi, nu conducători şi conduşi şi Isus este cel dintâi născut, dintre mai mulţi fraţi.

“De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.” [(Romani 8: 28-29); ref. 59 în Biblia Ortodoxă]

 Tot ceea ce trece peste acest principiu ţine de organizare socială sau instituţionalizarea credinţei. Organizarea socială şi instituţionalizarea au rosturile lor dar nu reprezintă esenţa adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Trebuie să facem deosebirea între ceea ce este comoara spirituală şi vehiculul care o transportă la destinaţie. Tezaurul lui Dumnezeu este spiritualitatea creştină, dar vehiculul care transportă acest tezaur la destinaţie este din această lume, este la ora actuală un ansamblu de instituţii religioase creştine, numite biserici. Vehiculul este închiriat, este temporar, are forma lumii în care trăim, altfel nu ar putea transporta comoara, dar tezaurul, în sine, are o strălucire şi frumuseţe venite dintr-un spaţiu divin. Comoara aceasta este esenţa eternităţii, este rostul pentru care toate lucrurile există. Deosebirea nu este uşor de făcut pentru că tezaurul este conţinut de vehicul şi este nevoie de o privire spirituală pentru a îl putea vedea.

În Biserica Spirituală Unică nu există nici un crez sau doctrină creştină impusă şi doctrina acestei Biserici este recunoaşterea parţialităţii oricărei cunoaşteri umane despre Dumnezeu, în viaţa pământească şi, de asemenea, acceptarea exprimării oricărei opinii prin care se caută în mod sincer cunoaşterea Lui.  Fundamentul doctrinar este divers şi constituit de posibilitatea coexistenţei tuturor doctrinelor, fără discriminare între ele. Ce se întâmplă dacă părerile se opun una celeilalte, nu se transformă nivelul raţional într-un teatru de confruntare? Dialogul şi respectul înlocuieşte confruntarea şi fiecare membru al Bisericii Celor înscrişi în Ceruri are dreptul şi obligaţia să aibă propriile opinii. Nimeni nu poate fi obligat să afirme altceva decât ceea ce crede că este adevărat, sau ceva care nu corespunde întocmai cu propriile sale convingeri.

Biserica celor înscrişi în Ceruri, nu poate decât să respingă dogmele obligatorii de credinţă, dar în acelaşi timp, priveşte cu respect tradiţiile şi învăţăturile celor care o compun, atâta timp cât acestea nu sunt absolutizate sau impuse asupra celorlalţi. Cu alte cuvinte, dialogul între credincioşi este mai mult decât necesar şi scopul lui este o mai bună înţelegere a problemelor teoretice şi practice cu care se confruntă Creştinismul. Pentru a se recunoaşte, oamenii au nevoie să îşi cunoască gîndurile unii altora, prin dialog, pentru că numai Dumnezeu este acela care citeşte gândurile. Libertatea de opinie, cunoaşterea ne îngrădită, respectul faţă de ştiinţele moderne, faţă de cultura umană şi faţă de artă sunt elemente constitutive ale învăţăturii Bisericii celor născuţi din nou. Spiritele libere nu au de ce să se apere şi să se îngrădească cu doctrine fixe, ele trebuiesc să călătorească în timp şi spaţiu pentru a cerceta şi vedea ce înseamnă cu adevărat eternitatea. Ceea ce face deosebirea faţă de lumea din jur este respectarea moralei creştine şi anume a poruncii noi dată de Isus. (Ioan 13: 34)

Practicarea dragostei de natură divină este fundamentul moralei pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu. În rest, cea ce rămâne pentru practicanţii Creştinismului este deplină libertate şi un accent pus  pe cercetare ştiinţifică, pe cultură, pe artă şi pe orice muncă utilă societăţii, în general. Societatea în care trăim nu trebuie lăsată în urmă şi nici privită cu dispreţ de la înălţimea unei religiozităţi goale de orice conţinut practic. Un Creştin practicant, indiferent de domeniul său de activitate, trebuie să fie mai întâi de toate un cercetător, deoarece cercetarea înseamnă cunoaştere şi orice fel de cunoaştere ne apropie de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cercetarea Scripturilor şi, în egală măsură, cercetarea naturii, inclusiv a celei umane şi cercetarea unversului sunt emblema credinciosului cercetător. Cu cât ştim mai multe despre univers, cu atât îl înţelegem mai bine pe Dumnezeu şi cu atât suntem mai aproape de El. Creştinismul autentic presupune ştiinţă şi tehnologie şi în acelaşi timp, presupune cunoaşterea dragostei de natură divină, a lungimii, lărgimii şi înălţimii dragostei lui Cristos. Bisericile instituţionale sunt un pas înapoi, dacă nu chiar mai mulţi paşi înapoi, pentru spiritualitate deoarece ele sunt un mecanism blocat, atât în privinţa cunoaşterii dragostei lui Dumnezeu cît şi în ceea ce priveşte cunoaşterea intelectuală. Acestea nu promovează cu adevărat nici una dintre aceste domenii de cunoaştere.

Adevărata dragoste presupune înţelegerea modului celuilalt de a gândi. Dragostea de natură divină nu înseamnă doar milă sau compasiune, care se acordă celor defavorizaţi, dragostea înseamnă respect şi comunicare la nivel raţional. A iubi înseamnă a identifica şi respecta competenţele şi calităţile celor din jurul nostru. A iubi înseamnă, de asemenea, a da, dar pentru a avea ce să dăm trebuie, mai întâi, să căutăm, să cercetăm. A iubi înseamnă a fi interesat, a analiza, a înţelege şi a răspunde solicitărilor. Acumularea de cunoştinţe, experienţe spirituale, personale şi munca sunt ofertele pe care cei născuţi din Dumnezeu le fac lumii. A iubii înseamnă a muncii şi a produce bunuri materiale şi spirituale, din care apoi putem oferii celor din jurul nostru, pentru folosul acestora. Iubirea creştină, devenită spectacol religios, dar fără efecte practice nu este decât o mare demagogie, practicată atât de mult de către Bisericile confesionale.  

Unitatea în Biserica Spirituală Unică nu este dată de unitatea de păreri, ci de libertatea recunoscută tuturor de a avea propriile convingeri şi de respectul convingerilor celorlalţi. Unitatea se bazează pe viitor, adică pe convingerea că în viitor vom avea toate răspunsurile la toate întrebările şi aceasta se va întâmpla atunci când îl vom cunoaşte deplin pe Dumnezeu. (1 Corinteni 13: 12) Unitatea nu este, deci, bazată pe convingeri doctrinare comune, ci pe o Persoană comună. Ceea ce îi uneşte pe credincioşii din Biserica celor născuţi din Spirit este legătura comună cu aceeaşi Persoană, adică sursa de unde vine învăţătura Creştinismului. A fi racordat la sursă, asigură garanţia de a avea, la un moment dat, toate cunoştinţele posibile care vin din acea sursă.

Fiecare credincios născut din nou are posibilitatea de a ajunge, în mod liber, să îşi formuleze credinţa personală şi părerile care diferă se pot datora gradului diferit de cunoaştere şi analiză a doctrinelor, sau a nivelului diferit de pregătire intelectuală. Nu există o doctrină unică sau dogme de credinţă obligatorii ale Bisericii celor născuţi din Dumnezeu. Fiecare membru este mântuit în baza credinţei sale proprii şi a modului personal în care l-a înţeles pe Dumnezeu şi învăţăturile Lui. Sunt mai multe texte de referinţă, în legătură cu acest aspect, din care am ales textul din Matei 9: 29. Învăţăturile morale ale Bibliei sunt percepute, discernute şi asimilate numai în şi prin experienţa personală a fiecărui credincios în parte. Cunoaşterea în profunzime a Bibliei tipărite este o caracteristică a Bisericii celor înscrişi în Ceruri. Principiul fundamental al Bibliei, dragostea pentru Dumnezeu şi iubirea desinteresată, până la sacrificiu de sine, pentru aproapele, sunt înscrise cu „litere de sânge” în inima fiecărui membru al Bisericii celor născuţi din nou. Aceasta este „Biblia înscrisă în inimă,” sau natura lui Dumnezeu în om. 

Parcursul cunoaşterii lui Dumnezeu ne se termină o dată cu intrarea în Biserica Spirituală Unică şi este de conceput un decalaj în cunoaştere între membrii ei. Unitatea Bisericii celor Aleşi presupune formarea convingerilor proprii fără constrângere din afara conştiinţei. Experienţele spirituale nu trebuiesc confundate cu rigoarea raţionamentelor şi a logicii, care sunt instrumentele intelectuale pentru cunoaştere. Renaşterea şi transformarea morală nu înseamnă şi dobândirea, în acelaşi timp, a tuturor cunoştinţelor despre Dumnezeu. Unitatea Bisericii celor născuţi din Dumnezeu este dată de dragostea spirituală şi nu de cunoaştere.

„Acum, vedem că într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” [(1 Corinteni 13: 12-13); ref. 60 în Biblia Ortodoxă]

 Cunoaşterea lui Dumnezeu pe pământ este parţială, cunoaştem în parte, cum spune Pavel şi din acest motiv cunoaşterea noastră este relativă şi nu absolută. Cunoaşterea intelectuală este inferioară cunoaşterii spirituale directe adică cunoaşterii naturii lui Dumnezeu a cărei esenţă morală este dragostea spirituală. Cea mai sigură cale de cunoaştere a lui Dumnezeu este participarea la natura Sa, adică părtăşia cu dragostea Sa. Apostolul Pavel prezintă dragostea ca fiind cea mai bună cale.

„Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.” [(1 Corinteni 12: 31); ref. 61 în Biblia Ortodoxă]

 Această cale nespus mai bună este dragostea de natură divină pe care Pavel o descrie în capitolul următor al aceleaşi epistole.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, ne se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pierii niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va venii ce este desăvârşit, acest <<în parte>> se va sfârşi.” [(1 Corinteni 13: 4-8); ref. 62 în Biblia Ortodoxă]

Dragostea spirituală este liantul Bisericii celor înscrişi în Ceruri. Credincioşii sunt uniţi în dragostea şi prin dragostea lui Dumnezeu. Unitatea nu se face prin cunoaştere, care este secundară în raport cu dragostea. Cunoaşterea îngâmfă pe când dragostea zideşte.

“În cea ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Dar cunoştinţa îngâmfă pe când dragostea zideşte. Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” [(1 Corinteni 8: 1-3); ref. 63 în Biblia Ortodoxă]

În toate problemele legate de credinţă, nu doar în ceea ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, presupunem că avem cunoştinţe, dar dacă nu cunoaştem dragostea lui Dumnezeu nu l-am cunoscut pe El şi din punctul de vedere al spiritualităţii creştine nu suntem nimic. (1 Corinteni 13: 2) Creştinismul este dragoste în esenţa lui; rafinată spiritualizată, intelectualizată, principială, raţională, angajată, preocupată, desinteresată, profundă şi responsabilă, aceasta este „coloana vertebrală” a învăţăturii creştine, pe care se sprijină trupul spiritual al lui Cristos. „Inima” Creştinismului este ca şi cea a omului, adică un recipient pentru această dragoste spirituală. Dragostea de natură divină nu este doar un sentiment, ci o stare de spirit care porneşte din Dumnezeu şi inundă, învăluie şi pătrunde fiecare celulă a minţii noastre iar de acolo, la fel cu o supra doză de energie pozitivă, se răspândeşte în tot corpul şi se transmite lumii care ne înconjoară. Dragostea înseamnă, în primul rând, raţiune şi a gândi înseamnă a iubi, atunci când gândirea se concentrează asupra celuilalt şi când încercăm să îi privim pe cei din jur „din interiorul” persoanelor şi personalităţilor lor. A iubi înseamnă a înţelege şi pentru a înţelege trebuie să face efortul de a cunoaşte şi a asculta. Dragostea înseamnă să ne punem în locul celorlalţi şi pe aceştia să îi punem în locul nostru.

Isus Cristos a murit pe cruce, în locul nostru, pentru ca noi să putem sta cu El, pe scaunul Lui de domnie. Există o „minte proprie a inimii,” care nu este rece şi calculată, ci sensibilă şi protectoare.  Este ca un fel de creier propriu, fără să existe aşa ceva, integrat în creierul mare al fiecărui om prin care inima îşi face cunoscută voinţa. A gândi cu inima înseamnă a da materialitate gândurilor legate de ceilalţi, a lua în seamă neputinţele sau slăbiciunile lor, sensibilităţile lor, speranţele şi visele lor. A vedea în om pe Dumnezeu, înseamnă a trece dincolo de îmbrăcămintea materială a corpului său şi a îi percepe spiritul, acel necunoscut care poate cuprinde în el infintul. A vedea în oameni chipul nemuririi, înseamnă a vedea în fiecare trecător un posibil moştenitor al Împărăţiei Cerurilor. Oare nu judecăm oamenii atunci când îi iubim? Nu facem o alegere, o clasificare sau o selecţie? A nu judeca nu înseamnă oare a iubi fără a judeca? Poţi iubi ucigaşii, în serie, pe cei care induc suferinţa în mod premeditat, cei care comit genocid, distrug vieţile unor copii sau alţi oameni cu un profil similar? Putem să ne limităm într-un astfel de caz, doar la a ne ruga pentru ei, sau inima ne cere să facem dreptate? Pot astfel de oameni să fie iubiţi, cu o dragoste ca aceea a lui Dumnezeu? Nu este nici o greşeală în a iubi victimile nevinovate ale păcatului mai mult decât pe cei care care încalcă legile lui Dumnezeu şi pe cele ale oamenilor. A fi de partea victimelor, înseamnă a restabili dreptatea. A iubi, deci, înseamnă a proteja pe cei iubiţi, luptând cu nedreptatea.  Dumnezeu iubeşte pe păcătoşi dar face o judecată şi administrează o justiţie finală. Dragostea fără dreptate este oarbă şi neputincioasă, iar dreptatea fără dragoste este o rutină a unei instituţii. Dreptatea fără dragoste a devenit o instituţie, adică o formă fără fond, un „chimval zăngănitor,” aşa cum sunt şi instituţiile bisericeşti.

