This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

Cuprins

Capitolul 7

Capitolul 7 (5)

Natura umană şi natura divină. Relaţia personală cu Dumnezeu. Naşterea din nou sau renaşterea spirituală.

Referinţe Biblice cu privire la natura divină şi natura umană

Prima problemă pe care a-şi dori să o discut în acest capitol este referinţa pe care Biblia o dă despre cele două naturi, natura umană şi natura divină. În epistola apostolului Pavel către Galateni, acesta îi sfătuieşte pe credincioşii din Galatia să umble cârmuiţi de Duhul şi să nu se lase călăuziţi de poftele firii pământeşti (Galateni 5: 16) Apostolul pune în opoziţie cele două entităţi şi anume, pe de o parte este firea pământească care pofteşte lucruri care nu sunt pe placul Duhului şi pe de altă parte este Duhul care pofteşte împotriva firii pământeşti. Apostolul Pavel ne pune în faţa a două realităţi care se opun una celeilalte deci, în faţa unui conflict între natura umană şi Dumnezeu, în ipostaza Duhului Sfânt.

Acesta este motivul pentru care Isus Cristos i-a comunicat lui Nicodim că nici un om care nu este născut din Duh, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Dar cine a fost Nicodim? Acesta a fost un fruntaş al Iudeilor, care făcea parte din categoria Fariseilor. A venit noaptea la Isus, probabil pentru că îi era frică de reacţiile colegilor săi. Important este că s-a dus să îl caute pe Isus. După cum rezultă din textul evangheliei după Ioan, el era animat de o convingere. El credea că nimeni nu ar fi putut să facă lucrările pe care le făcea Isus, dacă nu ar fi fost Dumnezeu cu el (Ioan 3: 2) Asemenea minuni, asemănătoare cu cele făcute de Isus, le regăsim şi în Vechiul Testament, de exemplu în cazul prorocului Ilie. Ceea ce făcea Isus Cristos depăşea cu mult orice limite umane. Era de ajuns să spună o vorbă şi un bolnav aflat la depărtare se vindeca. Niciodată nu a eşuat în încercarea lui de a vindeca pe cineva. A înviat şi morţii.

Nicodim era impresionat şi de aceea a venit la Isus, cu dorinţa să afle mai multe despre El. Isus nu şi-a asumat nici un credit pentru minunile făcute şi nici măcar nu i-a confirmat lui Nicodim că este venit de la Dumnezeu. În schimb, i-a transmis una dintre cele mai importante învăţături pe care le conţine Noul Testament şi anume învăţătura despre naşterea din nou. I-a spus lui Nicodim că „dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3: 3) Prima reacţie a lui Nicodim a fost să înţeleagă acest lucru literal şi a crezut că Isus vorbea despre naşterea în trup. Isus l-a corectat şi i-a vorbit de o altă naştere, adică o naştere spirituală.

„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă, nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” [(Ioan 3: 5); ref. 121 în Biblia Ortodoxă]

„Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este Duh” [(Ioan 3: 6); ref. 122 în Biblia Ortodoxă]

Pentru Nicodim, această învăţătura a fost un şoc total, el a continuat să întrebe cum se poate face aşa ceva, chiar şi după ce Isus i-a dat exemplul cu vântul, care este invizibil şi despre care nu ştim de unde vine şi unde se duce (Ioan 3: 7-9) Din nefericire pentru el, Nicodim nu a avut posibilitatea de a citi epistolele apostolului Pavel dar pentru noi, care am făcut-o, lucrurile sunt mult mai clare. Pavel explică foarte detaliat în ce constă această naştere din nou. Pur şi simplu, credinciosul nu mai ascultă glasul firii pământeşti, moştenită prin naşterea naturală, ci ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt, adică de îndemnurile lui Dumnezeu.

Se ridică câteva probleme. Prima este de a şti dacă Pavel considera că nu se află nimic bun în natura umană. Se poate echivala noţiunea de natură umană cu cea de fire pământească? Firea pământească este constituită din totalitatea instinctelor umane, cum ar fi instinctul de conservare, instinctul de supravieţuire şi instinctul de procreere. Prin educaţie, aceste instincte suferă o transformare importantă, ele nu se mai manifestă în stare pură. Este adevărat că în anumite situaţii speciale, cum ar fi, de exemplu războaiele, instinctele ies la iveală, aproape nealterate şi oamenii se ucid unii pe alţii. În condiţii normale, instinctele individuale, modelate prin educaţie, dobândesc o semnificaţie socială şi în felul acesta oamenii adoptă conduite acceptabile pentru semenii lor. Cu toate acestea, instinctele nu dispar, ci mai degrabă se rafinează. Lupta pentru existenţă rămâne, chiar dacă îmbracă forme mai civilizate. Omul nu este făcut numai din instincte dar şi din conştiinţă, aspiraţii, idealuri, simţ al dreptăţii, responsabilitate, etc. Acestea sunt atribute ale raţiunii şi aceasta are propriile ei reguli. Ce ne spune apostolul Pavel este, în primul rând, faptul că un credincios creştin îşi modelează conştiinţa sub incidenţa învăţăturilor lui Isus Cristos. Aceste învăţături însă nu sunt pur teoretice, ci devin un adevărat mecanism psihologic, atunci când Duhul lui Dumnezeu locuieşte în om. Această prezenţă a lui Dumnezeu în fiinţa umană este ceva deosebit şi reprezintă o importantă deschidere, către lumea spiritualităţii, pe care o aduce Creştinismul. Tatăl şi Fiul sunt una şi împreună vin să locuiască în om.

Care sunt faptele firii pământeşti? Apostolul Pavel le enumeră: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5: 19-21) Aceia care fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5: 21)

Ce efect produce prezenţa Duhului Sfânt în om? Sunt două feluri de efecte şi anume darurile şi roadele Duhului Sfânt. Darurile sunt prezentate de apostolul Pavel în prima sa epistolă către Corinteni.

„De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa prin acelaşi Duh; altuia darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi; şi altuia tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” [(1 Corinteni 12: 8-11); ref. 123 în Biblia Ortodoxă]

Fiinţa umană respectivă este traversată de cea mai mare putere conştientă, existentă în toate universurile posibile. În acelaşi timp, omul respectiv se transformă şi înţelege diferit rostul propriei sale existenţe şi a celor din jurul său. Este orientat pentru a fi de folos celorlalţi, pentru că aceste daruri sunt date spre folosul celorlalţi. (1 Corinteni 12: 7) S-ar putea trage concluzia, din exprimarea apostolului Pavel, că numai anumite persoane primesc darul credinţei iar altele primesc alte daruri dar aceasta ar fi o interpretare greşită. Toţi membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu primesc darul credinţei de la El. Această interpretare se bazează pe cuvintele lui Isus Cristos, care a spus că nimeni nu poate veni din capul lui la Dumnezeu şi că cei care cred, sunt atraşi de Tatăl ceresc. Această atracţie a Tatălui este darul credinţei, deoarece prin această atracţie Dumnezeu îşi face simţită prezenţa, deci existenţa. Acţiunea permanentă a Duhului Sfânt în viaţa omului produce transformări profunde, roade aşa cum le numeşte Biblia.

„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” [(Galateni 5: 22); ref. 124 în Biblia Ortodoxă]

Stabilirea de reguli obligatorii este o trăsătură a instituţiilor religioase, dar stările enumerate mai sus, devenite trăsături de caracter ale credincioşilor născuţi din nou, nu pot fi nici comandate şi nici interzise prin reguli. Tocmai de aceea esenţa Creştinismului nu stă în organizare administrativă şi ierarhică, ci în trăiri spirituale. Desigur că nici dragostea creştină nu poate fi impusă la comandă şi, cu toate acestea, este pur şi simplu prezentată câteodată ca fiind o obligaţie. În multe ocazii am auzit pe funcţionarii credinţei spunând că omul „trebuie” să iubească pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Învăţătura este minunată, dar felul cum este prezentată, stârneşte perplexitate. Nimeni nu poate iubi pentru că aşa trebuie, pentru că aşa cere credinţa creştină. Este adevărat că dragostea creştină nu este doar un sentiment, milă sau simţire în legătură cu ceea ce experimentează ceilalţi, este şi un principiu, dar redusă doar la latura principială se pierde esenţialul. În orice caz, dragostea de natură divină, agape, vine tot de la Dumnezeu şi este turnată în inima credincioşilor creştini prin Duhul Sfânt. (Romani 5: 5) Prin urmare, această dragoste nu se rezumă numai la un percept, care trebuie respectat, este o putere, cel mai puternic factor care pune în mişcare universul sau universurile.

Ce se întâmplă cu credinciosul care a fost născut din nou? Acesta sau aceasta devine o făptură nouă.

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile sau făcut noi.” [(2 Corinteni 5: 17; Galateni 6:15); ref. 125 în Biblia Ortodoxă]

Adevărata creaţie a omului se face prin naşterea din nou. Nu este o creaţie „din ţărâna pământului”, adică din materie, ci este o creaţie spirituală. Acela care este născut din nou ia cu adevărat chipul lui Dumnezeu. Naşterea din nou este frontiera de trecere din lumea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Această graniţă nu se poate trece doar prin botezul în apă şi nici măcar prin botezul formal sau ritualic cu Duhul Sfânt. Ungerea care simbolizează botezul cu Duhul Sfânt trebuie să devină o realitate vie, adică să se treacă de la simbolul realităţii la realitatea propriu zisă. Naşterea din nou este condiţia apartenenţei la Biserica adevărată a lui Isus Cristos, care este Biserica celor născuţi din nou. Acolo, indivizii şi-au modelat natura lor umană, pentru a o face compatibilă naturii divine despre care voi vorbi în continuare.

