This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

 

 
2019 20 Nov
Written by

Răul nu a intrat în lume la un anumit timp. Răul la fel ca și binele există dintotdeauna. Dumnezeu cunoaște binele și răul, după cum ne spune Biblia, rezultă că răul există în mintea lui Dumnezeu, împreună cu binele, din totdeauna. Dumnezeu nu a descoperit răul la un moment dat, pentru că El este veșnic și cunoașterea binelui și răului de către El nu poate fi decât tot veșnică. Dacă Dumnezeu este Atotștiutor, El nu a aflat ce înseamnă răul doar după revolta lui Satana. Dacă Satana ar fi inventat răul, fără ca Dumnezeu să anticipeze acest lucru, atunci El nu este Atotștiutor. Acest atribut divin care este atotștiința presupune și cunoașterea viitorului nu doar a trecutului și a prezentului.

Omenirea a învățat să discearnă între bine și rău de a lungul istoriei sale și acest proces nu s-a terminat. Cunoașterea binelui și răului nu a venit dintr-o dată, după ce primii oameni au mâncat dintr-un pom al cunoașterii binelui și răului și întreaga istorie a omenirii este o dovadă în acest sens. Oamenii au făcut nenumărate experiențe sociale, cum ar fi fascismul sau comunismul, fără să știe de la început ce este bine și ce este rău.   

Mitul conform căruia oamenii au devenit dintr-o dată înțelepți, cunoscând binele și răul, este o absurditate. Întreaga experiență umană aspiră la găsirea binelui și la identificarea răului. Pe lângă alte aspecte și această neconcordanță dintre cartea Facerea și realitate ne arată că povestirea cu Adam și Eva este o legendă. 

Răul din lume nu poate să fie explicat prin așa numita cădere în păcat a lui Adam și Eva. Nimeni nu poate să dovedească că natura umană a fost mai bună în trecut decât în prezent. Nu se poate vorbi despre o înrăutățire a naturii umane în timp. De exemplu, Cain l-ar fi ucis pe Abel la scurt timp după crearea primilor oameni, deci natura umană ar fi fost de la început ceea ce este și astăzi, dacă l-ar fi împins pe Cain la crimă. Nu putem să observăm, din studiul istoriei, că natura umană s-a înrăutățit treptat, ceea ce ar fi fost firesc să se întâmple, dacă inițial primii oameni ar fi avut o natură morală. Civilizațiile antice au fost la fel de brutale ca și cele moderne, mai mult, lor le-au lipsit multe din cuceririle civilizației moderne. Una dintre aceste cuceriri este accentul pus pe drepturile omului.

Dacă ar fi existat în realitate, putem deduce din Biblie că Adam și Eva ar fi avut o natură deficitară de la început. În loc să asculte de Dumnezeu, primii oameni au ascultat de șarpe. Idea de oameni cu o natură perfectă, pe care Adam și Eva ar fi avut-o înainte de căderea în păcat, este o absurditate, dacă este vorba de ființe reale care se adaptează continuu la mediu. Înclinația către neascultare a fost de la început înnăscută în natura umană, deci nu se poate spune că Adam și Eva ar fi fost creați cu o natură perfectă și că aceasta a decăzut, din cauza neascultării primilor oameni față de Dumnezeu.

În lume există multă suferință, multe necazuri și catastrofe. Dacă Dumnezeu este bun și generos, de ce acceptă să existe atât de mult rău în lume fără să facă nimic ca să îl oprească? Suntem puși în fața unei dileme. Fie Dumnezeu acceptă toate aceste suferințe umane și atunci El nu este chiar așa de bun și generos, fie nu le acceptă, dar nu poate să facă nimic împotriva lor și atunci înseamnă că El nu este Atotputernic. În primul caz, se pune în discuție caracterul lui Dumnezeu, iar în al doilea caz este pusă la îndoială puterea Lui. 

Care este adevărul despre relația dintre Dumnezeu și răul din lume? Acceptă El oare suferința umană sau nu poate să facă nimic împotriva ei? Prezumția de la care pleacă cartea Facerea este că întreaga vină pentru existența răului din lume aparține șarpelui și oamenilor și că Dumnezeu nu are nici o responsabilitate, în această privință.

Neascultarea față de Dumnezeu, conform cu Biblia, s-ar fi produs atunci când primii oameni nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. Fără acest discernământ primii oameni nu ar fi fost responsabili pentru hotărârea de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. Răspunderea pentru răul din lume nu ar fi putut aparține oamenilor, care nu erau încă în măsură să deosebească binele de rău. Dacă considerăm că toată răspunderea aparține șarpelui, trebuie să ne întrebăm cine l-a creat pe șarpe și în ce scop. Ce nevoie avea Dumnezeu de un înger păzitor al tronului Său, atâta vreme cât nimeni nu ar fi îndrăznit să pună în pericol acel tron? Tocmai îngerul creat să apere tronul lui Dumnezeu, adică Satana, ar fi atentat la acel tron, cu toate că înaintea lui nu a mai fost nimeni care s-ar fi gândit să pună tronul acesta în pericol, deci nu ar fi fost nevoie de nici un apărător. Este logica unui mit care nu are o justificare în realitate. Dacă Dumnezeu l-ar fi creat pe Satana, un înger deosebit, cu un scop, El cunoștea acel scop chiar din momentul creației acelui înger, deoarece El este Atotștiutor. Dumnezeu l-ar fi creat pe Satana știind că acesta se va revolta împotriva Lui și că va pune în pericol și omenirea care urma și ea să fie creată.     

Dumnezeu și-a asumat niște riscuri enorme, prin urmare, mari responsabilități, atunci când El l-a creat pe Satana și omenirea. Dumnezeu, deci, l-a creat cu bună știință pe Satana, știind că acesta îl va amăgi pe om. Tot Dumnezeu i-ar fi creat și pe primii oameni, fără capacitatea de a face deosebirea dintre bine și rău și tot El i-ar fi lăsat pe Adam și Eva la îndemâna lui Satana, știind că cei doi nu aveau cum să reziste ispitelor lui. Această situație îl transformă pe Dumnezeu în autorul principal al răului din lume, Satana și oamenii fiind doar uneltele acestui plan. 

Conform Bibliei, încă de la începutul existenței lor pe Pământ, primii oameni au ales cunoașterea și au respins autoritatea pe care nu au înțeles-o și de asemenea au refuzat supunerea oarbă. Această atitudine este specifică naturii umane care se desăvârșește prin cunoaștere și nu prin acceptarea unor norme rigide bazate pe autoritate.

Privit într-o anumită perspectivă, șarpele din cartea Facerea a fost prietenul oamenilor care a dorit să le deschidă mințile și să îi ajute să progreseze. Într-o altă perspectivă, șarpele ar fi fost dușmanul de temut al omenirii, deoarece i-a influențat pe oameni să nu se supună poruncii lui Dumnezeu.

Oamenii nu ar fi fost niciodată în măsură să deosebească binele de rău, dacă șarpele nu le-ar fi sugerat să mănânce din pomul cunoașterii. Fără capacitate de discernământ oamenii nu ar fi fost decât niște ființe subdezvoltate moral.