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu, pe scaunul Lui de Domnie.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 21);  ref. 64 în Biblia Ortodoxă]

Cunoaşterea a ceea ce înseamnă agape, dragostea spirituală, este o adevărată ştiinţă şi se obţine prin experienţa practică în raporturile cu cei care ne înconjoară, pe baza gândurilor insuflate de Duhul Sfânt. În cunoştinţele noastre teologice despre Dumnezeu putem greşi, dar în cunoaşterea a ceea ce înseamnă agape, devenim una cu El, avem acceaşi motivaţie ca şi El şi înţelegem  ce l-a determinat pe Isus Cristos să acţioneze, în modul în care a făcut-o şi să accepte în mod voluntar crucea. Credinţa însăşi lucrează prin dragoste (Galateni 5: 6) Cunoaşterea lui Dumnezeu este foarte importantă este chiar esenţa vieţii veşnice, numai că ea este trecătoare. (Ioan 17: 3; 1 Corinteni 13: 8)  După un timp mai îndelungat, petrecut cu Dumnezeu, în împărăţia Lui, vom cunoaşte totul despre El şi ceea ce va rămâne este dragostea. (1 Corinteni 13: 8) Întrucât în timpul existenţei noastre pe pământ nu putem avea o cunoaştere intelectuală completă a lui Dumnezeu, dar putem experimenta plinătatea dragostei Lui, pe care o avem în Isus Cristos ceea ce este complet şi deplin este mai mare decât ceea ce este parţial. (1 Corinteni 13: 13) În Cristos şi în jertfa lui pe cruce avem plinătatea iubirii lui Dumnezeu la care toţi credincioşii sunt chemaţi.

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” [(Ioan 13: 34-35); ref. 65 în Biblia Ortodoxă]

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” [(Ioan 15: 12-13); ref. 66 în Biblia Ortodoxă]

Suntem chemaţi să experimentăm pe pământ plinătatea dragostei lui Dumnezeu, aşa cum s-a manifestat în persoana lui Isus, dar, cu siguranţă, nu o să putem experimenta plinătatea cunoaşterii infinitului care este Dumnezeu, care nu poate fi cuprins în limitele unor existenţe finite. (Efeseni 3. 18-19) Acela care cunoaşte dragostea lui Dumnezeu ajunge plin de toată plinătatea lui Dumnezeu. Acela va cunoaşte lărgimea care se referă la cuprinderea acestei iubiri, lungimea care se referă la durata ei, adîncimea care se referă la locul adânc din care Cristos ne-a scos la lumină şi înălţimea, adică înalturile spirituale unde suntem duşi de El.

 Nu are nici un sens disputa pentru doctrine, pentru a stabili care dintre acestea este cea mai „adevărată,” deoarece nimeni nu îl cunoaşte din punctul de vedere al existenţei Sale, în deplinătatea Lui, pe Dumnezeu şi nimeni nu poate cunoaşte realităţi infinite, pe care nu le poate concepe. Acesta nu este agnosticism ci doar recunoaşterea anumitor limite. Numai când acest principiu este acceptat, se deschide calea unităţii între credincioşi. Acest principiu nu poate fi acceptat decât de aceia, care fiind născuţi din nou, experimentează dragostea spirituală. Pe pământ, singura cunoaştere completă a lui Dumnezeu este cunoaşterea dragostei lui. Cunoaşterea intelectuală este posibilă şi poate merge foarte departe, dar este limitată de condiţia umană. Pe de altă parte însă, dragostea lui Dumnezeu pentru noi, pe care a desfăşurat-o în Isus Cristos, nu a fost limitată cu nimic de condiţia umană a Mântuitorului, chiar mai mult, exprimarea ei a fost potenţată de aceasta, în sensul că lumea noastră a permis cel mai bine să se vadă uriaşa desfăşurare a dragostei divine pe fundalul contrastului dintre măreţia Existentului divin şi condiţia lamentabilă a omului. Cunoaşterea dimensiunilor dragostei lui Dumnezeu este posibilă atunci când avem acelaşi gând pe care l-a avut şi Isus Cristos.

“Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Cristos Isus.” [(Filipeni 2: 4-5); ref. 67 în Biblia Ortodoxă]

Legile sunt făcute pentru a îi proteja pe oameni de semenii lor. Dumnezeu, însă, ne protejează şi ne învăluie cu dragostea lui. Dragostea nu poate şi nu trebuie să fie reglementată prin lege sau regulamente de funcţionare. Ea este o stare psihologică, în acelaşi timp naturală şi supranaturală. Nimeni nu trebuie să ne înveţe să iubim, această trăire este înscrisă în codul nostru genetic. Cum poate cineva să spună că nu mai există nimic bun în lumea în care trăim, atâta vreme cât oamenii încă se mai iubesc unii pe alţii? Isus Cristos nu ne propune ceva nou şi neobişnuit, din punct de vedere moral, ne propune dragostea. Fiecare om ştie ce este dragostea, fără chiar să fie Creştin. Oamenii se iubesc unii pe alţii de milenii, cu mult înainte de venirea lui Isus Cristos pe pământ. Ceea ce face deosebit Cristos, este că ne vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, arătându-ne că şi Dumnezeu este, într-un fel, la fel ca şi noi, că El încearcă aceleaşi trăiri ca şi noi. Isus ne arată că dragostea este o trăire divină, mai mult, că ea are o origine divină. Isus Cristos a venit să ne spună că Dumnezeu ne iubeşte.

 În dragoste, noi şi Dumnezeu suntem una. Dragostea este scânteia divină care există în fiecare om. Prin dragoste devenim ca Dumnezeu, devenim dumnezei. (Ioan 10: 34-36) Cine iubeşte oricare fiinţă umană, simte ceea ce simte şi Dumnezeu. Trebuie să ajungem să simţim şi să gândim ceea ce simte şi gândeşte Cristos, căci în felul acesta devenim una cu El şi ajungem la înălţimea plinătăţii staturii lui. (Efeseni 4: 13) Scopul este să ajungem ca El. Aceasta este puterea şi frumuseţea Creştinismului şi nu nesfârşitele lupte pentru întâietate. Isus Cristos a ridicat dragostea la nivelul de principiu, arătându-ne că nimic altceva nu are valoare înaintea lui Dumnezeu (1 Ioan 4: 8) Dragostea este cea mai bună conştiinţă a omului. Ea ne spune ce să facem în fiecare moment, ea este conştiinţa care ne arată ce este bine şi ce este rău. Este vorba de dragostea dezinteresată şi nu de cea care tratează pe cel iubit ca pe un obiect folositor. Ce nevoie am mai avea de protecţie, dacă toată lumea ne-ar iubi? Numai că lumea creştină nu ne iubeşte, ea ne organizează după regulile ei şi după aceea ne lasă pradă deziluziilor.

Consider că oamenii au tot dreptul să aleagă una sau cealaltă dintre interpretările posibile ale Bibliei, dar înţelegând că toate aceste interpretări sunt relative, aceiaşi oameni ar trebui să pună dragostea de natură divină mai presus decât orice deosebire de păreri. Creştinismul este religia mântuirii prin dragoste, adică cine iubeşte ca şi Cristos, acela va fi salvat. Poţi greşi în aprecierea unui amănunt tehnic, al unei doctrine sau păreri despre un anumit aspect al credinţei, deoarece oamenii nu sunt salvaţi prin cunoaşterea doctrinelor Bibliei, nici măcar prin cunoaşterea completă a lui Dumnezeu în lumea aceasta, ci sunt salvaţi prin dragoste. Credinţa în Dumnezeu se bazează pe recunoaşterea dragostei Sale pentru noi şi nu pe faptul că avem dreptate în părerile noastre despre El. Părerea mea este că în viaţa aceasta, oricât de mult ne vom apropria de cunoaşterea lui Dumnezeu, nu vom şti, în orice caz, decât într-o mică proporţie, ceea ce este El. Putem, însă, aprecia ce dragoste a avut Dumnezeu pentru noi, dacă a venit pe pământ, a luat un chip de om şi s-a supus tuturor vicisitudinilor condiţiei umane, pentru a da fiecăruia şansa vieţii veşnice. Pe de altă parte, a cunoaşte cât mai multe despre Dumnezeu, este tot o formă de dragoste, deoarece, dragostea presupune dorinţa de a îl cunoaşte, cât mai bine, pe Cel iubit şi în felul acesta, suntem în măsură să îl facem cunoscut omenirii.

Instituţiile bisericeşti nu funcţionează după principiul dragostei, ele funcţionează după regulamente, prin care încearcă să îi protejeze pe membrii ei, unii de ceilalţi. Pericolul este confuzia între ceea ce se vede şi ceea ce se află dincolo de ceea ce se vede. Trupul omului ascunde spiritul lui şi instituţiile bisericii ascund Biserica Spirituală Unică. Universul ascunde Spiritul lui Dumnezeu, dar Biserica celor născuţi din Spirit este trupul lui Isus Cristos. Este adevărat că aceasta este formată din oameni, care au şi trupuri nu doar spirite, dar spiritul este cel care îi conduce şi nu trupul.

Libertatea fiecărui credincios de a formula propriul crez şi propriile doctrine

Să ne imaginăm, însă, că un credincios, doritor de a înţelege mai bine pe Dumnezeu, studiază învăţăturile mai multor culte şi denominaţiuni şi în felul acesta ajunge să îşi formuleze propria doctrină. De remarcat este faptul că un astfel de credincios creştin se află „între confesiuni”, adică nu se conformează perfect cu nici o doctrină creştină existentă. Bariere doctrinare, de ne trecut, adevărate ziduri religioase ale Berlinului, au fost create între Creştini şi în perimetrul trasat de acestea şi-au asigurat bunăstarea reprezentanţii instituţiilor bisericeşti, care apără aceste bariere ca pe propriile lor metereze. Aceste frontiere artificiale ar trebui să devină permeabile şi să permită credincioşilor să gândească cu propria lor minte şi să hotărască singuri, ce pot să creadă şi ce nu pot să creadă şi în nici un caz să nu li se impună ce se creadă.

Prin urmare, un alt element al instituţionalismului este impunerea conţinutului unor doctrine asupra credincioşilor, cu ajutorul autorităţii instituţiilor religioase. Individul trebuie să creadă ceea ce crede organizaţia bisericească de care aparţine şi nu ceea ce crede el sau ea, urmându-şi convingerile proprii. Individul nu este stimulat să cerceteze şi să formuleze propria sa credinţă şi să îşi găsească, în acest mod, identitatea sa spirituală. Apare un element de oprimare ideologică şi represiune a gândirii libere. Inspiraţia lui Dumnezeu devine monopolul organizaţiilor religioase creştine şi capacitatea de a o recepta nu mai este recunoscută fiecărui credincios, în mod individual.

Este util de precizat următorul aspect, legat de inspiraţie. Orice doctrină religioasă creştină care există în momentul de faţă, este bazată, la originile ei, pe opiniile unor persoane. Acestea au fost la fel de inspirate ca şi oricare alt credincios născut din nou, care trăieşte în prezent. Astfel de persoane credincioase, nu au beneficiat de „o cale scurtă” pentru a înţelege diversele aspecte ale credinţei creştine, ci ele au fost vocea care a exprimat ceeea ce se putea spune despre Dumnezeu în acel moment istoric, în baza cunoştinţelor acumulate de umanitate până atunci. Teoriile despre Dumnezeu au evoluat la fel ca şi cele ştiinţifice, duse înainte de oameni cu o capacitate intelectuală, teologică şi filozofică deosebită. Aşa au fost Augustin, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, sau Grigore de Nisa şi alţii. Aceştia au fost declaraţi şi sfinţi, şi în cazul lui Augustin prea-fericit, pentru aportul deosebit pe care l-au adus la gândirea creştină. Persoanele care au emis opiniile lor, acelea care au stat la baza dogmelor credinţei, nu au fost mai inspirate decât membrii contemporani ai Bisericii celor născuţi din Dumnezeu. Nu există şi nu a existat nici în trecut o inspiraţie specială, care funcţionează exclusiv în zona doctinelor sau a dogmelor. Biblia nu ne vorbeşte de o astfel de inspiraţie, cu caracter special, ci doar de inspiraţie, în general. Prin urmare, fiecare credincios născut din nou, are dreptul să analizeze orice doctrină sau orice dogmă doreşte şi trebuie să aibă posibilitatea de a îşi exprima puctul de vedere liber.

Creştinismul este o relaţie dintre om şi Dumnezeu şi, de asemenea, şi o relaţie inter-umană. Omul, pus faţă în faţă cu Dumnezeu, îşi croieşte destinul său veşnic şi trebuie să aleagă între mai multe posibilităţi. Prin libertatea sa de alegere, fiinţa umană se configurează pe sine, dar ca să existe libertate, trebuie să existe mai multe opţiuni şi posibilitatea de a alege. Lucrul acesta nu este permis de către Bisericile corporatiste, care încearcă să îl menţină pe credincios dependent de ele. Ce se întâmplă dacă un credincios găseşte răspândite în toate doctrinele cercetate de el, sau ea, elemente convingătoare care răspund aşteptărilor sale spirituale? Acesta devine o persoană, care este stimulată să caute şi să cerceteze Scripturile.