Ce este natura divină? Să lăsăm pe apostolul Ioan să ne dea răspunsul.

„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu: pentru că Dumnezeu este dragoste.” [(1 Ioan 4: 7-8); ref. 126 în Biblia Ortodoxă]

Natura lui Dumnezeu este dragostea. Natura Lui nu este autoritatea, nu este constrângerea, nu este represiunea, este agape. Să vedem ce ne spune apostolul Ioan în continuare.

„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui a ajuns desăvârşită în noi. Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.” [(1 Ioan 4: 10-13); ref. 127 în Biblia Ortodoxă]

„Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” [(1 Ioan 4: 16); ref. 128 în Biblia Ortodoxă]

Definiţia cea mai scurtă a lui Dumnezeu, dată de apostolul Ioan este: „Dumnezeu este dragoste.” Este important să înţelegem că Dumnezeu este o Existenţă infinită, cu multe dimensiuni şi nu doar un principiu aliat cu un sentiment, însă esenţa caracterului său este dragostea. Am să continui demonstraţia prin a arăta că toate celelalte trăsături de caracter ale lui Dumnezeu sunt derivate din dragoste. Este adevărat că El separă lucrurile şi departajează binele de rău, că nu iubeşte păcatul şi nici nu acceptă ca oamenii să sufere nevinovaţi. Nu doar că sub controlul lui Dumnezeu s-a creat viaţa inteligentă, dar mai mult, El îi şi protejează pe cei pe care îi iubeşte. Protecţia Sa se manifestă prin exerciţiul dreptăţii Sale. Ce este păcatul, dacă nu un atac împotriva dragostei creştine? Dumnezeu detestă păcatul şi nedreptatea, tocmai pentru că acestea reprezintă pericole îndreptate împotriva celor pe care Dumnezeu îi iubeşte. Dragostea lui Dumnezeu este cea care găseşte un sens în a dărui necondiţionat, a ajuta, a se sacrifica pe sine.

În epistola după Romani în capitolele 7 şi 8, apostolul Pavel dezvoltă foarte amănunţit această confruntare internă între cele două naturi ale credinciosului creştin, una născută şi cealaltă dobândită. Şi în aceste texte el numeşte natura umană „fire pământească.” Apostolul vede în el însuşi această luptă internă între dorinţa de a face binele şi slăbiciunea firii sale care îl împiedică să facă acest bine.

 „Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primită de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” [(Romani 7: 22-23); ref. 129 în Biblia Ortodoxă]

Rezolvarea apare la începutul capitolului 8.

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 1); ref. 130 în Biblia Ortodoxă]

Apostolul Pavel ne informează de asemenea că:

„Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” [(Romani 8: 8-9); ref. 131 în Biblia Ortodoxă]

În continuarea epistolei către Romani, apostolul Pavel lămureşte şi mai mult lucrurile.

„Aşa dar, fraţilor noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” [(Romani 8: 12-14); ref. 132 în Biblia Ortodoxă]

Am prezentat toate aceste texte Biblice, pentru a putea observa împreună cu cititorul diferenţa între Creştinismul popular, transformat în religie instituţională şi mecanismul real al mântuirii omului. Credinciosul renăscut spiritual este o persoană născută din nou, de data aceasta din Duhul Sfânt. Este un individ în care se manifestă darurile şi roadele spirituale. Este umplut de dragostea lui Dumnezeu tot prin prezenţa Duhului Sfânt şi în tot ceea ce face, nu se mai lasă condus de impulsurile firii sale pământeşti, ci de îndemnurile, de conducerea Duhului lui Dumnezeu, care, bineînţeles este şi Duhul lui Cristos.

Un lucru este limpede, în aceste circumstanţe natura umană se lasă condusă de natura divină, pe care fiecare Creştin o dobândeşte o dată cu naşterea din nou. Natura umană nu dispare, dar este sub controlul naturii divine. Înţelesul noţiunii de control, în acest caz, trebuie bine clarificat. Cum se stabileşte raportul dintre natura divină şi cea umană? Nu este vorba de o subordonare a celei din urmă faţă de cea dintâi. Este vorba de o întrepătrundere, inter-conexiune deosebit de complexă, în care natura umană se aliază cu cea divină, adică este înobilată de aceasta. Natura umană îşi dezvoltă propriul potenţial, devine conştientă de posibilităţile şi valoarea sa, progresează, evoluează, se purifică şi se rafinează, se cunoaşte pe sine în profunzime şi într-un context universal şi se auto-evaluează prin semnificaţiile unor sensuri morale, care sunt parte din textura, care exprimă substratul oricărei existenţe. Natura umană se reconstruieşte pe sine, prin alegerile pe care le face, determinîndu-şi propria libertate, cu conştiinţa că participă la ceva mai bun, la ceva superior. Dumnezeu ne arată că se poate mai bine, că există mai frumos decât limitele noastre naturale, înăscute. Natura umană, sub lumina lui Dumnezeu, este subiectul unei revelaţii asupra frumosului şi a binelui, care o fascinează şi care o absoarbe în natura divină, acolo unde îşi găseşte liniştea pe care o poate oferi numai perfecţiunea.      

 Pe de altă parte, acest control se manifestă prin aceea că omul are o altă atitudine faţă de realităţile care îl înconjoară, alte sentimente şi alte trăiri, generate de dragostea de natură divină, care a fost turnată în inima sa. Pur şi simplu, credinciosul respectiv are un duh nou şi o inimă nouă, deci o altă natură.

„Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un Duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.” [(Ezechiel 36: 25-27); ref. 133 în Biblia Ortodoxă]

Acesta este un text din V.T. în care se prefigurează ceea ce Isus Cristos a spus în legătură cu naşterea din apă şi din Duh. Omul vorbeşte şi gândeşte din prisosul inimii.

„Pui de năpărci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui.” [(Matei 12: 34-35); ref. 134 în Biblia Ortodoxă]

 Când cineva este fericit şi inima îi este plină de bucurie îi vin în minte gânduri diferite faţă de situaţia în care este trist sau deprimat. Starea psihică influenţează şi chiar determină conţinutul preocupărilor raţionale. Orice concluzie începe cu o atitudine. „Ochii” cu care privim lumea înseamnă atitudinea pe care fiecare o are faţă de aceasta.

„Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Ia seama dar, ca lumina care este în tine, să nu fie întuneric. Aşa că , dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.” [(Luca 11: 34-36); ref. 135 în Biblia Ortodoxă]

  O dată cu inima se schimbă şi mintea, omul care îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său este animat de un spirit nou, de o nouă mentalitate. Augustin este cunoscut şi pentru o sintagmă rămasă în istoria Creştinismului: „Iubeşte şi fă tot ceea ce vrei.” Aceasta este adevărata libertate creştină. Cel care iubeşte sincer, cu o dragoste spirituală, nu poate greşi în ceea ce face sau nu va fi acuzat de greşelile săvârşite, fără voie, pentru că intenţiile sale au fost cele mai bune. Poate greşi din nepricepere şi de acea Dumnezeu ne învaţă să iubim după exemplu Său, adică să facem acest lucru renunţând complet la egoism. (Filipeni 2: 6-7)

Prin această naştere din nou, individul uman este născut în trup după părinţii săi, dar în spirit după Dumnezeu. Se naşte o făptură nouă, aşa cum susţine şi apostolul Pavel, alta decât Creştinii „lumeşti” cu care suntem obişnuiţi.

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării.” [(2 Corinteni 5: 17-18); ref. 136 în Biblia Ortodoxă]

In Ioan 3:3 Isus I-a spus lui Nicodim urmãtoarele cuvinte:"Adevãrat, adevãrat îti spun cã, dacã un om nu este născut din nou, nu poate vedea Impãrãtia lui Dumnezeu." Aceste cuvinte l-a pus în încurcãturã chiar si pe Nicodim. Acesta a luat cuvintele lui Isus în întelesul fizic al nasterii normale . Dar Domnul Isus nu s-a referit nici pe departe la acest fel de nastere. Fiul lui Dumnezeu ne dã definitia nasterii din nou. Expresia aceasta în unele traduceri este scrisã ca fiind o naştere ‚de sus.’ Nasterea din nou este un proces spiritual care nu îşi are originea aici pe pământ, ci în Cer. In Galateni 6:15 , Pavel scrie;"Cãci în Hristos nici tãierea împrejur, nici netãierea împrejur nu sînt nimic, ci a fi o fãpturã nouã." O făptură nouă este acelaşi lucru cu o creatie nouã. Nimic, în această viaţă, nu este mai important decît naşterea din nou, ci a fi o creaţie nouă. Asta se întelege cã am fost creaţi, si creatia aceasta în care trãm a fost alteratã de pãcat, este supusã pedepsei lui Dumnezeu. De aceea Creatorul nostru ne dã o nouã sansã, sã deveninm o creatie nouã, dupã voia Lui. După cum Pavel scrie lui Tit :" El ne-a mîntuit, nu pentru faptele fãcute de noi în neprihãnire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nasterii din nou si prin înoirea fãcutã de Duhul Sfînt."(Tit 3:5). Dumnezeu ne-a mîntuit nu prin faptele noastre. Omul vechi, în mod alegoric nãscut din Adam nu poate face nimic pentru mîntuirea lui. Este nevoie de interventia lui Dumnezeu. In îndurarea Sa, Creatorul nostru are o actiune supranaturalã asupra noastrã. Duhul Sfint are o actiune de curătire si înoire a fiintei umane. Această transformare se numeste nasterea din nou.