Dacă Adam și Eva ar fi existat, înainte de a mânca din pomul cunoașterii, ei ar fi trebuit să aleagă între ascultarea oarbă și știință, nu între bine și rău. Fără a mânca din pomul cunoașterii, cei doi nu aveau cum să facă deosebirea între ce este bine și ce este rău. Problema fundamentală a cărții Facerea este problema autorității, pe care primii oameni ar fi nesocotit-o. Autoritatea religioasă este văzută în conflict cu știința și de către cartea Facerea. Acest conflict rămâne unul deschis până în zilele noastre și are ca sursă și scrierile biblice.

O altă inconsistență evidentă care se află în povestirea despre Adam și Eva este cea a naturii pedepsei care urma să li se aplice primilor oameni, în cazul în care mâncau din pomul cunoștinței binelui și răului. Ei ar fi trebuit să moară chiar în ziua când ar fi mâncat din acel pom. Ideea este că moartea nu putea să însemne nimic pentru Adam și Eva, dacă moartea ar fi intrat în lume tocmai datorită neascultării lor, așa cum susțin textele biblice. Înainte de neascultarea primilor oameni, ni se spune de către comentatorii creștini, nu a existat moarte în creația lui Dumnezeu, prin urmare, afirmația Lui că cei doi vor muri, dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu putea să fie înțeleasă de Adam și Eva. Se observă și aici o inversare a ordinii logice a desfășurării lucrurilor. O avertizare asupra unui lucru care nu exista în momentul avertizării este un nonsens.   

Cartea Facerea este cel mai adesea interpretată în sensul că ascultarea oarbă de Dumnezeu ar fi fost un lucru bun și cunoașterea binelui și răului ar fi fost ceva rău pentru Adam și Eva. Este ascultarea oarbă un lucru bun? Ascultarea oarbă este un lucru rău, dacă exclude discernământul și libertatea de alegere a celui care ascultă. Adam și Eva trebuiau să asculte de Dumnezeu fără să înțeleagă deosebirea dintre bine și rău și acesta este semnul distinctiv al ascultării oarbe. Oamenii nu aveau propriile lor convingeri, trebuiau să asculte ce li se spunea și tocmai acest lucru i-a permis șarpelui să își facă jocul lui. Dacă ar fi avut convingeri proprii, bazate pe cunoașterea binelui și răului, oamenii nu ar fi putut fi influențați așa de ușor de către șarpe. Nu există libertate de alegere acolo unde nu există cunoașterea binelui și a răului.      

Dacă povestirea despre Adam și Eva nu ar fi decât o simplă legendă, Dumnezeu ar fi responsabil pentru tot răul din lume, deoarece El l-ar fi creat pe Satana, cu toate că știa că urma să se răzvrătească și pentru că nu le-ar fi oferit primilor oameni, imediat după crearea lor, cunoașterea binelui și a răului, cu ajutorul căreia Adam și Eva ar fi putut să aleagă binele și să respingă răul.  

Răul din lume poate fi explicat mult mai bine prin prisma unei concepții evoluționiste decât a celei creaționiste. În perspectiva creaționistă, cu un Dumnezeu generos care controlează totul, atât de mult rău în lume nu poate să fie explicat prin neascultarea față de El, a două personaje imaginare.   

Atunci când cineva constată că Adam și Eva sunt personaje de ficțiune, problema răului din lume reapare cu și mai multă intensitate. Cum se poate explica răul din lume, dacă Adam și Eva nu sunt vinovați de nimic, deoarece nu au existat cu adevărat? Singurul care cunoaște din totdeauna atât binele cât și răul este Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a creat lumea, chiar dacă în alt mod decât cel descris de către cartea Facerea, atunci înseamnă că El a prevăzut tot ce va fi bun în lume, dar și tot ce va fi rău. Cu toate că știa că lumea va fi plină de suferință și moarte, totuși Dumnezeu a creat-o chiar cu acest risc, ceea ce înseamnă că lumea merita creată chiar cu un preț atât de ridicat. În același timp, dacă Dumnezeu și-a asumat riscul existenței păcatelor și suferințelor din lume, de ce mai condamnă El miliarde de oameni la iadul veșnic? La prima vedere, s-ar părea că Dumnezeu dă vina pe oameni pentru tot ceea ce există negativ în creația Lui. Oamenii ar fi fost creați, fără a fi întrebați de Dumnezeu, și tot ei sunt socotiți răspunzători pentru felul în care au fost creați. Aceasta este logica dogmelor și doctrinelor religioase, nu poate să fie modul de a gândi a lui Dumnezeu.    

Dacă Adam și Eva sunt doar rodul imaginației omenești, înseamnă că teza conform căreia Dumnezeu a creat lumea bună, dar din cauza neascultării primilor oameni aceasta a devenit decăzută, deci rea, este nefondată. Lumea a fost mereu la fel, fiindcă a avut mereu aceeași natură. Lumea nu a fost creată de Dumnezeu perfectă, din punct de vedere moral. O astfel de perfecțiune nu există în natură. Dumnezeu ar fi putut să așeze la locul lor cărămizile de bază ale evoluției și lumea să se desfășoare, în mod natural, fără o altă intervenție divină. Dumnezeu ar fi putut chiar să intervină în procesul de evoluție și să o influențe pe aceasta în modul dorit de El. Cu toate acestea, evoluția speciilor este explicată pe baze pur naturale, care deci nu implică nici un fel de intervenție divină pe parcursul ei.   

Dumnezeu nu poate să conducă omenirea decât din interiorul conștiințelor individuale, convingând oamenii de importanța anumitor valori. Încercarea de a impune niște principii, cum ar fi ascultarea oarbă, de către o autoritate bazată pe o putere superioară, este ceea ce omenirea a respins de multe ori în istoria ei. Dumnezeu trebuie să fie nu doar mai puternic decât omul, dar și mai iubitor și generos, pentru a fi convingător. Din nefericire, V.T. ne arată un Dumnezeu mult mai puternic decât noi, dar de multe ori mult mai puțin iubitor și generos, decât o ființă umană. Am dat exemplul lui Moise care l-a convins pe Dumnezeu să nu distrugă poporul evreu. Ar fi multe exemple de dat, dar este clar că cei mai mulți muritori nu ar fi ucis prin Potop 99,99% din populația globului, fără ca să rezulte nimic bun din această distrugere, având în vedere că după Potop lumea a fost tot atât de rea ca și înainte. Dacă un om obișnuit s-ar fi abținut de la o asemenea distrugere, cum se face că Dumnezeu, care este mai bun decât un om, a generat o asemenea catastrofă? Este vorba de înțelesul unui mit care are o logică deficitară.