Mulţi credincioşi au fost însă învăţaţi, de către Bisericile instituţionale, să abandoneze în seama altora această muncă şi să îi lase pe alţii să hotărască ce trebuie să creadă. Lucrul acesta este greşit, deoarece preotul sau pastorul sau reverendul nu trebuie văzut ca şi un instalator, care ne repară o ţeavă atunci când ea se strică. În materie de Creştinism, noi suntem „instalatorii” care trebuie să ne consolidăm credinţa creştină, prin alegerile pe care le facem. Noi suntem o rezultantă a propriilor noastre opţiuni şi, prin ele, ne formăm ca fiinţe spirituale. Dacă timpul limitat nu ne permite să facem personal toată această cercetare a învăţăturilor creştine, ar trebui să le considerăm, pe toate, ca având valoare egală şi să ne ataşăm direct de persoana lui Cristos, deoarece nu doctrinele creştine sunt acelea care au puterea de a conferi viaţa eternă ci Persoana lui Dumnezeu. Probabil că cea mai aproape de posibilitatea de a răspunde nevoilor spirituale ale oamenilor este o doctrină creştină deschisă, care să cuprindă elemente ale acestor doctrine fixe şi alte elemente desprinse din cultură şi experienţa personală a fiecărui credincios. Toate doctrinele creştine, la un loc, împreună cu toată cultura întregii umanităţi, conţin un început de cunoaştere ontologică a lui Dumnezeu. Fiecare doctrină, în mod particular, subliniază, de regulă, un anumit aspect al credinţei creştine şi de aceea este important a cunoaşte cât mai multe dintre ele. Totuşi, cunoaşterea dragostei lui Cristos este cea care ne mântuieşte.

Prin cunoaşterea unei multitudini de doctrine şi a raporturilor dintre ele, prin înţelegerea cauzelor pentru care acestea au fost constituite şi prin analiza valorii fiecărei propuneri în parte, credincioşii au posibilitatea să îşi dezvolte discernământul lor propriu şi, în felul acesta, să aleagă corect, adică, să găsească calea cea îngustă. Pentru a găsi această cale îngustă, credincioşii trebuie să o caute, în primul rând cercetând personal Scripturile dar şi diversele modalităţi în care acestea au fost interpretate, de-a lungul timpului. Mai presus de orice, fiecare om care aspiră la un viitor, împreună cu Dumnezeu, trebuie să încerce să înţeleagă mentalitatea lui Cristos şi modul Lui de a gândi.

Tot ceea ce am scris în această lucrare este bazat pe textele Bibliei dar şi pe faptele istoriei Creştinismului, în care se revelează adevăratele culori ale învăţăturilor pe care multe din Bisericile corporatiste le susţin. Cunoaşterea istoriei viitorului, prezentată de cartea lui Daniel şi Apocalipsa lui Ioan, este, de asemenea, cheia pentru a găsi calea îngustă, pentru că în ele se află cuprins adevărul despre Biserica lui Dumnezeu. Cu toate acestea, cea mai bună cale este să ne cunoaştem pe noi înşine atunci când Dumnezeu locuieşte în noi. Cunoscându-l pe Dumnezeul viu din noi, observând ce gânduri, ce stări şi ce sentimente gândeşte şi trăieşte El în noi şi ce acţiuni vrea să întreprindă prin noi, putem foarte bine să îl înţelegem pe El. Trebuie să îl cunoaştem pe Dumnezeu prin oameni, prin Cristos, prin noi înşine. Ceea ce vreau să spun este că nu este întâmplător, ci are un motiv temeinic faptul că Dumnezeu s-a întrupat tocmai într-un om şi de aceea, în interiorul oamenilor şi în primul rând al nostru, îl putem găsi pe El. Dumnezeu se întrupează, în mod actual, în fiecare din cei care sunt ai Lui, în sensul că ei sunt Trupul spiritual a lui Cristos şi Templele Duhului Sfânt. Fiecare persoană, în care locuieşte Dumnezeu, este o întrupare a lui Cristos. Bisericile corporatiste sunt şi ele trupuri dar sunt trupuri instituţionale, care au o cu totul altă natură decât Trupul spiritual al Bisericii lui Cristos. În interiorul mulţimilor amestecate, în mod ne omogen, în Bisericile corporatiste, este foarte greu să discernem câte ceva din ceea ce este Dumnezeu cu adevărat. Isus ne iubeşte pe noi şi noi îl iubim pe El, pentru ceea ce este şi ceea ce a făcut pentru noi, dar cei din jurul nostru, în care nu locuieşte El, nu ne pot oferi dragostea lui Dumnezeu. Dacă ne aşteptăm la aşa ceva, vom fi dezamăgiţi şi mulţi trec chiar în aceste momente prin astfel de dezamăgire.

„Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.” [(Matei 24: 9-13); ref. 68 în Biblia Ortodoxă]

Tabloul pe care Isus Cristos l-a zugrăvit mai sus este o frescă contemporană a atmosferei din interiorul Bisericilor instituţionale. Trăim într-o zonă geografică, în care Creştinismul este predominant în Europa şi prorocii mincinoşi nu pot fi decât credincioşii creştini din jurul nostru. Dragostea multora din cei care ne înconjoară s-a răcit deja, pentru că mulţi nu au nici un fel de dragoste.

“Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, ne înfrânaţi, neîmblânziţi, ne iubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.” [(2 Timotei 3: 1-5); ref. 69 în Biblia Ortodoxă]

Acestea sunt caracteristici care se aplică, de asemenea, tot Creştinilor. Unii credincioşi frecventează Bisericile corporatiste şi afişează multă evlavie, dar nici măcar nu ştiu că trebuie să locuiască în ei Isus Cristos şi puterea Duhului Sfânt. „<<Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut>>? Ei i-au răspuns: <<Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt>>.” (Faptele Apostolilor 19: 2) Majoritatea credincioşilor creştini, din zilele noastre, nu înţeleg esenţa prezenţei Duhului Sfânt în viaţa lor. Aceştia nu au nici cea mai mică idee despre lucrarea Mângâietorului şi nu au experimentat niciodată darurile spirituale. De aceea nu au nici roadele Duhului Sfânt şi credinţa lor se reduce doar la o formă de evlavie superficială şi exterioară. Acesta este Creştinismul popular, practicat de Creştinii „lumeşti,” aceasta este religia instituţională. De exemplu, credincioşii Ortodocşii au tot ce le trebuie pentru a desfăşura puterea lui Dumnezeu, din plin, adică darurile şi roadele Duhului Sfânt, dar nu sunt învăţaţi şi stimulaţi să facă acest lucru. Mulţi nici nu ştiu în ce constă desfăşurarea acestei puteri, sau consideră, în mod eronat, că aceasta este rezervată numai pentru membrii cultelor de tip Penticostal. Când vor simţi puterea lui Dumnezeu în practică, ei nu se vor mai mulţumi doar cu o formă de evlavie ci vor cunoaşte din plin această putere şi binefacerile acesteia asupra lor.

Recunoaşterea participării la Biserica Spirituală Unică nu depinde de voinţa nici unui om, în afară de cel implicat. Numele Bisericii celor născuţi din Dumnezeu nu este trecut în nici o evidenţă înregistrată şi, de fapt, până acum nici nu avea nici un nume. Există, de două mii de ani, fără ca mulţimile să fie conştiente de acest lucru. Ea există şi în prezent şi va exista totdeauna, în mod discret, în inimile şi minţile unor credincioşi, care o poartă cu ei ori unde se duc. Biserica celor Aleşi nu deţine în proprietate propriile ei clădiri, deoarece sediul ei este în interiorul fiinţelor umane. Cine o caută o poate găsi acolo şi chiar îi poate face loc în el însuşi, sau în ea însăşi. Membrii acestei Biserici nu se împart în personal bisericesc şi laic, deoarece toţi membrii acesteia sunt egali între ei şi din punct de vedere funcţional, sunt dotaţi cu daruri duhovniceşti, exclusiv după voia lui Dumnezeu (1 Corinteni 12: 11) Toţi membrii acestei Biserici sunt angajaţi, alături de Isus, în ceea ce are El încă de făcut, pe acest pământ. Atunci când descrie structura Bisericii, apostolul Pavel nu face nici o referire la existenţa, în cadrul ei, a unor persoane fără daruri şi nici nu poate face, deoarece a nu avea darurile Duhului Sfânt echivalează cu a nu avea nici o misiune în cadrul adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, ceea ce nu este posibil.

“Apoi le-a zis: <<Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoţii pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşa. >>.” [(Marcu 16: 15-18); ref. 70 în Biblia Ortodoxă]

Isus a stabilit o misiune pentru toţi ucenicii Lui, nu doar pentru lideri, am precizat că în realitate, nici nu există aşa ceva, ci pentru oricine se află într-o relaţie personală cu El. Cine nu are o astfel de legătură, nu este cunoscut de Isus Cristos, chiar dacă este familiar cu preotul, pastorul sau prezbiterii instituţiei bisericeşti unde frecventează.

„Voi nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui.” [(Romani 8: 9); ref. 71 în Biblia Ortodoxă]

Nu poate nimeni să fie renăscut spiritual altfel decât prin naşterea din apă şi din Duh şi nu poate nimeni să fie născut din Duh, fără să aibă darurile şi roadele Duhului Sfânt. Nimeni nu poate să fie al lui Cristos, adică parte din adevărata Sa Biserică, fără să aibă Duhul lui Cristos, adică Duhul Sfânt. Din acest motiv, Apostolul Pavel nu a enumerat persoane fără daruri duhovniceşti, atunci când s-a referit la componenţa Bisericii lui Dumnezeu.

 Biserica celor înscrişi în Ceruri este condusă direct de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, fără nici un fel de intermediar uman, pe baza a cu totul alte principii decât cele administrative sau clericale. Principiul fundamental este dragostea de natură divină, care conferă unitatea creştină. Dumnezeu nu este un conducător, el este un Mire, gata să îşi jertfească viaţa pe cruce pentru Mireasa Sa, adică pentru Biserică. Dumnezeu nu este un şef care aşteaptă să fie servit, deoarece îi face plăcere să îi servească El pe cei pe care îi iubeşte şi preferă, mai degrabă, să dea decât să primească.

“În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: <<Este mai ferice să dai decât să primeşti>>.” [(Faptele Apostolilor 20: 35); ref. 72 în Biblia Ortodoxă]

 Dumnezeu este un cavaler romantic şi îndrăgostit de oameni şi aşteaptă ca aceştia să îi primească dragostea. Dumnezeu a făcut o declaraţie de dragoste întregii lumi, atunci când şi-a jertfit Fiul ca să moară pentru păcatele oamenilor. El este, de asemenea, un Tată iubitor, care doreşte tot ceea ce este mai bun pentru copii Săi. (Luca 11: 13) Toate acestea sunt desigur metafore, care exprimă imperfect principiile spiritualităţii.

Biserica celor născuţi din nou are un singur mare preot care este Isus Cristos.

“De aceea şi poată să mântuiască în chip desăvârşită pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei. Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca şi ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.” [(Evrei 7: 25-27); ref. 73 în Biblia Ortodoxă]

“Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumii.” [(1 Ioan 2: 1-2); ref. 74 în Biblia Ortodoxă]

“Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos.” [(1 Timotei 2: 5); ref. 75 în Biblia Ortodoxă]

Toţi membrii Bisericii Celor înscrişi în Ceruri sunt o preoţie sfântă şi sunt în unitate cu Păstorul divin. (1 Petru 2-5) În Noul Testament s-a desfiinţat preoţia din Vechiul Testament, adică funcţionarii religioşi care îndeplinesc un serviciu, pentru care sunt recompensaţi. Fiecare credincios născut din Dumnezeu este un preot, chiar dacă nu poartă uniformă şi aceasta este învăţătura Bibliei foarte clar exprimată.

„şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său.” [(Apocalipsa lui Ioan 1: 6); ref. 76 în Biblia Ortodoxă]

Unele Biserici instituţionale se agaţă, în continuare, de ideea de preoţie ca o categorie aparte faţă de marea masă a credincioşilor. Preoţii N.T. nu sunt mijlocitori între om şi Dumnezeu, ci singurul mijlocitor este Isus Cristos, deoarece El întruneşte în Persoana Lui, în mod complet şi perfect, calitatea de om şi cea de Dumnezeu. Cine altcineva decât Isus ar putea, mai bine ca El, să facă legătura dintre Dumnezeu şi om? Numai El este acela care poate să înţeleagă realitatea din ambele perspective, adică din aceea de Dumnezeu dar şi din aceea de om. Numai El a murit pentru toţi oamenii, pentru ca aceştia să poată fi mântuiţi în baza jertfei Lui. Numai jertfa Lui este acceptată, pentru că este una fără defect, adică fără păcat.

“<<El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug>>. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” [(1 Petru 2: 22-24); ref. 77 în Biblia Ortodoxă]

Deosebirea dintre credincioşii născuţi din Duh şi cei care nu au parcurs acest proces este că, cei din urmă, nu au o relaţie personală cu Dumnezeu, nu practică credinţa creştină în spiritul ei, ci doar în litera ei şi nu sunt interesaţi de o reală renaştere spirituală. Este greu de făcut o delimitare clară şi nici nu trebuie ca cineva să judece şi, cu atât mai puţin, să condamne, dar darurile şi roadele Duhului Sfânt sunt vizibile le cei care le au şi aşa cum ne-a învăţat Isus, pomul se cunoaşte după roadele pe care le face. (Matei 7: 15-20) 

Creştinii ne născuţi din nou tratează credinţa în mod formal, considerând-o ca pe o tradiţie care trebuie îndeplinită, o condiţie pentru ca cineva să se asigure că este ajutat de Dumnezeu. Această categorie de credincioşi nu fac altceva decât să ceară. Egoismului uman se poate manifesta foarte bine într-un cadru religios. Asta au făcut oamenii din totdeauna, au căutat să câştige bunăvoinţa “divinităţilor,” pentru destinul lor, fie că aceste divinităţi erau zeii Greciei antice, soarele pentru Romani sau Baal pentru Canaaniţi. Pe de altă parte, Creştinismul semnifică o cu totul altă morală, aceea a sacrificiului de sine. Până la Isus Cristos animalele erau sacrificate pentru obţinerea bunăvoinţa zeilor. Pentru prima dată, în cadrul Creştinismului, este Dumnezeu Acela care îşi sacrifică Fiul pentru binele omenirii. S-au inversat rolurile, nu mai este omul, acela care sacrifică ceva pentru divinitate, ci este Dumnezeu acela care îl sacrifică pe Isus, pentru a câştiga înţelegerea şi dragostea oamenilor.