„Biblia merge mai departe si ne descoperã care este diferenta dintre un om nãscut din nou si un om rãmas neschimbat, diferenta dintre omul nãscut în Adam si omul nãscut din Duhul lui Dumnezeu, dintre omul creatie veche si omul fãpturã nou.”[1] Iacov ne scrie : “El de bună voia Lui, ne-a nãscut prin Cuvîntul adevărului, ca sã fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.“ ( Iacov 1:18). Deci Cuvîntul lui Dumnezeu nu este doar un ansamblu de cuvinte bine alese. Acesta are o actiune supranaturală asupra celor ce îl cred. Cuvîntul adevãrului biblic este o verigã importantã în procesul spiritual al nasterii din nou. Apostolul Iacov foloseste expresia “o pîrgă a făpturilor Lui.” Sã vedem în continuare cum putem sã identificã omul nãscut din nou, care pe pãmînt încã trăieşte printre oamenii vechi, adamici, nemântuiţi. Apostolul Petru ne scrie: „fiincã aţi fost nãscuti din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu şi care rãmîne în veac.( 1 Petru 1:23). Efectul transformării unice ale nasterii din nou trebuie sã se manifeste în fiinţa nou creatã. Apostolul Ioan ne descrie care este efectul transformãrii nasterii de sus cînd scrie: „ Oricine este nãscut din Dumnezeu, nu pãcãtuieste, pentrucã sãmînta Lui rãmîne în el; şi nu poate păcãtui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” Deci nu trebuie ignoratã puterea nemaipomenită a naşterii din nou, prin care omul reuşeşte să stea în afara păcatului şi să trăiascã o viată sfântă lîngă Dumnezeu, chiar dacã trăieşte în mijlocul ispitelor. Un om născut din nou trăieşte o viaţă fără compromisuri, o viată sfântã si curată.[2]

Toţi aceşti credincioşi născuţi din Dumnezeu formează împreună Biserica celor născuţi din nou, mireasa lui Cristos, clădirea duhovnicească a lui Dumnezeu, ogorul lui Dumnezeu. (1 Corinteni 3: 9) Învăţătura lui Isus este o inversare exact cu 180 de grade a ceea ce se întâmplă de fapt pe pământ. Creştinismul este o privire a vieţii în oglindă. Când privim direct la scrisul unei maşini de salvare, acesta este pe dos dar privit în oglinda retrovizoare de către şofer el devine citeţ. Lumea noastră este oglinda în care putem privi lizibil regulile Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceste reguli sunt exact opusul celor după care funcţionează lumea în care trăim. Lupta pentru existenţă se transformă în dăruire de sine, cel mai bine reprezentată de moartea pe cruce a lui Isus Cristos, dorinţa de putere este reflectată în oglindă, în renunţarea la gloria cerească şi naşterea în umilinţă, într-un staul de animale, al lui Isus. Dorinţa de a poseda bunuri materiale este contrazisă de bătrânica care îşi dă ultimul bănuţ pentru Templu; tendinţa de a face rău celor din jur este oglindită de cerinţa adresată Creştinilor de a realiza numai lucruri bune şi, în fine, ura este privită în oglindă prin dragostea pentru toţi, inclusiv pentru duşmani. Inversând regulile, Isus propune schimbarea totală, radicală, revoluţionară a condiţiilor existenţei umane. Cuvântul cheia este dragostea, înţeleasă într-un sens spiritual. Isus nu propune realizarea acestei schimbări prin forţe umane proprii, ci numai în dependenţă de Dumnezeu. Trebuie totuşi precizat că Isus era conştient că nu toată lumea va adera la un astfel de mod de a gândi. Mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi.

Doctrina oficială creştină ne spune că Isus Cristos a avut o dublă natură, divină şi umană şi lucrul acesta mi se pare acceptabil, dar cu unele clarificări. În primul rând, Biblia ne cere să îl urmăm pe Isus ca model. Lucrul acesta nu ar fi posibil, dacă noi şi El nu am putea avea în comun aceeaşi natură umană şi divină, în conexiunea lor. Dacă ar fi ceva esenţial, care să ne deosebească de Isus, lucrul acesta ar face imposibil faptul ca fiinţele umane să se comporte la fel ca şi El. Prin urmare, dacă El a avut o dublă natură şi noi cei chemaţi la mântuire, trebuie să avem o dublă natură, umană şi divină şi de altfel o şi avem, odată cu naşterea din nou. Dacă Isus nu ar fi fost ispitit de firea lui pământească, nu ar avea nici un merit, că a trăit fără păcat. El însă a fost ispitit, dar a rezistat încercărilor. A fost ispitit din afară, de Satana şi din înăuntru de natura lui umană. Ca să fim consecvenţi cu scrierile apostolului Pavel, în om natura umană trebuie să se lase condusă de cea divină şi aşa trebuia să fie şi cu Isus. El a fost acela care a fost cârmuit de Duhul Sfânt şi a ascultat, în mod perfect, de călăuzirea Lui. Rămâne doar ca fiecare să înveţe să facă deosebirea între „poftele firii pământeşti” şi dorinţele Duhului.     

Prin urmare, cele două naturi, umană şi divină, se aflau într-un anumit raport şi în persoana lui Isus. Precizarea este importantă în legătură cu permanenta nevoie de clarificare a dogmelor de credinţă, de imutabilitatea cărora instituţiile bisericeşti se agaţă cu disperare. Natura divină în om este dragostea creştină, împreună cu puterea lui Dumnezeu. Naşterea din nou, sau renaşterea spirituală, începe odată cu prima atingere, pe care Dumnezeu o exercită asupra conştiinţei umane. Duhul Sfânt este cel care ne convinge de păcat. În această renaştere spirituală este inclus şi botezul cu apă. Naşterea din Duh nu este un eveniment, ci este un proces, o transformare de durată, care se termină atunci când individul respectiv devine o făptură nouă şi în el, sau în ea, se manifestă darurile şi roadele Duhului Sfânt. Este vorba de un proces a cărui extindere în timp poate fi diferită de la individ la individ. Unele culte creştine promovează botezul cu Duhul Sfânt, dar fac o confuzie între acesta şi denumirea folosită de Cristos, adică naşterea din nou. Aceasta nu trebuie confundată cu Pogorârea Duhului Sfânt, care s-a întâmplat în ziua Cincizecimii, adică la Rusalii. Pogorârea Duhului Sfânt a fost un eveniment special şi s-a produs pentru Evrei, în ziua Cincizecimii şi pentru neamuri, cu ocazia convertirii sutaşului Corneliu.

„În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” [(Faptele Apostolilor 2: 1-4); ref. 137 în Biblia Ortodoxă]

  Atunci când prezenţa Duhului Sfânt se manifestă în fiinţa umană, în mod necesar se exercită şi atributele excepţionale, darurile duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Când vorbeşte despre darurile spirituale, Pavel nu stabileşte o scară ierarhică, în care să se promoveze pe sine în vârful piramidei, în calitate de apostol. Aşa cum tot el a precizat, destul de clar, fiecare din calităţile respective sunt necesare, în egală măsură, într-un moment sau altul al funcţionării adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Şi apostolii şi prorocii şi învăţătorii şi toţi ceilalţi sunt mădulare unii altora. Dacă Dumnezeu a stabilit aceste mădulare, înseamnă că toate sunt necesare, altfel El nu le-ar fi stabilit.

Trebuie doar să precizăm la care Biserică s-a referit apostolul Pavel. Este vorba despre Biserica Spirituală Unică, despre trupul spiritual al lui Isus Cristos. „Este un singur trup...” aşa cum menţionează apostolul Pavel în epistola către Efeseni, în capitolul 4, în textul care a fost citat în această lucrare. Dacă este un singur trup şi mădularele despre care vorbea Pavel, sunt componentele lui, este vorba desigur despre Biserica celor născuţi din Spirit, adică adevărata Biserică a lui Dumnezeu pentru că numai aceasta reprezintă o unitate. Acesta este un organism unic, spiritual, diferit de corporaţiile bisericeşti.

Prin urmare, toţi membrii acestei Biserici manifestă daruri spirituale şi în componenţa ei nu se numără oameni fără daruri. Biserica celor înscrişi în Ceruri este formată numai din lucrători spirituali, care este altceva decât funcţionarii instituţiilor bisericeşti. Biserica Spirituală Unică are în componenţa ei apostoli adică credincioşi care răspândesc Creştinismul în toate zonele geografice ale pământului. Sunt prorocii, oameni prin gura cărora Dumnezeu îşi transmite direct mesajele. Învăţătorii sunt aceia prin care Dumnezeu explică oamenilor învăţăturile Sale. Sunt de asemenea cuprinşi cei ce au darul minunilor şi prin intermediul cărora Dumnezeu face lucruri extraordinare. Prin intermediul celor care au un dar de vindecare, Dumnezeu însănătoşeşte pe cei bolnavi, dar face lucrul acesta în baza credinţei individuale, a celui aflat în suferinţă. În calitatea lor de membri ai Bisericii celor născuţi din nou, cei care au o capacitate dobândită de a ajuta pe semenii lor, de a organiza diverse activităţi şi proiecte, sau de a vorbi în limbi, contribuie şi ei la îndeplinirea misiunii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu pe acest pământ.