Se pornește de la premisa că prețul vieții omenești este stabilit de Dumnezeu. Este ca și cum oamenii nu și-ar cunoaște propria lor valoare și nici nu ar avea dreptul să o stabilească. Omul ar fi complet dependent de Dumnezeu care, pentru că i-ar fi creat pe oameni, are toate drepturile asupra lor și îi poate distruge când dorește. Oamenii sunt priviți ca niște obiecte, de către multe dogme și doctrine religioase, ei au doar o valoare de întrebuințare și devin utili numai în măsura în care îl slujesc și îl laudă pe stăpânul lor, adică pe Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu nu este mai iubitor și mai generos decât un om, atunci El nu are nici o putere de convingere, prin mijloace morale, asupra oamenilor care încearcă să dea un sens lucrurilor. Dacă singurul mijloc de convingere este puterea lui Dumnezeu, care este superioară oamenilor, atunci mulți oameni nu se vor apleca în fața puterii Lui, ci doar în fața generozității Sale. În V.T. vedem pe  Dumnezeu că este puternic și autoritar și că ucide pe unii din oamenii care încă nu îl cunosc. În N.T. ni se vorbește de Dumnezeu care îi iubește pe oameni și care dorește să îi mântuiască prin credință.    

Îndoctrinarea religioasă încearcă să ne convingă că Adam și Eva ar fi avut libertatea de a își alege atitudinea pe care să o adopte față de Dumnezeu. Voința liberă a primilor oameni este un mit, la fel ca toate celelalte mituri din Biblie care povestesc despre creație. Fără a cunoaște binele și răul, primii oameni nu putea să discearnă realitatea și fără discernământ nu există voință liberă.

Adam și Eva au  dobândit capacitatea de a alege între bine și rău numai după ce au nesocotit cerința lui Dumnezeu și au mâncat din fructul oprit. Conform povestirii biblice, ei ar fi plătit cu viața veșnică dorința lor de cunoaștere. În același timp, o Împărăție a Cerurilor din care ar fi lipsit Adam și Eva, dacă ei ar fi existat cu adevărat, este o absurditate, deci chiar dacă primilor oameni nu li s-ar fi permis să mănânce din pomul vieții ei totuși vor fi în rai cu Dumnezeu, trăind veșnic, la fel ca toți cei mântuiți de El. Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci Adam și Eva nu ar fi murit nici temporar și nici veșnic, în ziua în care ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, cu toate că Dumnezeu le-ar fi zis că vor muri. Ei nu ar fi murit nici spiritual, deoarece Dumnezeu a continuat să aibă o legătură spirituală cu ei. Ce rost ar mai fi avut atunci alungarea din rai, dacă până la urmă Adam și Eva tot în rai vor ajunge? Ni se spune că Isus (Iisus) a murit pe cruce și pentru păcatele lui Adam și Eva și astfel a făcut posibilă prezența lui Adam și Eva în rai. Dacă însă Adam și Eva nu au trăit niciodată pe Pământ, atunci moartea lui Isus (Iisus) pe cruce nu are nici o legătură cu ei sau cu alte personaje mitologice.

Este foarte clar că natura lui Adam și Eva, dacă ei ar fi existat cu adevărat, nu avea cum să se schimbe în urma neascultării lor de Dumnezeu. Biblia ne spune că ei au fost neascultători în natura pe care au avut-o înainte de neascultarea lor, deci natura umană a fost mereu curioasă și nu a acceptat autoritatea fără să o chestioneze.

Cunoașterea binelui și răului este o necesitate vitală pentru om. Fără această cunoaștere, oamenii sunt incapabili să supraviețuiască în lumea în care trăiesc. De ce oare Dumnezeu le-ar fi interzis oamenilor această cunoaștere? Nu putem să punem pe seama lui Dumnezeu această absurditate, deoarece putem fi sigur că El nu ar fi putut să le ceară oamenilor să îndeplinească nici o sarcină sau să comunice cu ei în mod rațional, dacă ei nu ar fi putut să deosebească binele de rău.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu i-ar fi înzestrat pe oameni cu o natură curioasă și cu nevoia de a cunoaște binele și răul și după aceea i-ar fi testat împotriva naturii lor. O astfel de atitudine din partea Lui nu ar fi avut nici un sens, dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa cum relatează textele biblice.  

Povestirea despre ispitirea lui Adam și Eva se aseamănă, într-o anumită măsură, cu mitul grecesc a lui Prometeu:

„Prometeu și Epimeteu au fost scutiți de închisoare în Tartar deoarece ei nu au luptat alături de camarazii lor Titani în timpul războiului cu Olimpienii. Lor li s-a dat sarcina de a îl crea pe om. Prometeu l-a format pe om din lut și Atena a suflat viață în aceea figurină de lut. Prometeu l-a delegat pe Epimeteu să dea creaturilor pământului calitățile lor diferite, cum ar fi viteza, abilitatea, forța, blana și aripile. Din nefericire, când a ajuns la om Epimeteu a dat toate calitățile și nu a rămas nimic pentru om. De aceea Prometeu a decis să îl facă pe om să stea drept așa cum o fac zeii și să îi dea focul.” (ref. 250)      

 Legenda lui Prometeu se aseamănă cu legenda șarpelui din cartea Facerea. Atât Prometeu cât și șarpele sunt figuri mitologice, având ambii scopul de a emancipa omenirea. O altă asemănare, între cele două legende, o reprezintă modul în care a fost creat omul. Prometeu l-a format pe om din lut și Atena a suflat viață în acea figurină de lut. În cartea Facerea, în interpretarea pe care o dau acesteia mulți comentatori, Dumnezeu este Creatorul și șarpele este adversarul Său, dar în mitologia greacă, Prometeu este creatorul omului, dar și suporterul său. La Greci, opoziția era stabilită între Prometeu și alte zeități.   

Modul de a îl forma pe om este similar în Biblie și în mitologia greacă. În cartea Facerea ni se spune că Dumnezeu l-a format pe om din țărâna pământului și i-a suflat în față suflare de viață. Anumite legende au circulat în lumea antică și putem să regăsim urmele lor la mai multe civilizații. Prometeu, la fel ca și șarpele, a fost văzut ca un prieten al omenirii.

Ce a făcut șarpele rău, din punct de vedere moral? Demersurile șarpelui au urmărit să dea oamenilor capacitatea de a discerne între bine și rău. Acest discernământ, o dată dobândit, i-ar fi făcut pe oameni să stabilească exact atât adevăratul caracter a lui Dumnezeu cât și caracterul șarpelui. Ce ar fi realizat șarpele pentru sine dacă oamenii ar fi putut să își dea seama că el este un agent al răului, după ce mâncau din pomul cunoștinței binelui și răului? Cunoașterea binelui și răului ar fi fost dezavantajoasă pentru șarpe, dacă el ar fi fost cu adevărat un factor al răului. Șarpele putea să își propună doar să îi ajute pe oameni să înțeleagă cine este Dumnezeu cu adevărat și lucrul acesta l-ar fi ajutat în confruntarea sa cu El. Această ipoteză pleacă de la premisa că, în viziunea șarpelui, Dumnezeu nu este un factor al binelui, ci este mai degrabă un element al răului. Cunoașterea binelui și răului, de către oameni, ar fi folosit la deconspirarea răului. Dacă șarpele ar fi reprezentat răul, cunoașterea binelui și răului nu i-ar fi servit lui, ci lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, demonizarea șarpelui de către dogmele și doctrinele bisericilor instituționale nu are nici un sens.  