Câteodată, toate aspiraţiile înalte, prezentate de Creştinism, rămân simple idealuri, devenite, prin voinţa oamenilor, utopice. Indiferenţa şi invidia sunt la ele acasă în multe din instituţiile bisericeşti creştine. Pe de altă parte, credincioşii născuţi din Dumnezeu doresc mai mult să dăruiască decât să ceară, doresc să ofere celor din jur dragostea lor spirituală, dar pentru că nu sunt ca „toată lumea”, ei sunt uneori consideraţi „exageraţi” şi de aceea, priviţi cu suspiciune şi ocoliţi. Orice credincios spiritual pune, înaintea oricărei autorităţi umane, pe Dumnezeu şi pentru acesta, sau aceasta, obiceiurile omeneşti sunt totdeauna secundare ca importanţă, faţă de relaţia personală cu Isus.

În Biserica celor înscrişi în Ceruri, credincioşii se află într-o unitate spirituală perfectă între ei, dar această unitate nu este dată de nici o formă de organizare umană, de nici o instituţie oficială, deoarece este vorba de o unitate spirituală, care se realizează în şi prin Persoana lui Isus Cristos şi nu de către o organizaţie pământească. Cu alte cuvinte, atunci când indivizii sunt animaţi de acelaşi Duh şi sunt conduşi de aceleaşi principii şi adoptă aceeaşi atitudine existenţială, între ei se stabileşte o legătură invizibilă, percepută doar prin reverberaţia unei emoţii umane, care nu poate scăpa ochiului interior. O vibraţie electrizantă ţine locul unor regulamente impuse de cei mai mulţi, iar Cristos apare ca un soare interior, în jurul căruia orbitează întreaga fiinţă spirituală.

Biserica celor născuţi din Spirit nu este un ansamblu de structuri organizatorice sau ierarhii, ci este un Templu în care locuieşte Duhul Sfânt. Fiecare credincios, născut din nou, este un Templu şi toţi împreună reprezintă Templul, care este Biserica celor înscrişi în Ceruri. Nici un alt Templu sau construcţie realizată de om nu îi poate lua locul, deoarece aceasta este casa duhovnicească a lui Dumnezeu (1 Petru 2: 5). Dumnezeu locuieşte în oameni aşa cum a locuit şi în Isus Cristos şi numai în măsura în care astfel de oameni se află în interiorul unei clădiri, în acea clădire se află şi Dumnezeu.

“Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” [(2 Corinteni 3: 17); ref. 78 în Biblia Ortodoxă]

“Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El.” [(1 Corinteni 6: 17);  ref. 79 în Biblia Ortodoxă]

„Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei.” [(Ioan 17: 26); ref. 80 în Biblia Ortodoxă]

 Atunci când îl căutăm pe Dumnezeu într-un anumit loc şi nu îl găsim acolo, acest lucru se întâmplă pentru că în acel loc nu se află nici un om în care locuieşte Dumnezeu, deci nimic din Biserica celor Aleşi. Cel mai sigur loc unde îl putem găsi pe Dumnezeu este în noi înşine, în mintea şi în inima noastră, dacă îl primim pe El să locuiască în noi. Spre deosebire de oameni, El nu locuieşte în palate sau catedrale, El este un Spirit care locuieşte în alte spirite. În vechime, Dumnezeu se cobora în Templul poporului Israel, dar astăzi numai este aşa. Omul a devenit un Templu numai după ce Isus Cristos s-a întrupat într-un corp omenesc şi Duhul Sfânt s-a pogorât pe pământ.

În Biserica celor născuţi din nou nu există bariere doctrinare între membrii ei. Fiecare credincios este liber să creadă aşa cum îl determină convingerile lui personale. Ortodocşii, Romano Catolicii, Anglicanii, Protestanţii, Calviniştii, Neoprotestanţii etc., vor crede ceea ce au fost învăţaţi să creadă, dar fiecare om trebuie să aibă şi dreptul de opţiune transfrontalieră între confesiuni cât priveşte alegerea doctrinelor care par cele mai concludente. Studiind o gamă mai largă de învăţături spirituale, în faţa omului modern se deschide o perspectivă mult mai bună, pentru a îl înţelege pe Dumnezeu. Nu este clar de ce credincioşii nu ar putea avea o nouă deschidere personală, în privinţa unui adevăr spiritual, sau al altuia, aducând, astfel, un aport important la o mai bună înţelegere a lui Dumnezeu. Intoleranţa religioasă este bazată pe principiul absolutizării şi radicalizării cunoaşterii parţiale a unor realităţi. A înlocui întregul cu o parte a sa, este o absurditate, de aceea intoleranţa religioasă este o absurditate.

Creştinii spirituali pun accentul pe legătura lor personală cu Isus Cristos şi nu pe credinţele imperfecte, considerate a fi date odată pentru totdeauna. Ei ştiu că toate doctrinele sunt doar tentative de a îl înţelege pe Dumnezeu, de a îl explica şi de a vorbi despre El. Nici o doctrină nu este completă şi, de aceea, învăţăturile oamenilor despre Dumnezeu nu ar trebui absolutizate. Adevărata cunoaştere va fi numai atunci când îl vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă (1 Corinteni 13: 12) Viziunea Bisericii Spirituale Unice presupune acceptarea, ca fraţi a tuturor Creştinilor, independent de ideile despre Dumnezeu pe care le au. Atâta vreme cât cunoaştem în parte, nimic nu ne dă dreptul să credem că ştim mai bine decât alţii.

Ideologiile dezbină, pe când spiritul dă viaţă. Este bine ca oamenii să aibă convingeri în probleme legate de credinţa creştină, dar ele nu trebuiesc lăsate să dezbine şi să învrăjbească, nu trebuiesc să fie considerate prioritare în viaţa spirituală. Prioritatea o deţine agape adică dragostea necondiţionată pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Această dragoste nu trebuie să fie împiedicată de existenţa unor păreri diferite în probleme de credinţă. Nici unul dintre elementele instituţionale nu se regăsesc în Biserica Spirituală Unică. Nici autoritatea ierarhică între Creştini, nici represiunea şi nici barierele doctrinare. Principiul fundamental este libertatea de a cerceta şi de a crede, conform propriilor convingeri şi nu impus de o instituţie religioasă.

Există o singură Biserică a celor înscrişi în Ceruri, dar multe instituţii bisericeşti şi asta este principala dificultate. Biserica celor născuţi din Spirit nu este latura spirituală a instituţiilor religioase, ci, mai degrabă, acestea din urmă sunt o extensie, un organism social, creat în numele acesteia. Organizaţia umană este divizată în multe  denominaţiuni, lucru care reflectă imperfecţiunea umană, dar adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o unitate perfectă, lucru care reflectă principiul unităţii iubirii creştine. În realitate, există o singură Biserică, un singur Dumnezeu şi multe organizaţii religioase, multe Biserici corporatiste, care se contrazic una pe cealaltă.

Creştinii spirituali, nu doar cei cu numele, nu sunt structuraţi pe trepte ierarhice. Ei sunt mădularele aceluiaşi trup care este Biserica lui Isus Cristos. A afirma despre Creştini că sunt una cu Dumnezeu, înseamnă mai mult decât a spune că sunt egali cu Dumnezeu. A spune că cei credincioşi sunt egali cu Dumnezeu, poate fi o deformare generată de limitarea limbajului, dar a spune că cei ce cred în Dumnezeu sunt chemaţi de a fi una cu El, este chiar textul preluat din Evanghelia lui Ioan (Ioan 17: 21-23)

Dacă nici o organizaţie religioasă, ca atare, ca şi instituţie, nu poate fi mântuită, Biserica celor înscrişi în Ceruri este chemată la mântuire în integralitatea ei. Nu este mântuită în bloc, ca şi colectivitate, ci este mântuită prin salvarea fiecărui individ în parte. Cărămida de bază a Bisericii celor născuţi din nou este individul şi nu colectivitatea. Biserica celor născuţi din Spirit este formată din persoane care au fost salvate, în mod individual, de Isus Cristos şi toţi împreună sunt legaţi între ei în şi prin Persoana lui Cristos, prin Duhul Lui, care locuieşte în fiecare din ei. În mod necesar, ei constituie şi o colectivitate spirituală, dar existenţa acestei colectivităţii este determinată, în primul rând, de existenţa unei relaţii persoanele între persoanele care o compun şi Dumnezeu. Colectivitatea nu este o entitate în sine, independentă funcţional şi detaşată de indivizii care o compun, aşa cum sunt corporaţiile bisericeşti. Această Biserică, fiind o entitate divină şi nu o structură umană sau divino umană, este concepută de Dumnezeu ca o unitate tot atât de perfectă ca şi unitatea însăşi a lui Dumnezeu. Toţi membrii ei ascultă de Dumnezeu şi Dumnezeu ascultă de toţi membrii ei. Consensul tuturor, bazat pe principiul dragostei creştine şi nu frica de consecinţele ne respectării regulilor, este aceea care conferă garanţia ascultării de Dumnezeu.

Fiecare credincios este evaluat şi acceptat de Dumnezeu în funcţie de credinţa sa proprie şi nu de doctrinele  unei comunităţii. Fiecare răspunde pentru conduita sa personală şi nu pentru conduita altora. Omul nu ajunge la Dumnezeu prin medierea unei comunităţi, ci comunitatea spirituală a Bisericii adevărate  este cea care este formată din toţi oamenii care au ajuns deja, şi aceia care vor ajunge la El. Chemarea lui Dumnezeu este individuală şi nu colectivă şi Isus s-a adresat celor chemaţi şi nu unor colectivităţi constituite.

Biserica Spirituală Unică este ţinută împreună prin Duhul Sfânt care este liantul acestei construcţii spirituale şi mortarul care ţine legate „cărămizile” umane, sunt darurile carismatice ale Duhului Sfânt, dintre care cel dintâi şi cel mai important este dragostea de natură divină. (Romani 5: 5) Dacă ar fi să existe un singur semn obligatoriu al botezului cu Duhul Sfânt, ceea ce de fapt nu este cazul, acest semn ar fi dragostea spirituală şi nu vorbitul în limbi. Acela care nu are dragoste de natură divină nu este născut din Dumnezeu şi nu are cum să fie botezat cu Duhul Sfânt. Dragostea de natură divină însă, este mai mult decât un semn al botezului cu Duhul Sfânt, este prezenţa naturii divine în om. Cu alte cuvinte, acela în care nu se manifestă darul spiritual al iubirii, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, deci nu are cum să fie în relaţie cu El prin intermediul Duhului Său. (1 Ioan 4; 8) Darurile carismatice nu trebuiesc căutate pentru ele însele şi nici nu trebuie să facă marca exclusivă a unei anumite instituţii religioase de tip Evanghelist. Se crede, în mod cu totul eronat, că doar apartenenţa la Biserica instituţională Penticostală garantează, pentru individul credincios, accesul la darurile carismatice. Nu apartenenţa la Biserica instituţională Penticostală conferă darurile spirituale, ci apartenenţa personală la Dumnezeu garantează manifestarea puterii Duhului Sfânt. 

Este adevărat că, în continuarea mişcării pornite în 1906, de Wiliam Seamoore, în S.U.A., Penticostalismul acordă importanţa cuvenită darurilor carismatice. Cu toate acestea, accentul pe care acest tip de instituţii bisericeşti îl pune pe vorbitul în limbi sau glosolalie este dăunător, deoarece deturnează atenţia de la manifestarea altor daruri, cum ar fi prorocia, care au o funcţie mai importantă în vederea edificării spirituale a credincioşilor. (1 Corinteni 14: 39) Orice credincios Ortodox sau Romano-catolic sau Protestant, sau aparţinând oricărei confesiuni creştine, care este născut din Dumnezeu, are o relaţie cu El prin Duhul Sfânt şi este un receptor al darurilor spirituale iar în cazul când nu are Duhul lui Cristos, în realitate nu are o legătură personală cu El, prin urmare nu este al Lui. Vrem să fim ai Bisericii instituţionale, în care ne-am născut, sau dorim să fim ai lui Cristos, sau le intenţionăm pe amândouă? În cazul în care ultima variantă este cea valabilă, trebuie să ne punem întrebarea dacă suntem cu adevărat ai lui Cristos şi dacă Biserica instituţională, de care aparţinem, ne stimulează sau ne împiedică la aceasta? În mod necesar şi nu accidental sau excepţional, prezenţa puterii lui Dumnezeu în om generează efecte spirituale şi transformă fiinţa umană.

Puterea Creştinismului stă în atotputernicia lui Dumnezeu şi nu în capacitatea armatelor omeneşti. Biserica celor Aleşi a existat şi există în virtutea hotărârii lui Dumnezeu. Nu are nevoie de nici o putere lumească de partea ei, nici state, nici o altă putere organizată, baza ei sunt credincioşii, care, în vremurile de persecuţie, au sfârşit câteodată în gura leilor sau ucişi de sabie. Ceea ce numeroşi împăraţi romani, cum ar fi de ex. Nero, Caligula sau Diocleţian, nu au reuşit să facă prin persecuţie, adică să afecteze puritatea credinţei celor ucişi, a reuşit un alt împărat roman, Constantin, care a atins acest scop, dând putere asupra lumii instituţiei Bisericii. Corupţia a lucrat mai profund decât forţa şi teroarea. În ideea de a apăra cauza lui Dumnezeu, Biserica, devenită o instituţie oficială, s-a folosit de puterea pusă de state la îndemâna ei, luptând cu aceia care nu credeau la fel ca şi ea. În tot acest timp, Biserica celor născuţi din Spirit a existat în interiorul instituţiei bisericeşti, dar nu de puţine ori, opresată sau reprimată de această instituţie. A existat, prin intermediul tuturor acelora care, având o legătură spirituală personală cu Dumnezeu, au fost născuţi din nou, adică din Duh nu din carne. Ei au constituit o comunitate spirituală invizibilă, ne recunoscută oficial, dar vie şi hotărâtă.