De ce este importantă toată această discuţie despre daruri? Deoarece aceasta pune în evidenţă faptul că nu există un monopol al unui cult asupra acestui domeniu şi că, în mod evident, o persoană nu trebuie să devină în mod obligatoriu membră al acelui cult, sau al altuia, pentru a avea acele daruri. Darurile sunt o prezenţă vie şi necesară pentru toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu, indiferent de confesiunea creştină de care aparţin şi sunt, în acelaşi timp, un indiciu despre cursul procesului naşterii din nou, care îi afectează pe credincioşi. Ortodocşii, Romano-Catolicii, Reformaţii, Protestanţii şi toţi ceilalţi sunt chemaţi să manifeste puterea Duhului Sfânt, darurile şi roadele care o însoţesc. Nu are nici un fel de importanţă de ce confesiune creştină aparţine un anumit credincios, sau credincioasă, sau dacă nu aparţine de nici una dintre ele, dacă în el, sau în ea, se produce transformarea profundă a renaşterii spirituale, în mod inevitabil, acesta sau aceasta, va avea şi semnele care însoţesc această schimbare.

Nimeni nu trebuie să se aştepte de la Bisericile corporatiste să încurajeze acest proces şi nici măcar să vorbească despre aceasta dar, în acelaşi timp, fiecare Creştin, al cărui nume a fost înscris în cartea vieţii, de la întemeierea lumii, trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu acest drum. Umplerea cu Duhul Sfânt, sau Botezul cu Duhul Sfânt, este un eveniment care poate avea loc oricând, pe parcursul procesului naşterii din nou. În orice caz, Dumnezeu este acela care alege momentul şi aceasta se întâmplă atunci când persoana în cauză este considerată de El, că este pregătită pentru aceasta. Forţarea acestui eveniment, prin stăruinţa în rugăciune, nu poate grăbi ca el să se producă, dacă cel în cauză nu este pregătit după standardele lui Dumnezeu. Stăruinţa în rugăciune este folositoare, în măsura în care ajută la înţelegerea de către cel sau cea în cauză, a importanţei evenimentului care urmează să se producă şi de asemenea, dacă contribuie la pregătirea celui ce urmează să primească umplerea cu Duhul Sfânt, pentru acest eveniment.

Luând ca premisă, întru totul justificată, faptul că naşterea spirituală este un proces de durată, care nu se face de la o zi la alta, ce se întâmplă cu aceia care se apropie de Dumnezeu din credinţă, dar încă nu au parcurs acest proces de naştere spirituală? Ce se întâmplă cu acei credincioşi sinceri, care doresc să fie născuţi din nou dar încă nu au ajuns în stagiul acesta? Fac aceştia parte din Biserica Spirituală Unică sau nu? Dacă nu, care este locul lor? Răspunsul care se poate formula în limitele pe care le permite Biblia, este că o persoană dobândeşte vocaţia de a fi membru al Bisericii celor născuţi în Ceruri, în momentul în care numele lui sau al ei este înscris în cartea vieţii, adică de la întemeierea lumii. Persoana respectivă are obligaţia să parcurgă toate etapele cerute de învăţătura lui Isus Cristos, adică botezul în apă, naşterea din nou şi umplerea cu Duhul Sfânt, în caz contrar va fi şters din cartea vieţii. Cu siguranţă, că cel în cauză va trece prin toate aceste etape, deoarece Dumnezeu nu ar fi făcut înregistrarea în cartea vieţii, dacă nu ar fi ştiut că persoana respectivă se va conforma.

La prima vedere s-ar părea, că această lucrare conţine o contradicţie fundamentală. Care este aceasta? Dacă am afirmat că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată numai din cei care sunt născuţi din nou şi că aceştia sunt toţi înscrişi în cartea vieţii, adică sunt înscrişi în Ceruri, ce se întâmplă cu aceşti credincioşi până la momentul când au fost născuţi din nou, sunt sau nu aceştia, în acest interval de timp, membrii în Adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, ce conferă calitatea de membru al Bisericii celor înscrişi în Ceruri, sau care este momentul în care intervine această calitate, este momentul înscrierii în “registrul” divin sau naşterea, “de facto” din Dumnezeu? Este vorba doar despre o contradicţie aparentă. Încă înainte de naşterea fizică, aceste persoane sunt înscrise în Ceruri, dar cu toate acestea, de la naşterea biologică şi până la naşterea spirituală există un interval de timp. Ce se întâmplă în această perioadă, sunt aceste persoane în acest interval de timp membre ale Bisericii celor născuţi din Dumnezeu sau nu? În realitate, toate persoanele care au fost înscrise în Ceruri au fost chemate să devină membrii ai adevăratei Biserici a lui Dumnezeu şi sunt “de facto,” astfel de participanţi, dar fiecare îşi păstrează dreptul de a alege liber, propriul traiect. Fiecare credincios, în parte, devine membru, “de iure”, al Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, numai după ce s-a încheiat procesul naşterii din nou.

Pe acest parcurs, între cele două momente, persoana are un statut provizoriu şi acest aspect reflectă foarte echilibrat cele două elemente care intervin pentru a hotărî destinul veşnic al indivizilor şi anume alegerea de către Dumnezeu, pe baza deciziei individuale a aceluia care a sperat dinainte în Cristos şi libertatea celui în cauză, de a îşi alege, adică modifica propria opţiune iniţială, pe parcursul vieţii sale pe pământ. În cazuri excepţionale, de exemplu, când persoana de referinţă, încetează din viaţă între cele două momente, numai Dumnezeu este în măsură să judece dacă acest individ se afla pe drumul cel bun sau nu. Nimeni, din cei care se află pe acest drum, nu încetează din viaţă fără ştirea lui Dumnezeu şi nimeni nu va ajunge în alt loc decât acela pe care Dumnezeu îl doreşte pentru el sau ea. Avem exemplu tâlharului de pe cruce, care a fost răstignit alături de Isus şi care nu a avut mult timp la dispoziţie pentru a parcurge un proces profund, de schimbare a caracterului.

“Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel n-are, se va lua chiar şi ce are.” [(Matei 13: 12); ref. 138 în Biblia Ortodoxă]

Pe de altă parte, Dumnezeu este acela care mântuieşte şi suntem salvaţi, nu prin meritele noastre, ci prin meritele lui Isus Cristos. Nimeni şi nimic nu îl poate împiedica pe Dumnezeu să mântuiască pe oricine doreşte, aşa cum a făcut cu tâlharul de pe cruce, fără ca acesta să fie măcar botezat în apă. În acelaşi timp, tâlharul acela de pe cruce, era  înscris în cartea vieţii de la începutul lumii, aşa cum, cel mai probabil, au fost înscrişi şi Matei, Marcu, Luca, Ioan sau Pavel. Tâlharul, însă, se afla în procesul regenerări spirituale, atunci când Isus l-a anunţat că va fi cu El în ceruri, dar era scris, fără îndoială, în cartea vieţii, pentru că numai cei scrişi în această carte vor fi cu Dumnezeu în cetatea eternă. “Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului. (Apocalipsa lui Ioan 21: 27) Regula este botezul în apă nu lipsa acestuia şi excepţia întăreşte regula.

Dumnezeu vede în noi dorinţa şi înţelege foarte bine că datorită condiţiei umane, multe din dorinţele noastre nu se pot împlini, de exemplu, din lipsă de timp. Este posibil ca cineva să meargă într-un loc, în care urmează să fie botezat în apă, dar pe drum să sufere un accident de maşină şi să moară. Dumnezeu înţelege toate circumstanţele vieţii noastre şi fără El nu se întâmplă nimic esenţial cu noi. Prin urmare, aşa cum am spus, dorinţa neîmplinită echivalează cu înfăptuirea, atunci când anumite circumstanţe nefavorabile împiedică împlinirea ei. Tot Dumnezeu este acela care controlează aceste circumstanţe ale vieţii fiecărui individ. Cu toate acestea, stăpânitorul acestei lumii este Satana, care poate profita de greşelile noastre şi poate provoca accidente în vieţile noastre. La fel ca şi în povestea lui Iov, Dumnezeu urmăreşte atent destinele tuturor acelora care sunt ai Lui.

“Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” [(Ioan 12: 31); ref. 139 în Biblia Ortodoxă]

“Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia, El n-are nimic în Mine;” [(Ioan 14: 30); ref. 140 în Biblia Ortodoxă]

“... în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” [(Ioan 16: 11); ref. 141 în Biblia Ortodoxă]

“... ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de supt puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.” [(Faptele Apostolilor 26: 18); ref. 142 în Biblia Ortodoxă]

“Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.” [(2 Corinteni 4: 3-4); ref. 143 în Biblia Ortodoxă]

“Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fii neascultării.” [(Efeseni 2: 1-2); ref. 144 în Biblia Ortodoxă]

“Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” [(Efeseni 6: 12); ref. 145 în Biblia Ortodoxă]

Nu are sens să punem la îndoială evanghelia după Ioan pentru că dacă o facem, putem ajunge la concluzia că Isus Cristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu şi că nu face parte din Trinitate. Deci, renaşterea spirituală este o condiţie a mântuirii, pe care Isus Cristos este chemat să o judece în cazul fiecărei persoane în parte. Pe de altă parte, El este acela care realizează acest proces în om.