Toată această istorie pleacă de la premisa că Dumnezeu ar fi vrut să se folosească de oameni ca sclavi și nu ar fi vrut ca ei să posede discernământ. Dumnezeu i-ar fi împiedicat pe oameni să aibă discernământ, pentru motive neclare, dar șarpele a vrut ca oamenii să cunoască adevărul. Cerința lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoașterii s-a bazat pe o ascultare oarbă din partea oamenilor, deoarece o ascultare conștientă ar fi presupus cunoașterea binelui și răului. Șarpele i-a ajutat pe oameni să înțeleagă că cerințele bazate pe ascultarea oarbă nu sunt un lucru bun.

Ideea că Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni să îngrijească și să păzească Grădina Eden, dar fără să aibă capacitate de discernământ, provine din scrierile sumeriene, unde oamenii ar fi fost creați de extratereștrii pentru a fi folosiți ca instrumente de muncă. O tradiție atât de bogată, preluată de marile religii monoteiste, are ca origine această idee. Principiul respectiv a fost exprimat diferit și a fost transformat în moduri specifice de către fiecare religie în parte, dar esența este aceeași. Oamenii nu ar fi trebuit să poată să facă deosebirea între bine și rău pentru ca să rămână un fel de roboți biologici, utili pentru activități practice. 

Intervenția șarpelui ar fi împiedicat acest plan. Poate că șarpele ar fi vrut să provoace o revoltă împotriva lui Dumnezeu dar această revoltă putea să fie decisă numai de oameni, șarpele nu a făcut decât să le ofere acestora libertatea de a alege.

Trebuie remarcat că faptul de a cunoaște binele și răul, mai degrabă decât acceptarea ascultării oarbe, nu reprezintă o alegere a răului, ci este de fapt o decizie de a alege binele. Oamenii nu puteau să știe în mod conștient ce este bine și ce este rău înainte să mănânce din pomul cunoașterii, dar au ales în mod intuitiv ce este bine nu ce este rău, cunoașterea și nu ascultarea oarbă. Morala bazată pe cartea Facerea, în care ni se spune că oamenii au săvârșit o faptă condamnabilă în fața lui Dumnezeu, este o morală falsă.

Șarpele le-a dat oamenilor ceea ce aveau nevoie cu adevărat, cunoașterea, deci intervenția lui în viața oamenilor nu poate să fie considerată una dăunătoare. Fără cunoaștere, oamenii ar fi fost niște roboți și nu niște ființe conștiente, capabile să se integreze în realitate. Dumnezeu i-ar fi făcut pe oameni niște automate, dar șarpele le-ar fi oferit umanitatea. Este un mit care privește pozitiv atitudinea șarpelui și negativ situația lui Dumnezeu. 

Interpretarea acestei legende are sens numai dacă o raportăm la sursa din care provine, adică la scrierile sumeriene. În acele scrieri, Dumnezeu este reprezentantul unei civilizații extraterestre care a venit pe Pământ și i-a creat pe oameni prin inginerie genetică. Acele scrieri descriu și o revoltă care s-ar fi petrecut între cei care erau folosiți ca lucrători la muncile cele mai grele și conducătorii lor. Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni doar ca să îi folosească la muncile cele mai grele și i-ar fi ținut în ignoranță, așa cum susțin scrierile sumeriene, atunci o revoltă din partea oamenilor, prin cunoașterea binelui și răului, ar fi fost plauzibilă.

Adam și Eva, dacă ar fi existat pe Pământ cu adevărat, ar fi avut dreptate atunci când ar fi dorit să cunoască diferența dintre bine și rău și ei ar fi făcut o alegere care i-ar fi transformat în ființe umane, având o conștiință morală.

Biblia ne spune că ființele umane nu ar fi putut să cunoască binele și răul și în același timp să trăiască veșnic. Această ipoteză este contrazisă chiar de textele biblice în care ni se spune că la sfârșitul lumii unii oameni, care cunosc binele și răul, vor trăi veșnic.

Dacă în Împărăția lui Dumnezeu nu îi vom întâlni pe Adam și Eva sau pe alte personaje biblice legendare, ne vom întreba cum de nu sunt acolo. Dumnezeu va trebui să ne explice că aceste personaje sunt doar ficțiuni și că universul și omenirea nu au fost create așa cum spune Biblia. Dumnezeu va trebui să ne explice și de ce a permis ca atât de mulți oameni să creadă că Adam și Eva au fost reali. Toate aceste explicații însă vor arunca o lumină deloc favorabilă asupra credinței creștine și vor putea să stârnească o nouă revoltă în ceruri.    

De ce există atât de multă suferință pe Pământ? Oare nu putea Dumnezeu să îi lase pe oameni să mănânce de la început din pomul cunoașterii binelui și răului? Ce rost avea ca Dumnezeu să îi supună pe oameni la un test, la care știa cu certitudine că vor cădea? Dumnezeu este Atotștiutor, deci știe dinainte tot ce se va întâmpla. Ce a dovedit acest test oamenilor? Cei mai mulți oameni sunt convinși că a cunoaște binele și răul este o necesitate pentru viața pe Pământ și au perfectă dreptate. Cum ar fi putut oamenii să cultive plante dacă nu ar fi știut că există răul provocat de insectele dăunătoare? Cum ar fi putut oamenii să vâneze animale dacă nu ar fi știut că există răul de a ucide o altă ființă vie? Binele și răul fac parte din viața pe Pământ, nu au fost dobândite prin consumul unui fruct din pomul cunoașterii. 

În conținutul mitului, Adam și Eva au preferat să își pună în pericol viața de dragul cunoașterii, dar au fost pedepsiți de Dumnezeu pentru asta. Acest act de eroism a fost interpretat în mod distorsionat de către religia organizată, care privește atitudinea lui Adam și Eva ca pe o mare crimă pentru care toată omenirea trebuie să sufere, până în zilele noastre.

De a lungul istoriei omenirii, multe ființe omenești și-au riscat viețile de dragul adevărului și al cunoașterii. Aceasta a fost considerată întotdeauna o atitudine curajoasă. În același timp, atât de mult promovata „valoare” a supunerii oarbe față de Dumnezeu nu reprezintă o valoare morală în sine. Putem să avem încredere în Dumnezeu bazați pe experiența personală pe care o avem cu El, dar supunerea oarbă de teama consecințelor este lipsită de valoare.

De ce ar fi ascultat Adam și Eva de cerința de a nu mânca din pomul cunoașterii? Dacă moartea nu putea să însemne nimic pentru ei, nici viața veșnică nu ar fi avut nici un înțeles. Viața veșnică este opusul morții și una fără cealaltă nu are sens. Alegerea oferită de Dumnezeu primilor oameni era una absurdă, între ascultarea oarbă și moarte. Ascultarea oarbă nu era specifică naturii umane și moartea nu însemna nimic pentru ei, deoarece încă nu murise nimeni pe Pământ. Aceasta ne arată că nu există un mesaj superior pe care să îl conțină povestirea despre Adam și Eva. Întreaga narațiune nu este decât o colecție de absurdități.