Credinţa adevărată este un dar pe care Dumnezeu îl face omului prin aceea că El se revelează personal individului, într-o mare varietate de modalităţi şi în felul acesta se face cunoscut pe Sine, celui în cauză. Credinţa această nu este dobândită prin tradiţie sau prin educaţie. Credinţa aceasta nu este dată de oameni, ci direct de Dumnezeu, tocmai pentru că nimeni nu poate veni din capul lui la El. Toţi membrii Bisericii celor înscrişi în Ceruri au o credinţă primită ca dar de la Dumnezeu.

Despre caracterul istoric al existenţei lui Isus Cristos nu se mai îndoieşte nimeni, care a cercetat cu adevărat acest aspect. Cu toate acestea, probabil că dezvoltarea Creştinismului s-ar fi întrerupt undeva pe drum, dacă Isus Cristos nu ar fi continuat să se reveleze şi să insufle credinţă în El la nenumăraţi indivizi, din multitudinea de generaţii succesive. Ceea ce vreau să spun este că forţa Creştinismului stă în acele persoane, în care se manifestă în mod continuu Cristos, păstrându-şi astfel o prezenţă neîntreruptă între oameni, de-a lungul istoriei. Aceşti indivizi formează Biserica Sa şi prin ea, adică prin fiecare din ei în parte, Isus Cristos continuă să fie prezent de două mii de ani încoace, la fel ca la începutul primului mileniu al erei noastre. Revelaţia personală este decisivă pentru un Creştin şi trebuie pusă în contextul revelaţiei colective despre care relatează Biblia. Cristos, care locuieşte în oameni, este Cuvântul lui Dumnezeu întipărit în inimi.

Biserica celor născuţi din nou depăşeşte barierele şi limitele confesiunilor creştine şi cu toate că există, în marea ei majoritate în interiorul acestora, ea este, din punct de vedere spiritual, deasupra lor. Biserica Spirituală Unică merge dincolo de orice bariere instituţionale, chiar cele ale Creştinismului, deoarece Isus Cristos nu are două Biserici sau mai multe, ci doar una. Această Biserică este ca şi atmosfera Terei, care nu ţine cont de graniţele teritoriale ale statelor, ci îşi urmează propria sa dinamică, independent de ele.

Teza mea principală, expusă în această lucrare, este că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este un organism divin şi nu o organizaţie divino-umană. Reprezentanţii Bisericilor instituţionale se amăgesc cu ideea că acestea sunt organizaţii divino-umane, cu toate că sunt doar construcţii pur umane. Această afirmaţie are foarte importante consecinţe practice, în primul rând, în legătură cu raportul dintre fiinţa umană şi Dumnezeu. În al doilea rând, pentru înţelegerea corectă a raportului dintre credincioşi. În al treilea rând, sunt vizate relaţiile dintre Creştinism şi celelalte religii ale lumii.

În cadrul instituţiilor religioase creştine, cele două elemente, cel divin şi cel uman, se află într-un raport ciudat, în care umanul tinde să domine şi să controleze divinul. Elementul divin în instituţiile bisericeşti este dat numai de prezenţa, în cadrul ei, a membrilor Bisericii celor născuţi din Spirit. Această conexiune nu garantează caracterul divino-uman al instituţiilor bisericeşti deoarece este vorba de două entităţi diferite, ale căror caracteristici diferite le-am precizat în această lucrare. Una dintre ele este Biserica celor născuţi din Dumnezeu, care are un caracter divin şi cealaltă este reprezentată de orice instituţie, sau organizaţie de tip bisericesc, adică Bisericile corporatiste, care au un caracter uman. Cele două entităţi nu se absorb, sau nu se amestecă omogen între ele, ci se combină, în mod ne omogen şi temporar, păstrându-şi fiecare o identitate separată. Este adevărat că ele sunt uşor de confundat, dar nu şi de către aceia care au parcurs procesul naşterii din nou. Duhul Sfânt locuieşte numai în oameni şi nu în clădiri ne ocupate, prin urmare, în măsura în care într-o instituţie bisericească sunt prezenţi oameni umpluţi de Duhul Sfânt, numai în acea măsură acolo se află şi elementul divin. Acest factor divin nu devine însă un element sau caracter propriu, un atribut, sau o caracteristică a respectivei instituţii, ci factorul divin devine o parte, un element component, esenţial şi definitoriu, al persoanei umane. Divinul nu se asociază, în mod organic, cu o instituţie, deoarece o astfel de instituţie nu este ea însăşi omogenă, din punct de vedere al intereselor care se manifestă, în conducerea ei. Factorul divin se asociază cu indivizii care sunt dispuşi să se lase conduşi de el, adică să se lase conduşi de Duhul şi nu de firea pământească. (Galateni 5: 16) Bineînţeles că reprezentanţii Bisericilor instituţionale vor susţine că instituţiile lor bisericeşti au fost conduse totdeauna de către oameni spirituali şi conduşi de Duhul Sfânt, dar faptele din istorie îi vor contrazice. A fost sclavia aprobată de Dumnezeu, sau Inchiziţia, sau Cruciada copiilor, sau pasivitatea în faţa regimului fascist, sau lipsa de rezistenţă spirituală a Bisericii instituţionale Ortodoxe, în faţa regimului comunist? Nenumăraţi preoţi ortodocşi, romano-catolici, sau greco-catolici au fost aruncaţi în închisorile comuniste unde au îndurat suferinţe şi batjocuri ne măsurate şi unde au dat dovadă de o forţă şi o rezistenţă spirituală, demne de cea mai înaltă admiraţie. Instituţia bisericească Ortodoxă însă, prin nenumăraţi reprezentanţi ai ei a avut momente în care a jucat un rol ne clar şi nu a reprezentat un adevărat bastion de apărare spirituală pentru credincioşi. A vrut Dumnezeu ca această din urmă corporaţie bisericească să constituie doar un decor pentru cultul personalităţii unui dictator care a înghiţit atâtea suflete?

Eu sunt convins că în toate confesiunile creştine, de exemplu, în cadrul instituţiei bisericeşti Romano-catolice, a celei Ortodoxe, a instituţiilor bisericeşti Protestante şi Neoprotestante, etc., se află nenumăraţi membrii ai Bisericii celor Aleşi. Din păcate, sunt tot atât de convins că ei nu constituie majoritatea şi   influenţa lor nu este decât rare ori aceea care prevalează asupra activităţii instituţiilor bisericeşti respective. Această lucrare este o critică a sistemului instituţional creştin şi nu a indivizilor faţă de care nu pot exprima decât compasiune, deoarece cea mai mare parte din ei sunt victimele ne cunoaşterii şi ne experimentări esenţei credinţei creştine şi a greşitei îndrumări oferite de reprezentanţi ai Bisericilor instituţionale. Sistemul instituţional, acela care presupune exercitarea autorităţii spirituale, de către diverse corporaţii bisericeşti, în numele şi în locul lui Dumnezeu trebuie criticat, dar oamenii trebuie salvaţi şi îndrumaţi către o reală spiritualitate. De fapt critica sistemului corporatist religios ar ca scop tocmai eliberarea conştiinţelor umane de apăsarea şi întunericul în care Bisericile instituţionale sunt interesate să le menţină.

Influenţa şi acţiunea membrilor Bisericii celor născuţi din Dumnezeu este decisivă în vieţile multor credincioşi, în mod individual şi nu asupra activităţii Bisericilor instituţionale ca şi organizaţii religoase. De exemplu, în Biserica instituţională Ortodoxă, cea Romano-catolică, sau cea Greco-catolică există călugări sau preoţi care au o înaltă spirtualitate, sunt născuţi din nou, au darurile şi roadele Duhului Sfânt şi marchează pe enoriaşii, cu care intră în contact. Acelaşi lucru este valabil în toate celelalte instituţii bisericeşti, în ceea ce îi priveşte pe pastori, presbiteri, diaconi, evanghelişti, etc. Nu toţi călugării şi preoţii au acest impact, ci numai aceia care sunt născuţi din nou. Pe de altă parte, datorită sistemului instituţional Ortodox, aceşti oameni spirituali, mai înainte menţionaţi, nu sunt lăsaţi să promoveze ideea că toţi cei credincioşi trebuie să aibă aceeaşi alură ca şi ei, adică toţi enoriaşii lor trebuie să aspire la a fi născuţi din nou. „Laicii” vin la duhovnicii lor, profund impresionaţi de valoarea lor spirituală, dar nu le trece nici o clipă prin minte, că aceşti lideri sunt doar un exemplu care trebuie urmat, de fiecare credincios în parte şi chiar depăşit, deoarece ţinta este înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos. Sistemul instituţional creştin şi obligativitatea dogmelor şi doctrinele imuabile se interpun între credincioşi şi le limitează comunicarea spirituală liberă. Ele sunt şi un element determinant al ipocriziei, deoarece credincioşii se feresc să spună ce gândesc, pentru a nu fi judecaţi şi marginalizaţi, sau excluşi.    

Biserica Spirituală Unică nu este o nouă denominaţiune creştină şi nici nu poate deveni. Nu este o organizaţie umană şi nici o organizaţie divino-umană, ci este o organizaţie pur divină. Ca organism, ea este pur divină din punctul de vedere al organizării şi funcţionarii ei. Structura ei este stabilită în totalitate de Dumnezeu, care determină locul şi darul fiecăruia în cadrul ei. (1 Corinteni 12: 28-30) Structura acestei Biserici, care este formată din apostoli, proroci, învăţători, cei care au darul minunilor, cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirii în alte limbi şi tălmăcirii limbilor, sau cei care au darul deosebirii duhurilor, daruri precizate de apostolul Pavel, depinde de Duhul lui Dumnezeu şi nu are cum să fie considerată altfel decât o structură divină. Oamenii nu hotărăsc nimic în ceea ce priveşte stuctura sau componenţa adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu. Ei nu îi aleg sau numesc pe apostoli, proroci, evanghelişti, învăţători, etc. Toate aceste funcţionalităţi sunt îndeplinite de oameni aleşi direct de Dumnezeu. Mai mult decât atât, Isus este acela care îi trimite pe ai Săi acolo unde aceştia trebuie să meargă, sau îi opreşte chiar să meargă într-un anumit loc. (Faptele Apostolilor 16: 9)        

Susţin acest lucru întrucât totul, în ceea ce priveşte aşezarea Bisericii celor înscrişi în Ceruri, este primit de sus, adică de la Tatăl luminilor. Iată deci, ce are origine divină, în această Biserică: modalitatea de mântuire a celor chemaţi, jertfa pe cruce a lui Isus Cristos; chemarea fiecărui membru, în parte, nimeni nu poate veni la Dumnezeu din capul lui, sau al ei; credinţa membrilor ei, credinţa este enumerată printre darurile Duhului Sfânt; dragostea lor, dragostea este turnată în inimile credincioşilor, prin Duhul Sfânt; darurile carismatice, acestea sunt revărsate de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt; identitatea membrilor adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, aceştia sunt cunoscuţi, în mod individual, de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii şi numele lor este trecut în cartea vieţii; Tot ce ţine de Biserica celor înscrişi în Ceruri vine direct de la Dumnezeu. Îi aleg oamenii, în adunările lor, prin votul lor, pe apostoli, pe proroci, pe cei care au darul minunilor, pe cei care au darul tămăduirilor sau pe învăţători? Nu, în nici un caz. Îi aleg sau îi numesc ei pe episcopi, pe preoţi sau pe pastori? Da, ei pot face astfel de alegeri sau numiri, dar aceasta nu înseamnă că cei aleşi sau numiţi sunt aleşi sau numiţi de Dumnezeu. Alegerile şi numirile în adevărata Biserică a lui Dumnezeu le face El şi cele care se fac în Bisericile corporatiste le fac oameni, şi acesta este unul din motivele pentru care susţin că Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate divină şi nu divino-umană. Nu este divino-umană pentru că oamenii nu hotărăsc nimic în legătură cu ea. Fiecare membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este trecut în cartea vieţii încă înainte de întemeierea lumii. (Efeseni 1: 4) Cu adevărat, nu există mântuire în afara Bisericii, dar în ceea ce priveşte Bisericile instituţionale, la sfârşitul istoriei, mântuirea va fi numai în afara lor. Până atunci însă, mântuirea celor născuţi din Dumnezeu este independentă de instituţiile bisericeşti, de care aceştia aparţin, câteodată chiar împotriva activităţii acestora. Nu există mântuire în afara Bisericii celor născuţi din Dumnezeu.

 Nu are sens să fiu populist şi să afirm lucruri pe care oamenii vor să le audă, întrucât nu urmăresc nici un ţel şi nici un avantaj personal. Mă interesează doar adevărul şi cine nu este de acord cu ceea ce susţin, este dreptul lui sau al ei, dar trebuie să mă combată cu argumente bazate pe Biblie. Cine nu are Duhul lui Cristos nu este al Lui şi nu poate compensa această lipsă nici dacă rudele sale, după moartea sa, ar face parastase în fiecare zi, timp de o sută de ani şi ar împărţi toată averea rămasă în urma lui sau al ei, la săraci. În cel mai fericit caz, ar putea să îmbogăţească material pe unii reprezentanţi ai Bisericilor corporatiste, dar cel decedat ar rămâne sărac spiritual, aşa cum a fost şi în viaţă. Nici membrii confesiunilor Neoprotestante, care nu au fost născuţi din nou, nu vor avea alt parcurs, decât cel descris mai sus, adică de separare veşnică de Dumnezeu, cu toate că aceştia îşi bazează speranţele pe faptul că au fost botezaţi în apă la maturitate şi că au făcut destule fapte bune în viaţa lor. Aceasta în seamnă că nimeni nu poate fi mântuit prin fapte. (Romani 3: 26-27) Este adevărat că apostolul Pavel s-a referit în textul din Romani la faptele recomandate de Legea iudaică, dar logica rămăne aceeaşi şi dacă ea se extinde şi la faptele considerate „bune” de către cultura civilizaţiilor în care trăim. 