Care este legătura între umplerea sau botezul cu Duhul Sfânt şi naşterea din nou? Sunt acestea, două elemente identice ale credinţei creştine? Botezul cu Duhul Sfânt este un eveniment, pe când naşterea din nou este un proces. Care este diferenţa? Naşterea din nou este o schimbare, care nu are cum să se producă dintr-o dată. 1) Primul element al regenerării spirituale este chemarea lui Dumnezeu la mântuire, care se adresează celui în cauză sau familiei acestuia. 2) La aceasta se răspunde o dată cu botezul în apă. 3) Urmează activarea procesul de schimbare a caracterului şi transformarea respectivei persoane într-o făptură nouă, care manifestă toate darurile şi roadele Duhului Sfânt. 4) În orice moment, pe parcursul procesului amintit la punctul anterior, se poate petrece evenimentul umplerii cu Duhul Sfânt. Întrucât dobândirea darurilor Duhului Sfânt se face, în primul rând, în folosul altora, deci pentru activităţi de slujire, este nevoie de o anumită maturitate de înţelegere a învăţăturilor Creştinismului din partea celor care le primesc.  Există posibilitatea schimbării priorităţii între botezul cu apă şi cel cu Duhul Sfânt, atunci când Dumnezeu stabileşte aceasta. (Faptele Apostolilor 10: 47)

Legătura personală cu Isus Cristos se stabileşte din iniţiativa acestuia. Cristos îl caută pe cel cu care doreşte să intre într-un contact personal şi i se adresează într-un anumit fel. Modalităţile pot fi foarte diferite. Visele, pe care Cristos le trimite omului, sunt una dintre aceste modalităţi.

„Domnul s-a pogorât în stâlpul de nor şi a stătut la uşa cortului. A chemat pe Aron şi pe Maria şi ei s-au apropiat amândoi. Şi a zis: <<Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis>>.” [(Numeri 12: 5-6); ref. 146 în Biblia Ortodoxă]

„Iar naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus de gând s-o lase pe ascuns. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: <<Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale>>.” [(Matei 1: 18-21); ref. 147 în Biblia Ortodoxă]

„După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif şi-i zice: Scoală-te, i-a Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt şi rămâi acolo până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare.” [(Matei 2: 13); ref. 148  în Biblia Ortodoxă]

Visele sunt o modalitate practică, extrasenzorială, prin care Dumnezeu comunică cu omul. Atunci când o persoană este, temporar, ruptă de realităţile lumii în care trăim, adică atunci când doarme şi este adâncită într-o altă lume, Dumnezeu o găseşte şi îi comunică mesajele Lui. Este un mijloc ideal de comunicare, deoarece în acele momente întreaga atenţie a celui în cauză este concentrată la ceea ce visează.

„Eu, Nebucadneţar, trăiam liniştit în casa mea şi fericit în palatul meu. Am visat un vis, care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază.” [(Daniel 4: 4-5); ref. 149 în Biblia Ortodoxă]

Starea de vis generează o plajă de activitate mintală foarte aparte, subconştientă, care permite persoanei să fie receptivă la informaţiile pe care le comunică Dumnezeu şi mai mult, care creează un contrast între lumea viselor, ciudată şi confuză şi claritatea imaginilor transmise de Dumnezeu. Este uşor de făcut deosebirea între ceea ce ne spune El şi ceea ce visăm, ca un rezultat al îngrijorărilor sau preocupărilor noastre personale. Mesajele pe care le transmite Dumnezeu sunt ca nişte “videoclipuri,” scurte dar extrem de semnificative. Nu este vorba numai de imagini, dar şi de stări de spirit, care ne sunt transmise odată cu ele. Cea mai bună dovadă a viselor care vin de la Dumnezeu, şi care, de regulă apare atunci când ele transmit un mesaj important, este atingerea pe care o exercită puterea lui Dumnezeu asupra spiritului uman. Este vorba de o stare asemănătoare cu o vibraţie spirituală puternică, dar greu de descris. Este o dovadă de putere, care atinge anumite coarde interne. Acestea sunt vedenii de noapte dar există şi vedenii de zi. Este vorba, de data aceasta, de mici “filmuleţe” pe care Dumnezeu le inserează în conştiinţa celui în cauză şi prin care acesta primeşte mesaje pentru sine sau pentru alţii.

O altă modalitate, legată de cea din urmă, este comunicarea personală pe care Isus  o face unei persoane, în timpul zilei şi în care foloseşte un glas care transmite mesajul, sau inplementează un gând în mintea celui în cauză. Glasul este însoţit şi de un alt semn de putere, care să facă acea voce inconfundabilă. Aici nu este vorba de oameni care aud “voci,” de origine necunoscută şi care câteodată poate duce la un diagnostic medical, ci este vorba de a recepţiona puterea lui Dumnezeu, care se manifestă într-un mod complex şi este imposibil de confundat.

„Dar Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot, şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, de odată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ şi a auzit un glas, care-i zicea: <<Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?>> <<Cine eşti Tu Doamne?>> a răspuns el. Şi Domnul a zis: <<Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuşi>>.” [(Faptele Apostolilor 9: 1-5); ref. 150 în Biblia Ortodoxă]

Mi se pare foarte interesantă şi convertirea lui Augustin din Hipo, recunoscut de către Biserica instituţională Romano-catolică ca sfânt şi care este, fără îndoială, unul dintre marii gânditorii ai Creştinismului. Potrivit relatării din cartea a opta din confesiuni, Augustin a luat hotărârea de a se creştina sub influenţa unei întâmplări providenţiale. Într-o zi a auzit o voce ca de copil poruncindu-i “tolle, lege” (ia şi citeşte). A deschis la întâmplare epistolele apostolului Pavel şi ochii i-au căzut pe un pasaj din epistola către Romani, unde se face referire la contrastul dintre viaţa în desfrâu cu viaţa în Cristos. Aceste cuvinte i s-au părut lui Augustin că erau parcă scrise pentru el şi în felul acesta a luat pe loc hotărărea de a se creştina.

 Apostolul Pavel, ne arată şi alte modalităţi prin care Dumnezeu comunică direct cu oamenii.

„În adevăr, cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege şi, cu duhul, el spune taine. Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere.” [(1 Corinteni 14: 2-3); ref. 151 în Biblia Ortodoxă]

„Dar dacă toţi proorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.” [(1 Corinteni 14: 24); ref. 152 în Biblia Ortodoxă]

Vorbitul în limbi şi tălmăcirea acestora, prorocia şi darul de a vorbi despre înţelepciune sau despre cunoştinţă, vindecările, alte minuni, toate acestea sunt modalităţi prin care Dumnezeu vorbeşte cu oamenii. (1 Corinteni 12: 8-10)

O altă modalitate la fel de importantă ca toate celelalte, este experienţa trăită, personală, a fiecărui credincios cu Dumnezeu. Din viaţa de fiecare zi putem vedea şi discerne felul în care Dumnezeu se implică în viaţa noastră. Experienţa de fiecare zi a fiecărui credincios, poate fi descrisă într-o naraţiune la fel de importantă ca şi cele cuprinse în Biblie. Cum spunea, într-un mod foarte elocvent, un teolog Protestant, Karl Barth, poveştile vieţilor noastre sunt tot atât de importante şi tot atât de semnificative din punctul de vedere al credinţei creştine, ca şi multe din povestirile Bibliei. Mulţi credincioşi au traversat experienţe excepţionale pe care atunci când le povestesc iese la iveală măreţia dragostei lui Dumnezeu pentru oameni.

O adevărată legătură personală presupune o dublă conexiune, deci nu doar Dumnezeu vorbeşte dar şi omul comunică cu Dumnezeu. Rugăciunile lui Isus Cristos au fost totdeauna ascultate pentru că şi El l-a ascultat totdeauna pe Dumnezeu. Felul în care ne sunt ascultate rugăciunile este cea mai bună dovadă a modului în care comunicăm cu Dumnezeu. În măsura în care noi îl ascultăm pe El, în aceeaşi măsură şi El ne ascultă pe noi şi aceasta este cea mai bună formă de manifestare a relaţiei noastre personale cu El. Dumnezeu dă răspuns rugăciunilor noastre şi acest răspuns este dovada că este într-o legătură personală cu noi, că îi pasă de fiecare în parte, că ne ascultă în mod individual şi că ia în seamă problemele şi neliniştile noastre. De la înălţimea la care se află şi din interiorul fiinţelor noastre, Dumnezeu are grijă de noi şi această atenţie generează o relaţie delicată, de prietenie şi dragoste, care durează pe întreaga viaţă a celui credincios şi cu speranţa că se va prelungi în eternitate. Dumnezeu ne-a cunoscut de la întemeierea lumii şi ne oferă posibilitatea de a trăi veşnic pentru ca şi noi să îl putem cunoaşte pe El.