Ce valoare ar fi avut viața veșnică fără cunoașterea binelui și răului, pentru Adam și Eva? Viața veșnică fără cunoașterea binelui și răului ar fi însemnat ignoranță eternă. Dacă nu ar fi mâncat niciodată din pomul cunoașterii, primii oameni nu ar fi știut niciodată să facă deosebire dintre bine și rău. Aceasta ar fi însemnat trăirea unei vieți umane incomplete. Analizând cu atenție povestirea despre Adam și Eva putem să constatăm că toate liniile sale directoare sunt iraționale. Nimic din ceea ce se desprinde din această narațiune, ca o consecință logică a ei, nu are nici un sens. 

Pentru a da un sens acestei povestiri, dogmele și doctrinele religioase au inversat lucrurile și au generat un sens care însă este străin intenției care se desprinde din text. Dumnezeu ar fi făcut bine ținându-i pe oameni în ignoranță și oamenii ar fi săvârșit o mare crimă prin aceea că au dorit să cunoască binele și răul. Aceasta reprezintă o deturnare a ceea ce ne spune textul biblic. Dumnezeu nu avea nici o bază pentru a interzice cunoașterea binelui și răului, primilor oameni, dacă ei au fost creați după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu cunoaște atât binele cât și răul și oricine se aseamănă cu El trebuie să cunoască ambele elemente, așa cum le cunoaște și El. În ciuda interdicției, Adam și Eva au avut curajul de a își risca viețile și de a alege să cunoască binele și răul. Șarpele a devenit un personaj negativ, cu toate că el i-a ajutat pe oameni să cunoască binele și răul, condiție esențială a umanității lor.

Interdicția de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, dacă ar fi fost un test, ar fi fost unul care s-ar fi desfășurat în niște condiții improprii. Oamenii nu aveau încă capacitatea de discernământ, deci din acest motiv nu puteau să treacă un astfel de test. Oamenii nu aveau cum să știe dacă a mânca din pomul cunoașterii era bine sau era rău. Șarpele era experimentat în modul de a folosi metodele de convingere, deci oamenii nu erau pregătiți să îl înfrunte și să treacă un astfel de test. În dragostea și generozitatea Lui, Dumnezeu nu ar fi încercat niciodată să testeze oamenii în acest fel neadecvat.

În viziunea creștin gnostică, Demiurgul ar fi creat omenirea fără aprobarea Lui Dumnezeu și șarpele ar fi încercat să avertizeze omenirea asupra acelei situații și să îi facă conștienți pe oameni de cea ce sunt ei în realitate, adică niște ființe care pot evolua către o conștiință superioară.

Cu ajutorul unor texte din V.T. Gnosticii au încercat să demonstreze că Dumnezeu în V.T. este Demiurgul și că are un caracter rău. În același timp, șarpele este văzut de către Gnostici ca fiind un personaj pozitiv, care a susținut oamenii în nevoia lor de cunoaștere. 

Demiurgul poate să fie reprezentantul unei civilizații extraterestre, care a intervenit în procesul de transformare a unor primate în ființe umane. Poate că această intervenție nu a fost apreciată de Dumnezeu care ar fi preferat un proces natural de evoluție, mai degrabă decât o intervenție din exterior sau care nu a apreciat motivele pentru care primatele au fost transformate în oameni.

Interpretarea gnostică a cărții Facerea, pare a fi mai aproape de intențiile scriitorilor acestei cărți, dacă ne gândim că șarpele este privit în mod pozitiv de către acei scriitori. Șarpele a spus adevărul, oamenii nu au murit în ziua când au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, nici fizic și nici spiritual, și oamenilor li s-au deschis ochii putând să deosebească binele de rău, la fel ca Dumnezeu. 

Mitologia cărții Facerea suportă ideea existenței unui creator, care este un dumnezeu mai mic ca putere decât Tatăl ceresc. Demiurgul i-a creat pe primii oameni fără aprobarea Tatălui ceresc iar cerul și Pământul au fost create după modelul pe care ni-l oferă științele moderne, cu totul altfel decât ne relatează Biblia. Acest Demiurg poate să fie o denumire generică pentru reprezentanții unei civilizații extraterestre. 

În același timp, trebuie să luăm în considerare că scrierile biblice despre creație și Potop sunt doar mituri, deci descrierea lui Dumnezeu pe baza unor mituri nu ne spune nimic despre realitate. Cu toate acestea, teoria astronauților antici încearcă să ne demonstreze că miturile despre creație, care se regăsesc la multe popoare din vechime, au ca bază vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Această vizită sau aceste vizite au lăsat urme clare pe planeta noastră, cum ar fi construcții extraordinare care nu puteau să fie realizate cu tehnologia pe care o aveau oamenii pe Terra acum câteva mii de ani. 

Nu putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu, atunci când citim primele 11 capitole din cartea Facerea deoarece textele nu sunt fidele Realității Sale. El nu poate să fie atât de meschin cum îl arată cartea Facerea, căci dacă ar fi așa, nu ar mai fi Dumnezeu. Dumnezeu nu putea să regrete crearea oamenilor, după ce a declarat, imediat după crearea lor, că aceea creație a fost foarte bună. Dumnezeu nu putea să omoare 99,99% din Populația globului, prin Potop, și după aceea să îi pară rău că a făcut acest lucru și să se hotărască să nu mai facă așa ceva niciodată. În atotștiința Lui, Dumnezeu ar fi regretat înainte de a face astfel de lucruri, deoarece cunoaște consecințele a ceea ce face înainte de a pune în practică o anumită hotărâre.  

Cine citește Biblia trebuie să aleagă între Dumnezeu care a ucis nediscriminat copii, bătrâni, femei, etc. sau Acela care l-a dat pe Fiul Său să moară pe cruce pentru salvarea oamenilor, deoarece nu este același Dumnezeu, dacă ne luăm după imaginile pe care le generează textele biblice. Dumnezeu nu putea să inspire mesajele absurde și contradictorii care se află scrise în primele 11 capitole ale Bibliei, deci ele nu spun nimic despre El. Aceste texte nu reprezintă o revelație a lui Dumnezeu, ci mai degrabă îl ascund pe El de ochii celor care îl caută.

Dacă însă miturile biblice despre creație ne fac trimitere, prin intermediul altor mituri, la o posibilă vizită a unei civilizații extraterestre pe Pământ, atunci, chiar dacă ele nu sunt descrieri exacte ale realității și sunt confuze și contradictorii, totuși ele indică o potențială explicație în ceea ce privește o parte din istoria omenirii. Cât privește însă originea cosmosului, miturile biblice nu spun absolut nimic.

Dacă lumea nu a început așa cum ne spune cartea Facerea, cel mai probabil, nici nu va sfârși așa cum descrie sfârșitul cartea Apocalipsa din Biblie. Cele două cărți se oglindesc una pe cealaltă și ambele conțin ideea unui rai pământesc. Cartea Apocalipsa, la rândul ei, este plină de absurdități și contradicții și reprezintă o propunere de viitor incredibilă.