A îi ajuta pe săraci este o faptă bună, dar înseamnă acest lucru întotdeauna că îi şi iubim? O să mi se răspundă că merg prea departe şi că nimeni nu poate sonda adîncurile minţii şi psihologiei umane şi că aceasta nu este o ştiinţă exactă. Este adevărat, că numai Dumnezeu poate judeca motivele oamenilor, dar în general, acestea nu sunt niciodată pure. Sunt întotdeauna mai multe motive care concurează la îndeplinirea unei acţiuni sau care contribuie la hotărârea asupra unei inacţiuni. A fi generos este dovada unui caracter bun, dar orice om generos are şi momente de egoism şi chiar răutate. Orice fiinţă umană, oricât de generoasă, are în vedere şi interesul său atunci când săvârşeşte generozitatea sa. Cu toate acestea, dragostea de natură divină presupune „lepădare de sine,” adică sacrificiu de sine. Aceasta este învăţătura lui Isus Cristos şi aşa ceva se poate realiza numai atunci când suntem conduşi de natura Sa spirituală, atunci când suntem născuţi din nou. Îmi dau seama că, în urechile multora, cele afirmate mai înainte par a fi curată nebunie şi pentru natura umană ne renăscută spiritual, chiar şi este o nebunie sau utopie. După cum spunea apostolul Pavel: „...Dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1: 23-24) „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2: 14) Sper că cititorul va înţelege de ce insist atât de mult asupra naşterii din nou, adică va realiza că învăţătura Creştinismului nici măcar nu poate fi înţeleasă corect, decât de către aceia care au fost schimbaţi în însăşi natura lor, adică au fost născuţi din Duh, pentru ceilalţi această învăţătură rămâne o absurditate sau, în cel mai bun caz, o teorie fără efecte practice, un ideal ne realizabil. Acesta este Creştinismul, în esenţa sa, şi nu „îmbrăcămintea spirituală,” făcută la comandă, care să se potrivească cu gusturile fiecăruia, şi pe care ne-o oferă „croitorii spirituali,” angajaţi sau recompensaţi cu bani sau alte avantaje de către Bisericile instituţionale. Pentru cei chemaţi învăţătura creştină este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.         

 Faptele bune, care nu sunt izvorăte din conştiinţa unei persoane, care a fost născută din Duh, nu din carne, nu sunt eficiente pentru mântuirea acelui individ, întrucât numai copii lui Dumnezeu, adică cei născuţi din El, vor vedea Împărăţia Cerurilor. Nici vorbitul cu uşurinţă, în limbi neînţelese, dacă este o manifestare singulară şi nu este semnul unei schimbări profunde a caracterului unei persoane, devenită în urma naşterii din Duh, o făptură nouă, nu duce la mântuire. Cine poate atunci să fie mântuit? Toţi aceia ale căror nume au fost înscrise în cartea vieţii de la întemeierea lumii. Aceştia sunt oamenii născuţi din Dumnezeu, adică născuţi din nou, înscrişi în Ceruri, sunt cei Aleşi, adică membrii Bisericii Spirituale Unice.      

„Nu vă înşelaţi prea iubiţii mei fraţi: orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” [(Iacov 1: 16-17);  ref. 81 în Biblia Ortodoxă]

  Structura funcţională a Bisericii celor născuţi din nou este aproape identică cu enumerarea darurilor Duhului Sfânt, care se face în acelaşi capitol. La darurile din versetele 4-10 se adaugă darul deosebirii duhurilor, singurul pe care nu îl regăsim în versetele 28-30, unde ne este prezentată structura Bisericii, probabil o omisiune neintenţionată. Prin urmare, structura Bisericii este întru totul dependentă de Duhul Sfânt, acela prin care se realizează şi renaşterea spirituală a individului uman.

„Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.” [(1 Corinteni 12: 11); ref. 82 în Biblia Ortodoxă]

 Cât despre înfiinţarea Bisericii Spirituale Unice, aceasta nu stă în puterea nici unui om şi, desigur, nu există desfiinţare. Nici un Sinod Bisericesc nu s-a adunat să decreteze înfiinţarea acestei Biserici şi nici nu era nevoie. Rădăcinile ei se regăsesc o dată cu atragerea primului ucenic şi, pentru un timp, ucenicii au fost primii chemaţi, ca să devină membrii ei. Câtă vreme Isus Cristos a fost pe pământ, el a ocrotit personal acest nucleu devenit ulterior Biserica Sa, dar după înălţare, a trimis Mângâietorul promis pentru a face, de asemenea personal, acest lucru. (Ioan 14: 25-26) Între Înălţare şi Ziua Cincizecimii, Isus a continuat să păzească pe ucenicii Săi. Odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, toţi cei care au fost părtaşi la acest eveniment şi au primit Duhul Sfânt, au pornit pe drumul renaşterii lor spirituale şi astfel, pentru ei s-a deschis calea de a deveni parte în adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi după ei au urmat mulţi alţii. (Faptele Apostolilor 2: 37-38)

În această fază timpurie, Biserica nu era împărţită în confesiuni creştine şi nu era o instituţie publică sau mai multe. Se poate pune întrebarea dacă ucenicii au fost născuţi din nou, în timpul misiunii lui Isus pe pământ, de vreme ce, de multe ori, nu L-au înţeles şi după ce a fost arestat, L-au părăsit? Nu au fost ei convinşi de divinitatea lui Cristos numai după ce El a înviat din morţi? Când Petru a susţinut că Isus este Fiul lui Dumnezeu, El i-a răspuns că nu carnea şi sângele i-a făcut această descoperire. Ucenicii lui Isus au avut un statut special şi faptul că, în aparenţă, l-au părăsit, nu trebuie interpretat prin aceea că şi-au pierdut credinţa în El. Moartea Lui nu putea şterge minunile pe care El le-a făcut în mijlocul lor. S-au ascuns pentru a nu fi exterminaţi de autorităţile romane şi pentru a putea duce mai departe mesajul Său. Dovada acestui fapt este că învierea lui Isus i-a găsit pe toţi strânşi în acelaşi loc. (Luca 24: 31-35)

Pe de altă parte, adevărata naştere din nou nu s-a întâmplat nici măcar pentru ucenicii Săi, decât atunci când au primit Duhul Sfânt, care i-a călăuzit în tot adevărul. Cu alte cuvinte, prezenţa Duhului Sfânt, în interiorul fiinţei umane, este o experienţă personală tot atât de vie ca şi cea în care Cristos, despre care relatează evangheliile, ar fi prezent, personal, într-un anumit loc. De fapt, Isus chiar şi este prezent, la fel ca acum 2000 de ani, în persoana care îl primeşte. Numai o credinţă care vine din interior, dintr-o experienţă spirituală personală, ne poate duce la a îl cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu.  Ucenicii nu l-au înţeles cu adevărat pe Isus, până în momentul când Duhul Sfânt nu a intrat în fiinţele lor, şi până când El nu a început să le vorbească, din interiorul lor. O dovadă pentru aceasta fiind chiar faptul că, atunci când li s-a arătat după înviere, “ei credeau că văd un duh,” deci nu au înţeles că El va învia într-un trup asemănător cu cel în care a existat, înainte de a fi răstignit. (Luca 36: 41)

Referirea la câteva texte Biblice ne va convinge poate, pe mine m-a convins, despre faptul că întreaga organizare şi conducere a adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este în măna Lui. În evanghelia după Matei, capitolul 10 cu versetul 5, ni se spune că Isus este Cel care i-a trimis pe cei 12, după ce le-a dat instrucţiunile cuvenite. În Matei 16: 18 Isus spune că El este Acela care va zidi Biserica Sa. Domnul a mai rânduit alţi şaptezeci de ucenici şi i-a trimis, doi câte doi, înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile, pe unde avea să treacă El. (Luca 10: 1)

“În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: <<Anania!>> <<Iată-mă Doamne, >> a răspuns el. Şi Domnul i-a zis: <<Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă <Dreaptă, > şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă;...>>” [(Faptele Apostolilor 9: 10-11); ref. 83 în Biblia Ortodoxă]

“Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la Troa.” [(Faptele Apostolilor 16: 8-9); ref. 84 în Biblia Ortodoxă]

“El este Capul trupului, al Bisericii, El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” [(Coloseni 1: 18); ref. 85 în Biblia Ortodoxă]

Cei care au o misiune, în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, aşa cum am precizat deja, au primit-o direct de la Isus Cristos şi nu trebuiesc confundaţi cu funcţionarii bisericeşti, care şi-au primit slujbele lor de la Bisericile instituţionale, pe care le deservesc. El este Capul la care fiecare credincios trebuie să ajungă prin fidelitatea faţă de adevăr şi numai prin dragostea spirituală. (Efeseni 4: 15)

“Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin cea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.” [(Efeseni 4: 16); ref. 86 în Biblia Ortodoxă]

Toată organizarea Bisericii celor înscrişi în Ceruri vine direct de la Cap. Nu vine de la instituţiile bisericeşti, de la sinoade, de la forurile de conducere ale diverselor organizaţii cu caracter creştin. Cei enumeraţi, în ultimul enunţ, sunt nişte intermediari care iau deciziile lor, de obicei, prin votul celor prezenţi. În ce măsură Capul Bisericii ghidează majoritatea celor care votează, sau care sunt motivele care prevalează în luarea deciziilor, sunt probleme care trebuiesc analizate de la caz la caz. În orice caz, sunt destui aceia care se amestecă în procesul de mântuire al altora, îndeplinindu-şi astfel propriile obiective. Apostolul Pavel îi avertizează pe credincioşi de pericolul pe care aceşti oameni îl reprezintă.

“Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti şi nu se ţine strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Cristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: <<Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru! >> Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.” [(Coloseni 2: 18-23); ref. 87 în Biblia Ortodoxă]

În alt loc, apostolul Pavel a spus că se poartă aspru cu trupul său, cu toate că, în textul citat mai sus, se pare că pledează pentru o anumită îngăduinţă.

“Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum nu aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, că nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” [(1 Corinteni 9: 26-27); ref. 88 în Biblia Ortodoxă]

Până la urmă, purtarea cu asprime cu trupul este o necesitate, în caz contrar există riscul de a fi lepădat, după cum afirmă apostolul Pavel. Nu există nici o contradicţie între cele două texte de mai sus. De fapt, în ele, Pavel descoperă foarte bine mecanismul instituţiilor bisericeşti, care prin funcţionarii lor stabilesc tot felul de reguli, în fond, fără nici o însemnătate din punctul de vedere al mântuirii, dar care au ca finalitate dominaţia asupra membrilor lor. Unde există reguli, este nevoie de cineva care să supravegheze aplicarea lor, deci regulamentele sunt baza exercitării autorităţii. Unde există reguli multe, acolo este de lucru şi pentru cei care pot judeca şi aplica sancţiuni, în cazul încălcării lor. Regulile stabilite de oameni asigură funcţionarea corporaţiilor bisericeşti şi dă de lucru celor care le conduc. Care este pericolul? Acela ca unii credincioşi să ajungă să considere cap al Bisericii alte autorităţi decât pe Isus Cristos şi în felul acesta, fie să se îndepărteze, sau să nu realizeze nevoia de a primi creşterea cuvenită, care vine de la Capul Bisericii. Este, de fapt, exact ceea ce se întâmplă în instituţiile bisericeşti, unde sunt destui care doresc să stabilească reguli despre felul cum trebuie să se poarte, să se îmbrace sau să mănânce credincioşii. Dacă nu ajung să impună reguli, cel puţin îi otrăvesc pe cei din jur cu observaţiile lor. Orice alt cap al Bisericii, fie patriarh, papă, preşedinte de cult, etc., nu este decât conducătorul unei organizaţii religioase creştine, deoarece Singurul Cap al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este Isus Cristos. Este adevărat că acei credincioşi creştini, care nu sunt renăscuţi spiritual, preferă să fie conduşi de oameni, nu de Dumnezeu. Se repetă, în felul acesta, istoria care este prezentată în cartea 1 Samuel.

“Domnul a zis lui Samuel: << Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei.>>” [(1 Samuel 8: 7-8); ref. 89 în Biblia Ortodoxă]

Oamenii, ne renăscuţi spiritual se înţeleg unii pe alţii şi sunt dispuşi la compromisuri. Îşi tolerează unii altora ne împlinirile şi standardul spiritual scăzut şi preferă să trăiască într-un mediu spiritual „căldicel,” decât să răspundă exigenţelor lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cei în care locuieşte Cristos nu îşi găsesc locul decât alături de El. Din experienţa apostolului Pavel rezultă, că el nu s-a ghidat deloc după oameni, chiar atunci când aceştia erau apostoli, care au fost în prezenţa lui Isus.

“Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său. – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou în Damasc. După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa, şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe nici un altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului... După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.” [(Galateni 1: 15-19; 2: 1-2); ref. 90 în Biblia Ortodoxă]

Toţi membrii Bisericii celor Aleşi sunt puşi deoparte din pântecele maicilor lor de către Dumnezeu. (Efeseni 1: 4) Prin urmare, toţi aceştia sunt conduşi direct de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, la fel cum a fost şi Pavel. Se poate remarca că Pavel s-a dus la Ierusalim după paisprezece ani, numai în urma unei descoperiri. În fond, ca în multe alte ocazii, scrierile lui au şi o latură retorică, adică este puţin probabil ca el să îşi fi pus problema dacă nu cumva aleargă în zadar, tocmai după patrusprezece ani de la momentul când a început misiunea sa. Ar fi putut greşi el în toţi aceşti ani fără să ştie? Pavel a avut încredere în alegerea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru el şi nu mă îndoiesc că aceeaşi încredere îi animă pe toţi membrii Bisericii celor înscrişi în Ceruri.