Thursday, 31 December 2020 00:23

Mântuirea Prin Dragoste

Written by

Este destul de clar, că teza pe care o avansez în acest capitol, este faptul că dragostea de natură divină, nu este doar o calitate printre celelalte. Dragostea spirituală este motorul psihologic prin care lucrează credinţa creştină. Fără ea, credinţa pur şi simplu nu funcţionează. Prin această schimbare de atitudine se schimbă totul, caracterul, gândurile, modul de a ne raporta la semenii noştri. Acolo unde nu există dragoste de natură divină, nu este nici Isus Cristos în vieţile oamenilor şi cine nu iubeşte, nu este născut din Dumnezeu. Cine este născut din nou, este născut din Dumnezeu şi dacă El este dragoste, înseamnă că cel renăscut spiritual este născut din dragoste. Cine nu îşi iubeşte semenii, aşa cum i-a iubit şi Isus Cristos, nu este ucenicul Lui. Bătălia pentru doctrine o poartă oameni, care, de multe ori, nu ştiu despre ce vorbesc. În neştiinţa lor, ei cred că au ajuns să ştie ceva despre Dumnezeu, dar dacă nu au cunoscut dragostea Lui, încă nu l-au cunoscut pe El. Exerciţiul mintal şi cunoaşterea raţională sunt importante, dar ar fi o nechibzuinţă dacă am crede că ştim lucruri esenţiale despre Dumnezeu, dar dacă, în acelaşi timp, nu am şti că fără dragoste, credinţa este moartă.

Isus Cristos se descoperă celor aleşi şi nu lumii. (Ioan 14: 22-23) Din acest motiv, Biserica celor născuţi din Spirit este o realitate divină şi nu o organizaţie instituţională, întrucât ea este o realitate care nu caută să se impună lumii în nici un fel, ci doar să îi adune pe cei aleşi, adică pe aceia care sunt scrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii. De ce pe cei aleşi? Pe temeiul faptului că, încă înainte să existe pe pământ, aceştia au avut în ei dragostea pentru Cristos şi dorinţa de a-l alege pe El şi principiile Sale. Biserica Spirituală Unică nu poate fi o instituţie, deoarece nu este din această lume, nici pentru această lume pământească. Ea există încă de la întemeierea lumii, pentru eternitate, în Cristos, care a ales-o şi există pentru El, care îi este Mire spiritual. Aş fi interesat să ştiu când s-a decis Isus Cristos să îşi facă o Biserică formată din fraţi şi surori, care să fie ca şi El; adică în ce moment, înainte de existenţa pământului, a luat această hotărâre? Probabil nu voi primi acest răspuns decât mai târziu, direct de la El. Sunt atât de multe lucruri despre Dumnezeu pe care nu le ştim, dar dacă vom cunoaşte dragostea Lui, vom ajunge cândva să ştim totul şi chiar să ajungem să nu mai avem ce să ştim, dar dragostea va continua să existe. (1 Corinteni 13: 8)

Atunci când înţelegem că toate lucrurile au sfârşit, inclusiv cunoaşterea lui Dumnezeu, şi că numai dragostea de natură divină nu are sfârşit, înţelegem de ce Dumnezeu, care nu are sfârşit, este dragoste şi de ce aceasta este valoarea supremă a Creştinismului. Dumnezeu care cunoaşte tot cea ce se poate cunoaşte, despre absolut orice poate fi cunoscut, adică despre tot cea ce există sau ar putea exista, a depăşit faza de cunoaştere şi a rămas numai dragoste spirituală. Dumnezeu se află deasupra cunoaşterii universurilor şi întregului lor conţinut, dar nu deasupra dragostei. De acea, Dumnezeu este dragoste şi din acest motiv pune atât accent pe dragoste. Dumnezeu ştie totul despre noi, ce am fost, ce suntem şi ce vom fi şi dacă ne-a trecut în cartea vieţii, a făcut aceasta în deplină cunoştinţă de cauză. Dumnezeu, care a epuizat orice cunoaştere şi în ceea ce ne priveşte, a rămas doar cu dragostea spirituală pentru noi. Pentru Dumnezeu, cunoştinţa a trecut şi a rămas doar dragostea eternă, cu care ne iubeşte. El ne iubeşte, în condiţiile în care ne cunoaşte perfect trecutul, prezentul şi viitorul, din toate perspectivele. Aceasta este încurajator, Dumnezeu ştie exact cine suntem, pe El nu îl putem păcăli şi pe această bază, ne iubeşte.

Cunoaşterea nu este o realitate infinită, după câteva milioane de ani sau mai repede vom şti tot ce se poate şti despre univers sau universuri şi cu toate că este atât de importantă, aceasta este totuşi secundară faţă de dragostea spirituală. “Cunoştinţa va avea sfârşit.” (1 Corinteni 13: 8)  Din acest motiv, învăţătura lui Isus Cristos se reduce la două porunci. Creştinismul este religia iubirii, mai trebuie însă să înţelegem corect ce înseamnă această iubire. Ce este, ce presupune, ce determină, ce motivează, ce transformă, ce se întâmplă exact în interiorul fiinţei umane, trebuie ca fiecare să descopere pentru sine. Nu există reţete pentru ceea ce simte, ceea ce gândeşte sau ce este gata să facă o mamă sau un tată pentru copii săi, ceea ce simte un prieten etc. Nimeni nu poate învăţa o mamă, sau un tată, ce trebuie să simtă pentru copilul său. Această stare psihologică devine un principiu, care este aplicabil în relaţiile cu toată lumea. Ştiu că pare o utopie, o absurditate sau o nebunie, dar este nebunia crucii lui Isus Cristos şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

„Iudeii, într-adevăr, cer minuni şi Grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care, pentru Iudei este o pricină de poticnire şi pentru neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii.” [(1 Corinteni 1: 22-25); ref. 153 în Biblia Ortodoxă]

Nu devenim cu adevărat Creştini decât atunci când înţelegem această “nebunie” a lui Dumnezeu, care este o ştiinţă, cu nimic mai prejos decât orice altă ştiinţă. Această cunoaştere a “nebuniei” crucii lui Isus Cristos, care a murit în chinuri pentru nişte oameni care nu îl cunoşteau, mai mult, care l-au condamnat la moarte, este suprema ştiinţă a lui Dumnezeu. Este mai presus de orice doctrină şi de orice tradiţie, este învăţătura fundamentală a Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, pe care membrii ei o pot transmite, în primul rând prin exemplu personal de slujire şi nu doar prin declamaţii demagogice.

Apostolul Pavel ne vorbeşte, în Romani, în capitolul 6, despre o moarte şi o înviere care trebuie înţelese bine, dacă este să înţelegem corect Creştinismul. El ne spune că prin botezul în apă, în mod simbolic, cei care se botează, mor împreună cu Cristos, ca o dată ieşiţi din apa botezului să învie împreună cu El. Ni se vorbeşte despre o renaştere spirituală care nu trebuie limitată la botezul în apă, ci trebuie extinsă la procesul complex al naşterii din Duhul Sfânt. Prin botezul în apă se reproduce, în mod simbolic, moartea faţă de păcat a credinciosului. Prin scufundarea sa în apă, acesta este prefigurat ca şi cum ar fi înmormântat împreună cu Cristos, prin aceea că trupul păcatului, pe care fiecare om îl are de la naşterea sa biologică, a fost răstignit împreună cu El. În urma acestui ritual simbolic, credinciosul este pregătit să devină o fiinţă nouă, regenerată spiritual, dar lucrul acesta nu se produce automat, prin ieşirea din apă. Urmează naşterea din Duhul Sfânt, care urmează după moartea simbolică a trupului biologic, care trup simbolizează, la rândul lui, păcatul.

„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel, ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru.” [(Romani 6: 6-11); ref. 154 în Biblia Ortodoxă]

Numai că această moarte nu foloseşte la nimic, dacă nu este urmată de înviere. Naşterea din nou înseamnă slujirea lui Dumnezeu într-un duh nou.

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” [(Romani 7: 6); ref. 155 în Biblia Ortodoxă]

Nu ar fi suficient, oricât de mult aş sublinia, că ţinerea de obiceiuri, respectarea de regulamente obligatorii, predeterminate de alţii, urmărirea a diferite reţete pentru mântuire, nu are nimic de-a face cu Creştinismul autentic. A fi Creştin înseamnă a trăi propria viaţă, condus de îndemnurile Duhului Sfânt. (Romani 8: 1)

Nu suntem conduşi de nici o Biserică instituţională, de nici un preot sau pastor, de nici o colectivitate umană, suntem conduşi, fiecare în parte, direct de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dumnezeu ne toarnă în inimă dragostea Lui şi ne arată, în fiecare caz în parte, cum trebuie să manifestăm această dragoste. Fără dragoste spirituală nu suntem nimic şi Creştinismul nostru devine doar o mare demagogie. Bisericile instituţionale, câteodată încearcă să ne determine să practicăm Creştinismul, pentru a se putea împăuna cu trofee, cu rezultate în faţa lui Dumnezeu, dar funcţionarii religioşi nu practică ceea ce predică şi lucrul acesta este vizibil. Aceasta creează confuzie şi mulţi urmează exemplul practic al celor care îi îndrumă. De aceea, nu trebuie să ne lăsăm ghidaţi, în primul rând de funcţionarii bisericeşti, ci direct de către Dumnezeu, oamenii care sunt cu adevărat ai Lui, pot să fie pentru noi fraţi sau prieteni. Ghidajul pe care, eventual, îl exercită asupra noastră alţi oameni, este valabil numai atunci când recunoaştem fără posibilitate de eroare vocea lui Dumnezeu în aceste sfaturi. Această relaţie trebuie să se rezume la o consiliere şi în nici un caz la o conducere autoritară. Cu toate acestea, fiecare Creştin trebuie să tindă a sta “pe picioarele sale,” adică a fi condus cu prioritate şi într-o măsură determinantă direct şi personal de Dumnezeu. Exemplul practic al fiecărui Creştin este persoana lui Isus Cristos; trebuie să ne ridicăm la înălţimea plinătăţii staturii Sale. Singura relaţie între Creştinii născuţi din Dumnezeu este una bazată pe dragostea spirituală, şi care se poate materializa în consiliere reciprocă, în ajutorare reciprocă şi în prietenie sinceră. Orice alt tip de relaţie, bazată pe autoritate, nu are nimic a face cu adevărata Biserică a lui Dumnezeu. 