Textele biblice despre creație, din cartea Facerea, reprezintă conținutul a două narațiuni care se contrazic între ele și care sunt în același timp în contradicție cu legile naturii și implicit cu orice demers rațional care încearcă să le clarifice. Există o discrepanță uriașă între raționalitatea care se poate verifica în studiul legilor naturii și evidenta iraționalitate a povestirilor biblice despre creație. Dumnezeu este Logos, deci pe lângă cuvânt este și rațiune, și de aceea nu poate să aibă nimic a face cu cele două povestiri din cartea Facerea, prin urmare afirmația că El ar fi inspirat acele scrieri este absurdă.  

Este cu mult mai credibilă varianta conform căreia lumea a apărut după modelele descrise de cosmologia modernă și de teoria darwinistă care se referă la originea speciilor. Toate observațiile pe care știința le-a făcut asupra naturii confirmă cele două modele, apariția universului prin Big bang și apariția oamenilor pe baza evoluției naturale, și infirmă cele două povestiri despre creație care se află scrise în Biblie.   

În viziunea teistă asupra lui Dumnezeu, El l-a creat pe Satana deși cunoștea binele și răul înainte de a îl crea pe acesta, deci El a acceptat răul ca fiind o consecință inevitabilă a creației Sale. În concepția teist evoluționistă, răul face parte inerentă din evoluția naturii, deci fără existența răului natura ar fi fost incompletă și în locul ei ar fi existat o realitate artificială. În concepția gnostică, răul se datorează unui dumnezeu inferior Tatălui ceresc, care i-a creat pe oameni fără acordul Lui. Fără îndoială că binele și răul sunt două laturi ale aceleași realități și că ele sunt rezultatul evoluției naturii. O lume paradisiacă, în care nu ar fi existat decât binele, este o invenție mitologică și nu are nici o legătură cu realitatea. Atât Adam și Eva cât și lumea lor sunt produse ale imaginației omenești, care însă, nu au fost scutite de prezența răului, cum s-ar putea crede la o citire neatentă. Să nu uităm că în așa zisul paradis pământesc exista și șarpele, care este considerat de unii, un agent al răului. Aceasta însă, deși este interpretarea oficială a Bisericilor instituționale, este una contradictorie, căci anihilează noțiunea de paradis, atâta vreme cât răul se afla inclus în acel tărâm imaginar. Răul a existat în natură, de exemplu șarpele, înainte de așa zisa cădere a primilor oameni în păcat, atâta vreme cât șarpele era și el o parte a naturii.  

Steve Lemke remarcă în articolul său:

„Aceste teodiceei sau apărări ale problemei răului în mod normal presupun viziunea standard a creației divine. Dacă cineva propune creația prin mijloacele teist evoluționiste, anumite presupoziții pentru aceste răspunsuri la problema răului nu mai funcționează. De aceea, susținând o anumită formă de teism evoluționist apar probleme pentru explicațiile standard ale problemei răului.” (ref. 251) 

Căderea primilor oameni în păcat reprezintă doar o legendă. Omenirea s-a dezvoltat treptat și a ajuns să conștientizeze gradual valorile care sunt importante pentru funcționarea în condiții bune a societății. Morala este o creație umană bazată pe observarea realității, ea nu are proveniență divină. Constituirea mai întâi a triburilor și apoi formarea națiunilor a impus definirea unor reguli precise pentru comportamentul indivizilor care aparțineau de acele colectivități, deoarece în lipsa unor astfel de reguli ar fi fost imposibilă administrarea unor grupări mari de oameni. Omorul, adulterul, furtul și alte fapte dăunătoare societății au fost încriminate în mai toate civilizațiile umane, evident și în cele care nu pretindeau că au o legătură directă cu Dumnezeu. Dacă numai Evreii ar fi condamnat în Legea lor, omorul, adulterul, furtul și altele, atunci am fi putut crede că ei au primit un set de norme obligatorii de la Dumnezeu care să îi ajute să se civilizeze. Este clar însă că toate civilizațiile antice, încă înaintea Evreilor, au avut legi care pedepseau o serie de fapte care sunt pedepsite și în zilele noastre de către societățile moderne. 

„7. Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. 8. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8; 7-8)

Dacă Legea celor zece porunci ar avea origine divină, atunci singura șansă a oamenilor de o putea respecta ar fi schimbarea naturii umane cu natura divină, adică nașterea din nou. (Ioan 3; 3-6) Cu toate acestea, Legea celor zece porunci nu poate să aibă o natură spirituală deoarece ea nu este inspirată de Dumnezeu. Lumea nu a fost creată în șase zile, așa cum pretinde Legea celor zece porunci.

Cartea Facerea ne arată că natura umană a fost de la început carne și nu spirit deoarece Adam a fost creat din pământ. Dacă natura lui Adam și Eva ar fi fost spirituală căderea lor în păcat ar fi fost greu de conceput deoarece oricine este născut din Dumnezeu, adică are o natură spirituală, nu mai păcătuiește. (1 Ioan 5; 18) Adam și Eva, conform implicațiilor generate de afirmațiile Bibliei, ar fi primit de la Dumnezeu o poruncă pe care nu o puteau respecta, deoarece era o poruncă spirituală, dar ei erau ființe naturale, de carne.  

„În primul rând, este obligația lui Dumnezeu care este bun să producă o lume bună. Nu am putea să așteptăm de la Dumnezeu, dacă ar fi rău sau cu o morală nesigură, să producă o lume bună, dar avem toate motivele să ne așteptăm ca Dumnezeu să fie bun și generos (Matei 5:48; 1 Ioan 1: 5, 4: 7-8) și să producă „cea mai bună dintre lumi” (având în vedere libertatea umană). În povestirile biblice, de aceea, răul și suferința pe care o observăm în natură și în experiența umană nu se pot pune pe seama lui Dumnezeu, din cauza unui proces defectuos de creație, dar mai degrabă sunt rezultatul unei căderi morale a primilor oameni și a păcatului subsecvent săvârșit de descendenții lor.” (ref. 252)    

Dacă Adam și Eva nu au existat în realitate, ceea ce rezultă cu claritate în urma unei analize temeinice a primelor 11 capitole din Biblie, înseamnă că răul și suferința din lume se explică prin modul cum a creat Dumnezeu universul și omenirea. Din nefericire, aceasta este doar o speculație atâta vreme cât nu știm care este modul în care a creat Dumnezeu universul. Nu avem nici o revelație în acest sens, iar povestirile biblice despre creație nu pot să fie considerate altceva decât mituri. De altfel, nu știm nici dacă universul a fost creat direct de Dumnezeu sau a apărut ca un rezultat al desfășurării legilor naturii. Nu știm nimic despre cum au apărut legile naturii și misterul devine și mai greu de elucidat, atunci când ne propunem să aflăm dacă există ceva veșnic în existența universală. Existența lui Dumnezeu este presupusă de mulți tocmai ca o explicație a existenței celorlalte realități, dar textele biblice nu sunt în nici un fel revelatoare despre relația dintre Dumnezeu și apariția lumii. 