Sunt şi păreri care susţin că Biserica s-a născut o dată cu învierea lui Isus şi cu atribuirea diverselor misiuni către discipoli, deci înainte de ziua Cincizecimii. Cei unsprezece ucenici, adunaţi pe un munte în Galilea, au primit misiunea, din partea lui Isus, să facă discipoli din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi să îi înveţe tot cea ce au auzit de la divinul Învăţător. (Matei 28: 19-20) Deasemenea, în Luca 24: 47, cei unsprezece apostoli sunt îndrumaţi de a proclama, în numele lui Isus, pocăinţa şi iertarea păcatelor, adresându-se tuturor naţiunilor. În N.T., dezvoltarea „mişcării lui Isus” în ceea ce a devenit Biserica Lui este atribuită Duhului Sfânt şi toţi scriitorii textelor respective sunt de acord cu acest lucru. Duhul Sfânt a fost şi este la lucru în activitatea Bisericii.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este condusă de Cristos prin Duhul Sfânt, care este, de fapt, Duhul lui Cristos şi Duhul Tatălui, în egală măsură. Nu are cum să nu fie Duhul Tatălui şi al Fiului, în egală măsură, de vreme ce Tatăl şi Fiul sunt unul şi acelaşi Dumnezeu, adică sunt una. Creştinismul este o religie monoteistă nu politeistă, chiar dacă susţinem existenţa unui Dumnezeu Trinitar. Orice idee de subordonare sau de ierarhie, în interiorul Trinităţii divine, ne îndepărtează de principiul unui Dumnezeu unic. Pe de altă parte, recunoaşterea primordialităţii Tatălui, doar din punctul de vedere temporal, adică recunoaşterea Sa ca pe o realitate fără început şi fără sfârşit, şi recunoaşterea faptului că Tatăl s-a întipărit în Fiul, adică în materie, la un moment dat, deci că Fiul are un început, se situează în acord cu principiile prezentate de Biblie. Este însă imposibil de conceput un singur moment, în care Tatăl să fi existat fără Duhul Său, adică Duhul Sfânt, fără să recunoaştem, în felul acesta, că a existat un moment în care Tatăl nu a fost o realitate spirituală conştientă de sine. Dacă susţinem că Dumnezeu Tatăl este numai Duh, adică numai Spirit, aceasta înseamnă să spunem că Duhul Sfânt este Duhul unui Duh, ceea ce pare a fi un pleonasm. Nu este locul şi momentul pentru a dezvolta acest subiect, dar este momentul pentru a susţine încă o dată că reprezentanţii Bisericilor corporatiste, care cred că ştiu ceva, încă nu au cunoscut cum trebuie să cunoască.     

În concordanţă cu evanghelia după Ioan, Isus Cristos înviat, a apărut ucenicilor săi în seara de Paşti, când a suflat asupra lor şi le-a spus: „Luaţi Duh Sfânt.” (Ioan 20: 22) În felul acesta a început împlinirea promisiunilor lui Isus în legătură cu venirea Duhului Sfânt. (Ioan 14: 16-17) Cuvântul “Paraclete” se referă la un ajutor, la cineva care oferă consolare, la un apărător sau la un avocat al apărării. În evanghelia după Ioan, la capitolul 14: 16-17, Isus vorbeşte despre Duhul adevărului ca despre un Mângâietor şi, prin aceasta, confirmă că Duhul Sfânt îl înlocuieşte pe Isus şi continuă activitatea sa după moartea şi învierea sa. O sarcină importantă a Mângâietorului este aceea de a îi învăţa pe credincioşi toate lucrurile şi de a le aminti tot ceea ce a spus Isus, când era pe pământ. (Ioan 14: 26). De asemenea, o altă funcţie a Mângâietorului este aceea de a dovedi lumea în eroare în ceea ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata. (Ioan 16: 8). Duhul Sfânt va descoperi, de asemenea, lucrurile care urmează să se întâmple. (Ioan 16: 13-14). Continuarea misiunii lui Isus pe pământ a fost posibilă tocmai prin activitatea Duhului Sfânt. În Faptele apostolilor, Duhul Sfânt este o Persoană importantă în istoria salvării. El este acela care a inspirat-o pe Elisabeta, Maria, Simeon şi Ana şi a participat la conceperea lui Isus Cristos ca fiinţă umană. (Luca 1: 35) În timpul misiunii sale pe pământ, Isus a fost singurul purtător al Duhului Sfânt. Încă de la începutul misiunii sale, Isus subliniază importanţa misiunii Duhului Sfânt. (Luca 4: 18) În toată perioada în care a activat pe pământ, Isus a manifestat darurile Duhului Sfânt, de exemplu, darul de vindecare, de a face minuni, de prorocie sau darul deosebirii duhurilor.

În conformitate cu Faptele Apostolilor, 1: 6-11, înainte de înălţarea sa la Ceruri, Isus a promis ucenicilor săi putere, atunci când Duhul Sfânt va veni asupra lor; în această bază, ei urmau să fie martorii lui Isus în Ierusalim, în toată lumea şi Samaria şi până la marginile pământului. (Faptele Apostolilor 1: 8). Extraordinara răspândire a Creştinismului s-a produs şi datorită nenumăratelor miracole pe care credincioşii creştini le-au săvârşit prin puterea Duhului Sfânt. Cu ocazia zilei Cincizecimii, adică la Rusalii, discipolii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. (Faptele Apostolilor 2: 4)

Isus Cristos face şi în zilele noastre minuni, vindecă pe bolnavi şi are grijă de toţi aceia care sunt ai săi, adică de toţi aceia care i-au fost încredinţaţi de Tatăl Ceresc, cu scopul de a fi salvaţi. (Ioan 6: 39) Puterea Duhului Sfânt face posibil, pentru discipolii lui Isus, să înfăptuiască aceleaşi miracole pe care le-a înfăptuit şi El. (Ioan 14: 12) Duhul Sfânt este fundaţia şi structura Bisericii Spirituale Unice şi întreaga activitate a acesteia este bazată pe activitatea Lui.

Cu toate că momentul în care se poate vorbi de Biserică este discutat în literatura de specialitate, totuşi indiferent când îl plasăm, în mod concret, cel mai important este să vedem Biserica ca pe o clădire care s-a zidit treptat, printr-un proces în timp, la temelia căreia stă Cristos. Biserica a fost cunoscută de Dumnezeu de la întemeierea lumii şi înainte ca să existe oamenii pe pământ, Biserica exista în proiectul Lui. Biserica Spirituală Unică este mai veche decât lumea noastră şi va dăinui mai mult decât ea, va dăinui veşnic. După moartea Sa, Isus s-a arătat discipolilor Săi. El s-a arătat femeilor care s-au dus la mormânt. (Matei 28: 9-10) S-a arătat celor 11 ucenici. (Matei 28: 16-20); celor doi ucenici pe drumul către Emaus (Luca 24: 13-35); Mariei Magdalena (Ioan 20: 11-18); discipolilor (Ioan 20: 19-23); discipolilor şi lui Toma (Ioan 20: 24-29); celor şapte discipoli care pescuiau în Galilea (Ioan 21. 1-23); ucenicilor adunaţi în Ierusalim. (Faptele Apostolilor 1: 3-11) Cu ocazia arestării lui Isus, toţi discipolii Săi au fugit şi Petru a negat că îl cunoştea pe Isus. (Marcu 14: 50; 66-72)

Ceva s-a întâmplat, un lucru suficient de important care să îi facă pe cei care erau speriaţi de moarte, să dobândească, din nou curaj şi să îl proclame, cu toată tăria, pe Isus. Acest ceva este învierea din morţi a lui Cristos. Ce altceva putea explica determinarea cu care ucenicii lui au continuat opera lui Isus după moartea lui, în ciuda persecuţiilor şi a morţii violente a mentorului lor? Ce altceva poate explica renunţarea, dintr-o dată, la frică şi abordarea cu îndrăzneală a misiunii de propovăduire, a veştii bune a evangheliei? Dacă Isus nu ar fi înviat, toată propovăduirea lui ar fi fost pusă sub semnul întrebării de ucenicii lui, întrucât El a dat de înţeles că deţine secretul vieţii veşnice. Cine credea în El urma să nu mai moară niciodată, după spusele Lui.  (Ioan 5: 24; 6: 39-40; 11: 24) Cred că şi acesta este un argument foarte solid în sprijinul învierii lui Isus. Atâta vreme cât El a propovăduit viaţa veşnică şi învierea din morţi, ar fi fost greu de acceptat, în continuare, pentru ucenici învăţăturile Sale, dacă Isus ar fi murit şi nu ar fi înviat. El a propovăduit, de asemenea, chiar învierea Sa şi dacă prorocia aceasta nu s-ar fi împlinit, ar fi pus în discuţie întreaga lui învăţătură. Ucenicii nu ar fi avut nici o bază pentru a continua misiunea lor. Cu toate acestea, cea mai puternică dovadă a învierii lui Isus Cristos este faptul că El trăieşte în continuare în noi.

Este înscrierea în cartea vieţii doar o posibilitate către mântuire sau reprezintă garanţia mântuirii? Cu alte cuvinte, dacă o persoană este înscrisă în cartea vieţii, echivalează lucrul acesta cu siguranţa mântuirii? Ca să folosesc o comparaţie, este ca şi cum o persoană ar fi înscrisă la un concurs, să zicem de alergare, în care mai mulţi sunt înscrişi dar numai trei ajung pe primele locuri. Este înscrierea în cartea vieţii o garanţie a mântuirii, sau ea asigură un loc de candidat pentru mântuire, dar nu în mod necesar de câştigător al premiului? Există argumente solide şi pentru o variantă şi pentru cealaltă şi în final alegerea unei variante este o problemă de opţiune şi de raportare la întregul spirit al Bibliei. Pentru prima opţiune avem textul în care Apostolul Pavel ne spune că aleargă fără siguranţa că a şi dobândit premiul, deci premiul nu era obţinut înainte de a începe cursa, deci alergarea trebuie, în mod obligatoriu, parcursă şi numai la sfârşit se stabilesc premiile. Un contra argument ar fi faptul că Dumnezeu cunoaşte dinainte pe cei care vor sfârşi cursa şi datorită acestui motiv nu ar fi avut rost să îi înscrie în cursă pe cei despre care ştia că nu vor reuşi, cu atât mai mult cu cât, cei aflaţi pe drumul mântuirii, sunt îndreptăţiţi prin sângele lui Isus Cristos, deci nu datorită meritelor lor. Un alt contra argument este faptul că toţi cei înscrişi în cartea vieţii au fost încredinţaţi lui Isus Cristos de către Tatăl Ceresc, în vederea mântuirii lor. Toată activitatea lui Isus este îndreptată în vederea salvării acestor persoane şi aceasta este şi voia Tatălui Ceresc. Cristos nu eşuează în ceea ce face, cu toate acestea, fiinţa umană îşi păstrează libertatea de a alege.

În a doua variantă, în care înscrierea echivalează cu reuşita, lucrul acesta ar însemna că Dumnezeu, în preştiinţa Lui, ştie de la început cine va reuşi în cursa mântuirii şi îi înscrie în cartea vieţii numai pe aceia, despre care ştie că vor atinge obiectivul. În cazul acesta, candidaţii sunt aceiaşi cu câştigătorii. Dumnezeu nu face o apreciere prealabilă în legătură cu cine are şanse şi cine nu are şanse să câştige premiul mântuirii, deoarece El i-a trecut în carte numai pe aceia, pe care ştia de la început că vor reuşi. Diferenţa dintre cele două variante este aceea că în prima, Dumnezeu face o preselecţie între oamenii de pe pământ şi îi înscrie la concurs pe toţi aceia care au o şansă, dar nu toţi reuşesc. În a doua opţiune Dumnezeu ştie cu siguranţă pe cei mântuiţi şi cunoaşte, de asemenea, cu siguranţă, că nimic nu se va întâmpla care să determine eşecul lor.

Prima variantă este un proces în două trepte şi presupune că nu toţi oamenii de pe pământ sunt înscrişi în cartea vieţii, ci numai aceia despre care Dumnezeu ştie că vor accepta mântuirea. Cu toate acestea, mântuirea lor nu este garantată, ei sunt doar candidaţi şi este posibil ca unii să nu ajungă la ţintă. Isus Cristos va face tot posibilul pentru aceste persoane şi a şi făcut, întrucât a murit pentru ei pe cruce. În ciuda eforturilor Sale, unii dintre candidaţii la mântuire nu vor fi printre cei care vor reuşi, deoarece liberul arbitru al fiecăruia este determinant. Cel care hotărăşte, în final, destinul său veşnic este individul, care dispune de libertatea de alegere şi acesta poate, prin respingerea sa personală, să refuze mântuirea care i se oferă. Persoana respectivă a fost un candidat pentru că, pentru un anumit timp a fost în legătură cu Isus, dar a renunţat la acest drum. A fost scris în cartea vieţii pentru că şi-a exprimat un interes în credinţa creştină, dar, în final, această legătură nu s-a fructificat şi persoana a fost ştearsă din cartea vieţii. Un argument pentru această variantă este acela, că există posibilitatea ca o persoană să vină la Cristos din proprie iniţiativă, caz în care El promite, că acel individ  nu va fi alungat afară (Ioan 6: 37) Aceasta înseamnă că vor veni la mântuire şi persoane care nu sunt trecute în cartea vieţii, cum sunt cele din cazul de faţă, pentru că dacă acest exemplu s-ar referi tot la cei înregistraţi în cartea vieţii, nici nu s-ar pune problema ca o astfel de persoană să fie alungată afară.