Fiecare Creştin, renăscut spiritual este un preot şi este în strânsă legătură cu Marele Preot, adică cu Isus Cristos şi această relaţie specială, spirituală, constituie Biserica Spirituală Unică. Legăturile dintre preoţi, care sunt toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu, sunt posibile numai în Cristos, prin intermediul Lui, care mijloceşte aceste relaţii, care este fundamentul acestor conexiuni. Isus Cristos ţine împreună Biserica celor înscrişi în Ceruri, prin Duhul Său. Cum ar putea o persoană care nu este condusă de Duhul Sfânt să facă parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Nu poate, deoarece nu este în legătură cu Capul Bisericii şi fără această relaţie nu există apartenenţă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Biserica Spirituală Unică este o colectivitate legată şi unită prin Duhul Sfânt şi prin nimic altceva, nu prin doctrine, nu prin tradiţii, nu prin rigori instituţionale şi acesta este încă un motiv pentru care este atât de necesară naşterea din nou. Desigur, primul motiv este atingerea înălţimilor spirituale la care ne cheamă Dumnezeu.

  Este folositor să prezint şi alte texte ale N. T. care explică relaţia dintre dragostea spirituală, agape şi naşterea din nou.

„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns ‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.’ ‘Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” [(Matei 22: 36-40); ref. 156 în Biblia Ortodoxă]

„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” [(Romani 12: 2); ref. 157 în Biblia Ortodoxă]

„Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste fiecare să dea întâietate altuia” [(Romani 12: 9-10); ref. 158 în Biblia Ortodoxă]

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: <<Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti, >> şi orice poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta:<<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. >> Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” [(Romani 13: 8-10); ref. 159 în Biblia Ortodoxă]

„Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Cristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Cristos, spre slava lui Dumnezeu.” [(Romani 15: 5-7); ref. 160 în Biblia Ortodoxă]

Creştinii sunt fiii şi fiicele lui Dumnezeu, fiecare în parte şi lucrul acesta nu prea are nimic a face cu a fi sau a nu fi membru al unei Biserici corporatiste. Organizaţiile religioase creştine nu sunt Tatăl nostru, ar trebui să fie prietenul nostru, dar de multe ori nu sunt. Ele nici nu îl reprezintă pe Tatăl nostru pentru că nimic nu îl poate reprezenta pe un tată în faţa copiilor săi. Relaţia dintre un tată şi copii săi se face în mod personal şi nu prin reprezentanţi. Când se face prin intermediul autorităţilor şi centrelor de asistenţă socială, ceva nu este în regulă cu acea relaţie de familie. Dragostea se manifestă direct şi nu prin reprezentanţi şi Dumnezeu ne iubeşte şi îşi manifestă dragostea Lui în relaţia cu fiecare credincios în parte şi nu a investit nici o instituţie bisericească cu atribuţiunea, ca aceasta să ne iubească în locul Lui. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este formată din toţi aceia care îl iubesc pe Dumnezeu şi simt personal dragostea Lui spirituală asupra lor.

„Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” [(1 Corinteni 8:3); ref. 161 în Biblia Ortodoxă]

Dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, El pur şi simplu nu ne cunoaşte.

„Nu orişicine-Mi zice: <<Doamne, Doamne!>> va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: <<Doamne, Doamne!>> N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: <<Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege>>.” [(Matei 7:21-23); ref. 162 în Biblia Ortodoxă]

 Despre care Lege este vorba, că doar apostolul Pavel ne spune clar că nu prin Lege suntem mântuiţi? Este vorba despre Legea iubirii spirituale, aceasta este legea lui Dumnezeu şi aceasta este natura lui Dumnezeu. Tot Creştinismul ar fi doar o minciună dacă Legea lui Dumnezeu nu ar fi Legea iubirii spirituale. Ar fi vorba doar de schimbarea unei autorităţi, a lumii în care trăim, cu o altă autoritate, cea a lui Dumnezeu, despre care, în afară de faptul că este dragoste, nu ştim nimic altceva. Cel puţin ştim că Dumnezeu este dragoste, dacă nici acest lucru nu l-am şti, atunci înseamnă că nu ştim absolut nimic. Dacă intrăm pe terenul autorităţii, bazată doar pe “dreptate” nu pe dragoste, atunci cu totul alte elemente intră în discuţie. Ar trebui să ne supunem unei Legi, la constituirea căreia nu am participat. Am fi obligaţi să ne supunem unei autorităţi care face absolut tot ceea ce voieşte, fără să întrebe pe nimeni. Dumnezeu ne-a creat, îi dă aceasta dreptul să ne şi distrugă? Este discutabil.

A fost Satana un ticălos, sau a fost primul democrat, care a cerut libertate pentru fiinţele create? Dacă Dumnezeu nu este dragoste, ci doar autoritate şi putere, aş înclina către un răspuns în care Satana arată mai mult ca un erou decât ca un criminal. Din păcate, Bisericile instituţionale prezintă o imagine autoritară a lui Dumnezeu, care face multe deservicii cauzei lui Dumnezeu şi mari servicii lui Satana. Este exact ceea ce Satana a susţinut întotdeauna şi anume că Dumnezeu este o persoană autoritară, pe care oamenii ar fi mai bine să nu îl i-a în seamă. În convingerea mea personală, Dumnezeu este cu adevărat dragoste şi nu doar autoritate bazată pe putere. Dacă ar fi doar ultima, El ar fi un alt obstacol, pe care omenirea l-ar avea de înfruntat, în lupta pentru libertate. Poate că ar fi învinsă în lupta cu această supraputere, dar moartea nu i-a speriat niciodată pe oameni atunci când au dorit să devină liberi.

Calitatea de Creator, dar fără dragoste, nu i-ar da niciodată lui Dumnezeu dreptul de a cere de la oameni o ascultare deplină, atâta vreme cât aceştia au propria lor conştiinţă şi sunt fiinţe libere. De fapt, Dumnezeu nu le cere oamenilor să asculte, necondiţionat de voinţa Sa, ci de Legea iubirii. Singura garanţie pe care o avem, că vom fi fericiţi în Înpărăţia Cerurilor,  este aceea că voinţa lui Dumnezeu este exprimată în Legea iubirii. Oamenii nu sunt doar roboţi, creaţi pentru a îndeplini o anumită funcţie, iar în cazul ne îndeplinirii acesteia, să fie pur şi simplu măturaţi din univers. Acceptarea unei asemenea viziuni asupra Creştinismului dovedeşte nu numai reducţionism şi schematism, dar şi o neînţelegere a dimensiunii spirituale a omului. Multe din Bisericile instituţionale dezvoltă o astfel de teză simplistă, bazată pe frică, dar care nu face dreptate naturii şi caracterului lui Dumnezeu.

Prin această lucrare afirm că natura, esenţa lui Dumnezeu, este dragostea şi că toate celelalte caracteristici ale sale decurg din aceasta. Dreptatea este o trăsătură care decurge din nevoia de a proteja fiinţele iubite, creativitatea este generată de dragostea care se manifestă, autoritatea este doar aceea care este bazată pe recunoştinţa datorată celui care ne-a salvat de la moarte şi o formă prin care Dumnezeu doreşte să ne reamintească, să ţinem cont şi de El şi nu să ne impună voinţa Lui. Acela care se apropie de Dumnezeu, trebuie să ajungă să îl iubească pentru a fi plăcut Lui şi pentru a ajunge să fie cunoscut de El. Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie mai întâi să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cel ce îl caută, dar apoi să ajungă să îl iubească pe Dumnezeu, în caz contrar credinţa nu valorează nimic, adică este moartă în ea însăşi. Nici o altă motivaţie nu este cea corectă. Servilismul bazat pe interesul personal, pe dorinţa de a primi ajutor în ceea ce ne propunem, pe sprijinul de care avem nevoie pentru a ne ridica deasupra altora, pe nevoia de a avea succes în viaţă, adică o căsătorie spirituală din interes, nu din dragoste, cu Isus Cristos, nu este acceptabilă în faţa lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul nu a acceptat un botez bazat pe calcule şi interese personale.

„Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: ‘Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? [(Matei 3: 7); ref. 163 în Biblia Ortodoxă]

  Câţi sunt astăzi aceia care se apropie de Dumnezeu, cu singura dorinţă să le meargă lor şi familiilor lor bine şi să nu sufere vreun neajuns din cauza unei posibile mânii a lui Dumnezeu? Nu ştiu câţi sunt, dar trebuie subliniat că cei care nu îl iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi, nu deţin adevărata motivaţie pentru a fi Creştin.