Creaționiștii cred că păcatul neascultării de Dumnezeu al primilor oameni a împiedicat o relație bună dintre El și omenire. Următorul citat sintetizează acest punct de vedere:

„Unul dintre efectele imediate ale căderii a fost acela că omenirea a fost separată de Dumnezeu. În Grădina Eden, Adam și Eva au avut o comuniune perfectă și prietenie cu Dumnezeu. Atunci când s-au revoltat împotriva Lui, aceea prietenie a fost ruptă. Ei au devenit conștienți de păcatul lor și au fost rușinați înaintea Lui. Ei s-au ascuns de El (Facerea 3: 8-10), și omul se ascunde de Dumnezeu de atunci încoace. Numai prin Hristos poate să fie restaurată aceea prietenie, pentru că în El noi suntem făcuți atât de drepți și fără păcate în ochii lui Dumnezeu cum au fost Adam și Eva înainte de a păcătui. „Dumnezeu l-a făcut pe El care nu a avut păcat să fie păcat pentru noi, pentru ca în El noi să putem dobândi dreptatea lui Dumnezeu (2 Corinteni 5:21).” (ref. 253)     

Dumnezeu și omenirea nu au avut niciodată o relație perfectă de prietenie deoarece niciodată nu au existat pe Pământ Grădina Edenului sau Adam și Eva. Chiar dacă ar fi existat, Adam și Eva nu ar fi putut să aibă niciodată o relație perfectă cu Dumnezeu, în condițiile descrise de Biblie. Ce relație perfectă ar fi fost aceea dacă Adam și Eva nu cunoșteau diferența dintre bine și rău? Orice i-ar fi învățat Dumnezeu pe primii oameni ar fi trebuit să aibă ca bază discernământul lor care le-ar fi permis să facă deosebirea dintre bine și rău. Cum ar putea un părinte să își educe copiii dacă mai înainte de toate nu i-ar învăța să facă deosebirea dintre bine și rău? Fără îndoială că nu le-ar putea oferi nici un fel de educație. Legendele despre creație conținute de Biblie prezintă o frontieră de netrecut între Dumnezeu și primii oameni, cunoașterea binelui și a răului. 

Dacă primele 11 capitole din Biblie nu exprimă realitatea, ci sunt doar legende, atunci însemnă că și narațiunea cu privire la revolta împotriva lui Dumnezeu trebuie pusă la îndoială. Ce rămâne din construcția imaginară în care un înger căzut s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu? Unde mai este locul lui Satana, dacă el nu s-a folosit de nici un șarpe pentru a induce în eroare pe primii oameni? Ce fel de revoltă ar fi avut loc în ceruri, în lipsa lui Adam și Eva, dacă cei doi nu aveau cum să facă obiectul nemulțumirii lui Satana?  Dacă o astfel de revoltă a existat, ea nu a avut nimic a face cu descrierile biblice care se referă la crearea omului și la ispitirea primilor oameni.

„9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el. 10. Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea. 11. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte. 12. Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt. 13. Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul. 14. Şi femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui. 15. Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. 16. Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură. 17. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. 18. Şi a stat pe nisipul mării.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 9-18)

Cum a fost aruncat pe Pământ șarpele de demult, care se cheamă Diavol și Satana dacă el nu a existat niciodată în realitate, ci doar în povestirile biblice? Fără balaur ce semnificație mai are simbolul femeii care născuse pruncul? Nu mai are nici o semnificație. Ce rămâne atunci din lupta dintre bine și rău? Dacă există, o astfel de luptă cosmică are cu totul alte coordonate decât cele oferite de Biblie. Șarpele de demult, adică șarpele care se presupune că i-ar fi indus în eroare pe Adam și Eva, este personajul unei legende, de ce ar fi considerat șarpele din cartea Apocalipsa că este un personaj real? Dacă șarpele de demult nu a existat în trecut, el nu are cum să existe nici în viitor.

Oamenii nu au fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui, ci ei poartă chipul și asemănarea naturii din care provin. Numai dacă oamenii au fost creați prin inginerie genetică de către o civilizație extraterestră care și-a folosit propriile gene pentru crearea lor, atunci suntem făcuți după chipul și asemănarea acelor extratereștrii, dar și după chipul naturii reprezentată de hominizii cu care genele respective au fost combinate. În felul acesta s-ar putea explica și de ce Biblia folosește expresia „să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” cu toate că Dumnezeu, în viziunea dogmelor și doctrinelor creștine, este unul singur nu mai mulți. Extratereștrii ar fi fost mai mulți nu unul singur.

La fel ca toate mamiferele, oamenii au o gură, un nas, doi ochi etc. Dumnezeu este Spirit, așa cum ne-a spus Isus (Iisus), deci nu poate să fie nici o asemănare fizică între El și noi, deci idea că am fost creați după chipul și asemănarea Lui nu are sens. Doctrina Trinității nu are nici un amestec în această explicație deoarece Trinitatea nu este o învățătură a V.T.  

De ce ar fi creat Dumnezeu pe oameni atât de asemănători cu alte animale, inclusiv în ceea ce privește codul genetic, dacă oamenii sunt atât de speciali și diferiți de animale? Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa, atunci nu i-ar fi făcut după chipul și asemănarea animalelor, dar oamenii se aseamănă foarte mult cu animalele atât fizic cât și genetic. Această asemănare ne arată că în realitate ființele umane sunt o parte a naturii de pe Pământ și că provin din aceeași strămoși ca și alte ființe vii care trăiesc pe planeta noastră. 

Biblia ne spune că ceea ce îi separă pe oameni de Dumnezeu este cunoașterea. Prin cunoaștere și solidaritate umană oamenii pot să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, și pot avea mari realizări tehnologice care le permite să ajungă „până la cer”. Această afirmație nu este o revelație, ci este o constatare bazată pe o elementară observație a lumii, în care se vede cum tehnica contribuie la dezvoltarea umanității. Dezvoltarea civilizației nu are limite care se pot anticipa, ea poate să continue până la un grad foarte înalt.

Cunoașterea umană avansează cu pași grăbiți și deja se pune problema descoperirii secretului vieții veșnice. Oamenii pot mânca și din „pomul vieții” dacă gradul de cunoaștere al omenirii va crește tot atât de vertiginos ca și până acum.

Cunoașterea este elementul fundamental care îi deosebește pe oameni de alte ființe vii. Cunoașterea morală este o caracteristică esențială a ceea ce înseamnă umanitatea. Fără cunoașterea binelui și a răului, fundamentul cunoașterii morale, oamenii nu ar fi decât niște animale la fel ca toate celelalte animale. Rămânând în cadrul legendei biblice, Dumnezeu a creat niște animale pe care le-a numit oameni, niște roboți fără conștiință morală și i-a împiedicat să își formeze această conștiință. Lucrul acesta ar avea sens numai dacă ar fi să considerăm miturile biblice despre creație o prelungire a miturilor sumeriene care ne spun că anunnaki, o civilizație extraterestră, i-ar fi creat pe oameni pentru activități practice, nu fel de roboți inteligenți, capabili să îndeplinească munci grele, dar care au scăpat de sub controlul stăpânilor lor.