Pe de altă parte, Isus ne spune că nimeni nu poate veni la El, dacă nu este atras de Tatăl (Ioan 6: 44). El enunţă un principiu, care sună cam aşa: În ipoteza că vine cineva din proprie iniţiativă la Isus, cu toate că persoana respectivă nu era trecută în cartea vieţii, aceasta nu va fi alungată. Totuşi, acesta rămâne un principiu teoretic, deoarece, în practică, nimeni nu poate veni la Isus decât prin atracţia exercitată de Tatăl Ceresc. Cei care vin la instituţiile bisericeşti nu vin, în mod necesar, la Cristos. De ce a mai enunţat Isus o axiomă, care oricum nu are aplicabilitate practică? Tocmai pentru a stabili clar că trecerea unor candidaţi în cartea vieţii nu este un act arbitrar din partea lui Dumnezeu. Dacă pe lângă cei trecuţi în această carte vor mai fi alţii, care nu sunt trecuţi, dar vor vrea să vină la Dumnezeu, aceştia nu vor fi alungaţi. Numai că, în practică, cei care vin la mântuire din iniţiativa lor, nu ajung la mântuire, pentru că sunt deturnaţi de instituţiile bisericeşti în direcţia dorită de ele. Aceştia sunt transformaţi în masa de manevră a acestor Biserici corporatiste şi rămân ataşaţi de ele nu de Isus Cristos. Ei devin buni Ortodocşi, buni Romano-catolici sau Greco-catolici, buni şi fideli Penticostali, sau ataşaţi cu toată inima de instituţia bisericească Baptistă sau alte corporaţii bisericeşti, dar ne născuţi din nou şi fără să facă parte din Biserica celor Aleşi. În practică, este evident că sunt multe persoane care sunt mai ataşate de Biserica confesională, la care sunt membri şi de tradiţiile şi învăţăturile acesteia, decât de Persoana lui Isus Cristos.

În a doua variantă, Dumnezeu îi ştie pe câştigători de la început şi din acest motiv îi trece, numai pe ei, în cartea vieţii. Aceştia au parcurs deja, în planul Său, drumul mântuirii. Teoretic, ar putea să fie şterşi din această carte dar, practic, nu vor fi, deoarece Dumnezeu i-a trecut în ea numai pe aceia despre care ştie cu siguranţă că vor fi salvaţi. Un argument împotriva acestei variante sunt anumite texte ale Bibliei, care dau impresia că există posibilitatea ca anumite persoane să fie şterse din cartea vieţii (Apocalipsa 3: 5) Dacă în aceasta au fost trecuţi numai aceia despre care Dumnezeu ştia că vor fi mântuiţi, de ce se mai vorbeşte despre această posibilitate? Deoarece liberul arbitru al omului rămâne şi aceasta dă posibilitatea fiecăruia de a îşi hotărî propriul traseu. N.T. nu ne spune că anumite persoane vor fi şterse din cartea vieţii, cu siguranţă, ci doar că ar putea fi şterse. Cristos nu poate greşi în misiunea Sa de a salva oamenii. Dumnezeu i-a trecut în cartea vieţii numai pe aceia care îşi doresc mântuirea, care au sperat încă dinainte în Cristos şi nu au cum greşi ca să o piardă pentru că ei sunt mântuiţi, nu prin meritele lor, ci prin meritele lui Isus. Ar putea, în mod teoretic, renunţa voluntar la mântuire dacă, dintr-un anumit motiv ar hotărî să facă acest lucru. Cu toate că există această posibilitate, în cartea vieţii sunt trecuţi numai aceia care nu vor renunţa la mântuire, pentru nici un motiv. Satana va încerca să îi înşele chiar şi pe cei Aleşi, dar oare va reuşi? După părerea mea, nu va reuşi să înşele pe aceia care sunt ai lui Cristos, pentru că nimic nu îi poate despărţi de dragostea Lui. (Romani 8: 38-39)

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceea pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” [(Romani 8: 28-30); ref. 91 în Biblia Ortodoxă]

 În a treia variantă, toţi oamenii sunt înscrişi în cartea vieţii o dată cu naşterea lor, dar, în final, rămân înscrise numai numele celor care sunt aleşi. Toate celelalte nume sunt şterse din cartea vieţii. Toată omenirea porneşte de la aceeaşi linie de start şi fiecare găseşte în Isus Cristos tot ceea ce are nevoie pentru salvarea sa. Nimeni nu este privilegiat în nici un fel, dar reuşesc numai aceia care l-au primit pe Cristos în vieţile lor. Aceia care au acceptat jertfa lui Isus pentru iertarea păcatelor lor, sunt salvaţi şi numele lor rămân scrise în cartea vieţii. Toate celelalte nume sunt şterse din cartea vieţii. Împotriva acestei opţiuni de interpretare există texte Biblice, în care ni se arată clar că nu toţi oamenii au fost înscrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii (Apocalipsa lui Ioan 17. 8) De asemenea, textul în care Isus vorbeşte despre aceia care au venit singuri la mântuire şi care nu vor fi izgoniţi afară, deci aceia care nu au fost înscrişi în cartea vieţii. Dacă ar fi fost înscrişi în cartea vieţii, ar fi fost atraşi de Tatăl şi nu ar fi venit singuri la mântuire.

După părerea mea, varianta care are cele mai multe merite este aceea care admite ideea că Dumnezeu îi ştie dinainte pe toţi aceia care vor fi cu El în Ceruri. De altfel, din perspectiva lui Dumnezeu aceştia şi sunt deja cu El în Împărăţia Sa, întrucât El Este şi în viitor, aşa cum Este în trecut sau în prezent. Dumnezeu Este deasupra timpului, deoarece Este o realitate infinită care nu Este limitată de timp sau de spaţiu. El i-a trecut în cartea vieţii pe aceia care, în momentul de faţă sunt cu El, în Ceruri şi care sunt cei Aleşi. Aceştia au fost aleşi ca să fie sfinţi şi fără prihană înaintea Lui şi care să fie înfiaţi prin Isus Cristos, spre lauda slavei harului Său. Totul însă se bazează pe faptul că noi am nădăjduit mai dinainte în Cristos. Nu este vorba despre o alegere arbitrară, din partea lui Dumnezeu. Este vorba despre credinţa pe care fiecare membru al Bisericii celor născuţi din Dumnezeu şi-a exprimat-o încă înainte de întemeierea lumii, credinţa în Cristos, acea credinţă care a fost manifestată, atunci când toate lucrurile existau doar în planul Său. Este vorba despre faptul că Dumnezeu a şi judecat lumea, în viitorul nostru, dar care este actual pentru El, şi că judecata viitoare este deja făcută şi că toţi cei mântuiţi trăiesc în viitorul lor, care este prezent pentru Dumnezeu şi că din acel „viitor în prezent,” Dumnezeu ştie cine este mântuit şi cine nu. Satana se va strădui să îi înşele pe cei Aleşi, dar Dumnezeu, în planurile Sale, are soluţiile pentru aceste încercări. Una dintre ele este aceea că El vrea să îi conştientizeze pe credincioşi în legătură cu adevărata Sa Biserică şi în acest mod să îi ferească de a participa la rătăcirea „curvei celei mari”, adică a complexului instituţional religios care va pieri înghiţit de flăcări.

Unul din cei şapte îngeri s-a adresat lui Ioan: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei.” (Apocalipsa lui Ioan 17: 1-2) „Femeia imorală” reprezintă instituţiile bisericeşti şi, în viitor, complexul instituţional bisericesc. Autoritatea impusă a Bisericilor instituţionale reprezintă un sistem care uzurpă prezenţa personală a lui Dumnezeu în conştiinţele oamenilor şi această autoritate va fi exercitată la sfârşitul istoriei de un conglomerat de instituţii bisericeşti, unite între ele prin legătura unei organizări pur umane şi nu prin dragostea lui Cristos. 

“În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit şi anume oricine va fi găsit scris în carte.” [(Daniel 12: 1); ref. 92 în Biblia Ortodoxă]

Cine, deci, va fi mântuit, conform textului mai sus citat? Nu este vorba de mai multe instituţii bisericeşti, ci de o singură comunitate spirituală, formată din cei Aleşi. Este vorba de Biserica celor născuţi din nou, cei înscrişi în cartea vieţii, aceia care vor fi cu Cristos pentru veşnicie.

În Biserica Spirituală Unică nici un om, oricine ar fi, nu poate înscrie o altă fiinţă umană, dar, în acelaşi timp, nici nu o poate exclude din ea. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este Biserica celor înscrişi în Ceruri, de către Dumnezeu. Componenţa acestei Biserici este stabilită şi întregită de El.

„Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.” [(Faptele Apostolilor 2: 47); ref. 93 în Biblia Ortodoxă]

“Registrul” de membrii al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este cartea vieţii, dar acesta nu este completat de oameni ci de El. Cine va putea anihila Biserica Spirituală Unică a lui Dumnezeu şi cine poate contesta existenţa ei? În Cetatea eternă nu va intra nimic întinat „ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului,” adică a lui Cristos. (Apocalipsa lui Ioan 21: 27)

Tuesday, 22 December 2020 00:07

Câteva considerente cu caracter moral

Written by

Cum poate o anumită persoană să ştie despre sine, dacă este născută din nou? Acest lucru se poate aprecia analizând propria postură spirituală. Se vede o schimbare calitativă, radicală în caracterul nostru, comparativ cu perioada când nu practicam credinţa creştină? Facem bine celor din jur ori de câte ori avem posibilitatea? Facem ceea ce este bine din obligaţie, fiindcă aşa ne cere morala creştină, sau, pur şi simplu, trăim o mare pasiune, o satisfacţie personală, o plăcere spirituală când putem să îi ajutăm pe cei din jurul nostru? Punem interesele celorlalţi deasupra intereselor noastre? Suntem gata să facem sacrificii reale pentru cei din jur, la nevoie chiar să ne jertfim viaţa? Îi iubim pe duşmanii noştri şi căutăm să le facem tot binele de care suntem în stare? Bineînţeles că nu o să îi ajutăm şi procurându-le arma cu care vor să ne distrugă, ci mai degrabă le arătăm prin exemplu personal calea binelui. Simţim şi conştientizăm puterea spirituală care locuieşte în noi? Se manifestă prin noi darurile Duhului Sfânt şi vedem clar că în noi se desfăşoară şi se exprimă roadele Sale? Fiecare trebuie să îşi răspundă pentru sine şi oricât de nebunesc sau utopic ar părea, este bine cel puţin, să ştim că, în conformitate cu învăţăturile Bibliei, aceasta este practica Creştinismului. Nu are rost să ne facem iluzii. Dumnezeu are milă de toată lumea, dar în Împărăţia Cerurilor nu vor intra decât aceia care sunt născuţi din nou, adică aceia care sunt născuţi din Dumnezeu.

Omul, ca să supravieţuiască şi pentru a se putea suporta pe sine, are nevoie să se iubească cu toată pasiunea pe sine însuşi, căci numai în felul acesta poate trece peste multitudinea de greşeli, pe care fiecare le săvârşeşte în această viaţă. Cu cât suntem mai exigenţi cu noi înşine, mai perfecţionişti, cu atât avem nevoie să ne iubim mai tare pe noi, pentru a putea trece peste imperfecţiunea noastră. Există indivizi care ar fi gata să sacrifice toată lumea pentru viaţa lor, adică ar face orice ca să îşi scape viaţa, numai că învăţătura Creştinismului este în sensul că trebuie să îi iubim pe ceilalţi ca pe noi înşine. De câte ori ne iertăm pe noi înşine când greşim? De un număr ne determinat de ori şi este bine că este aşa, căci altfel unii ar ajunge să nu se mai poată ierta şi să fie bântuiţi de gândul sinuciderii. Numai că, acelaşi regim trebuie să îl aplicăm şi celorlalţi, adică trebuie să îi iertăm la nesfârşit. Aceasta este morala creştină şi aceasta este adevărata dreptate, în viziunea Creştinismului. Trebuie să le acordăm celor din jurul nostru un statut identic cu cel pe care îl avem noi înşine, în ochii noştri.

Ce uşor ne iertăm nouă greşelile noastre şi cât de aspri suntem cu cei care greşesc în jurul nostru. Bisericile instituţionale folosesc două unităţi de măsură diferite, una când îşi judecă propriile acţiuni, la care găsesc totdeauna justificare şi alta atunci când îi judecă pe credincioşii care, în viziunea lor, greşesc. Acesta este motivul pentru care Isus Cristos a interzis judecăţile bazate pe considerente spirituale. Suntem totdeauna subiectivi în judecăţile noastre, într-o doză mai mare sau mai mică. După părerea mea, Cel care a vorbit cel mai profund despre dreptate, dintre toţi oamenii de pe pământ, este  Cristos. El a prezentat, ca nimeni altul, mecanismul injustiţiei care este bazat pe egoism.

Singura cale pentru a elimina nedreptatea cu adevărat, este aceea de a elimina egoismul, este lepădarea de sine. Este vorba de construcţia unei noi morale, fundamentată pe renunţarea la egoism, pe acordarea celor din jurul nostru a unui statut egal cu al nostru, pe detaşarea de sine, pe capacitatea de a ne privi pe noi înşine ca şi pe ceilalţi, adică în mod mai puţin subiectiv. Nu putem evolua spiritual până nu ne ridicăm deasupra noastră înşine şi calea, foarte rezonabilă, după părerea mea, este aceea de a îi privi şi valoriza pe ceilalţi, în acelaşi mod cum facem cu noi. Pe noi ne iertăm în toate cazurile, poate cu unele excepţii, dar pe alţii îi judecăm aspru. Este aceasta dreptate? De ce nu folosim aceeaşi unitate de măsură?

“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: <<Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău,>> şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?... Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” [(Matei 7: 1-5); ref. 94 în Biblia Ortodoxă]

“Atunci Petru s-a apropiat de El şi i-a zis: <<Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?>> Isus i-a zis: <<Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte>>.” [(Matei 18: 21-22); ref. 95 în Biblia Ortodoxă]

„Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are puterea să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?” [(Iacov 4; 12); ref. 96 în Biblia Ortodoxă]

„Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.” [(Romani 14: 4); ref. 97 în Biblia Ortodoxă]

Vinaora Visitors Counter

5342810
Today
This Month
All days
2244
143459
5342810

Server Time: 2021-06-21 06:24:41

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page