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui. Iuda, nu Iscarioteanul, I-a zis: <<Doamne cum se face că te vei arată nouă şi nu lumii?>> Drept răspuns, Isus i-a zis: <<Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimes>>.” [(Ioan 14: 21-24); ref. 164 în Biblia Ortodoxă]

Apostolul Pavel ne spune că faptele nu sunt mijlocul de a obţine mântuirea ci credinţa.

„Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci <<cel neprihănit prin credinţă va trăi.>> Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: <<Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele>>.” [(Galateni 3: 12-13); ref. 165 în Biblia Ortodoxă]

Tot apostolul Pavel declară, că cine nu are dragoste nu este nimic din punct de vedere spiritual. (1 Corinteni 13: 2) Dragostea însă nu trebuie confundată cu faptele. Ea se manifestă prin fapte sau câteodată prin reţinerea de a le săvârşi, dar este mult mai mult decât atât. Dragostea este o stare de spirit, ea este motivaţia acţiunilor sau inacţiunilor, pentru aceia care sunt regeneraţi spiritual total, sau în cursul acestui proces. A îndeplini faptele generate de iubirea creştină nu înseamnă a încerca să dobândeşti mântuirea prin fapte, ci înseamnă a fi în relaţie cu Dumnezeu. Ce dragoste faţă de aproapele este aceea, care nu se manifestă în nici un fel? Cum poţi să iubeşti pe cineva şi să nu intervii cu nimic, pentru a îi fi alături, atunci când are nevoie? “Dragostea instituţionalizată” este de cele mai multe ori pură demagogie. Iubirea creştină, trâmbiţată de la amvoane, este, de multe ori goală de orice conţinut, de orice element practic, doar vorbe necesare pentru a menţine în funcţiune sistemul instituţional. Pe de altă parte, deoarece Biserica celor născuţi din Spirit, în marea ei majoritate, se află încă în mijlocul instituţiilor bisericeşti, se fac şi multe lucruri cu valoare morală şi spirituală deosebită, cum ar fi donaţii pentru săraci, ajutorarea celor aflaţi în zone geografice defavorizate, etc. Cu toate acestea, chiar şi sacrificiile materiale care nu sunt făcute din dragoste ci doar ca obligaţie morală, nu au, conform principiilor Creştinismului, efectul spiritual scontat. “Chiar dacă ne-am împărţi toată averea pentru hrana săracilor şi n-am avea dragoste, nu ne foloseşte la nimic.” (1 Corinteni 13: 3) Se poate întâmpla aşa ceva? Ar putea cineva să îşi doneze toată averea la săraci şi totuşi să nu îi iubească, sau aceasta este o ipoteză absurdă? Nu este o ipoteză absurdă; ce nu ar da omul să îşi prelungească viaţa, atunci când se află pe patul de moarte? Poate că la unii zgârcenia este mai mare decât dorinţa de a trăi, dar nu la toată lumea. Sunt mulţi care ar da orice pentru ca să trăiască veşnic, orice mai puţin dragoste spirituală. De ce? Pentru că atunci când iubeşti, dai ceva esenţial din tine, este un angajament suprem, este o “lepădare de sine.” Această renunţare de sine sau “uitare de sine,” ridicată la rangul de principiu, nu este în acord cu natura noastră umană ne renăscută spiritual.    

 Apostolul Ioan îi învaţă pe Creştini să nu iubească doar din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. (1 Ioan 3: 18) Dragostea presupune fapte nu doar vorbe şi în lipsa celor dintâi, credinţa este moartă, deoarece cel în cauză are o credinţă care este moartă, adică goală de orice conţinut.

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva:<<Tu ai credinţa şi eu am faptele. >> <<Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele. >> Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară! Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?” [(Iacov 2: 17-20); ref. 166 în Biblia Ortodoxă]

Şi totuşi apostolul Pavel pare a spune, că faptele nu sunt determinante pentru mântuire.

„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura:<<Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine>>.” [(Romani 10: 9-11); ref. 167 în Biblia Ortodoxă]

Este vorba de o simplificare, pe care o practică Pavel în acest text. Simplificarea se datorează necesităţii de a sublinia cât mai mult importanţa credinţei, în Creştinism. Pavel, în scrierile sale, obişnuieşte să folosească această metodă de subliniere, care constă în aceea că el se referă în mod accentuat şi exclusiv la un anumit aspect, pentru a îi scoate în evidenţă importanţa, dar prin această tehnică alte elemente rămân în umbră şi par ne importante sau nu apar deloc,în acel context. Este ca şi cum ar încerca să ne spună că aspectul la care face referire, este cel mai important, în contextul respectiv. Cu siguranţă că aspectul respectiv nu este singurul important şi între elementele credinţei creştine trebuie să existe o balanţă, dar Pavel simte nevoia să accentueze, în acel moment, un anumit aspect. Cauza a constituit-o nevoia de a îi convinge pe oponenţii săi, care susţineau tăierea împrejur a credincioşilor creştini, că o astfel de cerinţă nu este utilă pentru a fi îndeplinită de către Creştini. Scrierile Apostolului Pavel nu trebuiesc preluate literal, ci trebuiesc înţelese în spiritul lor şi în contextul întregii învăţături a Creştinismului. Unele Biserici instituţionale pun un mare accent pe literalitatea anumitor scrieri ale apostolului Pavel, pentru a construi doctrinele unui Creştinism popular, care le serveşte foarte bine interesele.

 Desigur că nu este suficientă constatarea, prin credinţă, că Dumnezeu există, ci contează ce atitudine luăm faţă de acest adevăr. Dracii, în ciuda faptului că ştiau că există Dumnezeu, l-au văzut chiar cu ochii lor, l-au respins totuşi şi l-au ales pe Satana. Acceptarea existenţei lui Dumnezeu, a jertfei Fiului pe cruce şi chiar declararea acestora în mod public nu echivalează cu mântuirea. Acestea sunt condiţii necesare dar nu suficiente. Mai lipseşte dragostea, prin care lucrează această credinţă. Să nu ne amăgim crezând că este de ajuns să ştim că există Dumnezeu şi nu mai trebuie nimic altceva pentru mântuire, decât să punem cât mai multă lume la curent cu această credinţă a noastră. Cine nu îl iubeşte pe Dumnezeu şi nu îşi iubeşte aproapele, nu este cunoscut de El. Ca să îl parafrazez pe apostolul Iacov, credinţa fără dragoste este moartă. Poţi să ai credinţă cât să muţi şi munţii din loc şi tot nimic este. (1 Corinteni 13: 2) Trebuie să înţelegem bine lucrurile, nu ajunge credinţa şi exprimarea ei pentru mântuire, este nevoie de o relaţie personală, bazată pe dragoste între Dumnezeu şi om. Aceasta este o relaţie reciprocă, care stă la temelia Bisericii Spirituale Unice.

„Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: <<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>.” [(Galateni 5: 14); ref. 168 în Biblia Ortodoxă]

Cine spune că apostolul Pavel exclude importanţa faptelor pentru mântuire, se înşeală în această privinţă. Apostolul ne spune doar că nu putem dobândi mântuirea ca un rezultat al faptelor noastre, care l-ar obliga pe Dumnezeu să ne ofere salvarea ca pe o recompensă a faptelor bune, pe care le-am făcut. Apostolul Pavel are dreptate, deoarece nu este important numai cea ce facem, ci este tot atât de important ceea ce suntem. Nu se pune problema de a atinge scopuri personale, prin mijlocirea faptelor noastre, ci este vorba de a deveni făpturi noi, regenerate spiritual. Nu se poate cumpăra mântuirea prin faptele bune pe care le facem pentru că mântuirea nu este de vânzare. Nu este o recompensă pentru cei care fac fapte bune, deoarece ea este un dar gratuit, pe care Dumnezeu îl face acelora care au fost dispuşi să îl accepte de la întemeierea lumii. Dacă ceea ce facem nu decurge, în mod necesar, din ceea ce suntem, faptele nu pot constitui oglinda minţii şi inimii noastre. Pe de altă parte, apostolul recunoaşte nevoia faptelor, care decurg în mod firesc, din noua natură spirituală a omului.

„Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” [(Efeseni 2: 9-10); ref. 169 în Biblia Ortodoxă]

„... Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ şi-l rog ca potrivit cu bogăţia slavei Sale să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” [(Efeseni 3: 14-19); ref. 170 în Biblia Ortodoxă]

Aşa cum spuneam, dragostea spirituală este motorul, mecanismul, fundamentul mântuirii, pentru că Dumnezeu este dragoste. Singurul lucru pe care îl putem cunoaşte complet, cât încă trăim pe acest pământ, este această dragoste, deoarece o avem desfăşurată în Cristos, care a fost crucificat pentru salvarea noastră şi de asemenea ca să putem trăi cum a trăit Isus, trebuie să avem şi noi aceeaşi motivaţie şi viziune pe care a avut-o El. După expresia Bibliei, trebuie să avem acelaşi gând pe care l-a avut şi Cristos.

Sunt şi alte texte în N.T. care vorbesc despre importanţa dragostei spirituale dar eu voi cita numai pe cele de mai jos.

„Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Cristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi <<ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros>> lui Dumnezeu.” [(Efeseni 5: 1-2); ref. 171 în Biblia Ortodoxă]

„Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă ne prefăcută.” [(1 Timotei 1: 5); ref. 172 în Biblia Ortodoxă]

Vinaora Visitors Counter

5342987
Today
This Month
All days
2421
143636
5342987

Server Time: 2021-06-21 07:13:07

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page