Învățătura lui Isus (Iisus) este cea care ne arată cum să deosebim binele de rău și cum să respingem starea de sclavie la care am fost destinați inițial de anunnaki. Omul are o natură spirituală la care poate să ajungă numai cunoscând binele și răul. Inițial, civilizația extraterestră care ne-ar fi creat, ar fi încercat să nege natura noastră spirituală, interzicând primilor oameni să cunoască diferența dintre bine și rău. Oamenii însă s-au răzvrătit împotriva acestei interdicții și au dezvoltat o civilizație care le permite să întrezărească atât posibilitatea existenței unor civilizații extraterestre cât și a unei Conștiințe universale, care este Dumnezeu Tatăl, și care încearcă să îi salveze pe oameni arătându-le adevărata lor natura spirituală.  

„13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. 14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, 15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 3; 13-15) 

Dumnezeu cunoaște binele și răul din eternitate, deci această cunoaștere nu poate fi considerată ca fiind o sursă a răului. Principala cauză a răului în lumea noastră sunt ignoranța și nedreptatea și de asemenea fanatismul politic și religios. Lupta împotriva răului presupune lupta împotriva ignoranței și dezvoltarea cât mai accentuată a științelor moderne..

Trebuie observat că atât interpretarea teismului clasic, cea a teismului evoluționist, cât și cea gnostică se bazează pe miturile care sunt conținute de primele 11 capitole ale Bibliei. Dacă aceste texte sunt mituri, deci nu reflectă realitatea, nici concluziile care se pot desprinde din ele nu descriu exact situații de fapt. Singura legătură care mi se pare substanțială este aceea dintre miturile biblice și cele ale altor civilizații străvechi în care se vorbește despre vizita unei sau unor civilizații extraterestre pe Pământ. În acest sens, miturile biblice nu sunt inspirate de Dumnezeu, dar pot să fie ecoul unor fapte reale pe care le-a preluat din alte mitologii și le-a transformat imprimându-le o amprentă proprie. Este de la sine înțeles că nici o civilizație extraterestră nu putea să creeze universul fiind în interiorul lui, dar această exagerare este contribuția originală a povestirilor biblice la patrimoniul de mituri universal. În afara cunoștințelor pe care omenire le-a dobândit prin intermediul științelor moderne nu avem nici nu fel de alte informații despre originea universului, pe care oamenii le-ar fi obținut prin revelație. 

„Pe de o parte, Gnostici văd pe șarpele Lucifer ca pe un salvator, cineva care a venit să îl salveze pe om, un mesager al adevăratului Dumnezeu. Acest șarpe al iluminării care a adus gnoza, adevărul gnostic care permite să vedem adevărata natură a lucrurilor în această lume de confuzie, a venit să îl elibereze pe om. Lucifer este adevăratul eliberator al omului. El a venit să îl elibereze pe om de sub tirania lui Yahve, de sub tirania dumnezeului creator. El a adus adevărata cunoaștere care poate să îl elibereze pe om și îl poate ajuta să scape din această lume satanică și să se întoarcă în lumea din care a venit.” (ref. 254)

Privit într-o perspectivă proprie, consider că interpretarea gnostică a primelor 11 capitole ale Bibliei este mai aproape de intenția scriitorilor acelor texte decât interpretarea teistă clasică. Cu toate acestea, eliberatorul oamenilor, Acela care are o legătură cu șarpele pe care Moise l-a înălțat în pustie este Isus (Iisus) și nicidecum Lucifer. Despre Lucifer se poate spune că este un alt nume, al Demiurgului, de fapt al civilizației extraterestre, care i-a creat pe primii oameni, contestându-le libertatea pe care aceștia o meritau. Tatăl ceresc este Conștiința universală care veghează asupra oamenilor și care l-a împuternicit pe Isus (Iisus) să elibereze spiritual ființele omenești. 

Există un conflict între Tatăl ceresc și civilizația extraterestră care i-a creat pe primii oameni și mărul discordiei este fiecare individ care trăiește pe Pământ. În viziunea gnostică, Lucifer este dumnezeul acestei lumi, care poate fi înțeles ca fiind civilizația extraterestră care i-a creat pe oameni. Civilizația extraterestră creatoare a primilor oameni continuă să încerce să țină omenirea într-o ascultare oarbă, dar Tatăl ceresc se luptă să acorde oamenilor adevărata demnitate prin revărsarea asupra lor a dragostei Sale necondiționate.

2019 12 Oct
Written by

În Creștinism, există câteva posibilități de interpretare care privesc relația dintre Dumnezeu și lume și de asemenea calitatea Lui de Creator. 

Punctul de vedere teist creaționist

Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu este Creatorul a tot ce există. El a creat direct universul cu toate corpurile cerești și Pământul cu tot ceea ce conține acesta. Dumnezeu a creat toate aceste lucruri fie în șase zile calendaristice, conform adepților unui Pământ tânăr, fie în șase perioade lungi de timp, idee susținută de adepții teoriei zilelor-ere. Dumnezeu nu este răspunzător pentru răul din lume și tot răul vine de la îngerul decăzut Satana și de la oamenii care nu au ascultat de El. 

Punctul de vedere teist evoluționist

Această interpretare susține că Dumnezeu nu a fost direct implicat în originea vieții. El a creat „cărămizile” creației și legile naturii dar la un moment dat El s-a dat înapoi și a lăsat creația să își desfășoare dinamica ei, conform legilor create. (ref. 234)

Odată ce au fost create, legile naturii au determinat apariția vieții din materie anorganică și prin evoluție au dus la apariția oamenilor pe Pământ. Această viziune nu exclude intervenția lui Dumnezeu de a lungul istoriei sau miracolele, dar implicarea Lui este redusă la cazuri excepționale. Preponderența în desfășurarea istoriei o are naturalul. 

Dumnezeu nu este direct responsabil pentru răul din lume, dar indirect El răspunde pentru că a creat lumea. Nu există nici o autoritate în fața căreia Dumnezeu să răspundă și, cu toate acestea, mintea umană este îndreptățită să își pună probleme, chiar dacă oamenii nu au autoritatea de a îl trage la răspundere pe El. Principial, calitatea de Creator aduce nu doar drepturi, Dumnezeu este suveran și face ce vrea cu oamenii, dar implică și răspunderi pentru răul care există în lume. Moartea și suferința sunt prețul care trebuie plătit pentru existența vieții inteligente pe Pământ. Dumnezeu a fost afectat direct de moartea și suferința umană prin torturile și moartea pe cruce a lui Isus (Iisus).  

Dacă Dumnezeu este iubitor, El nu ar fi generat niciodată o lume care conține atâta suferință, deoarece dragostea nu i-ar fi permis să contemple această suferință. Prin urmare, sau Dumnezeu nu este iubitor sau nu a creat El lumea și aceasta a apărut prin evoluția elementelor naturale. Cu alte cuvinte, dacă am pune în balanță dragostea lui Dumnezeu cu toată suferința care există în lume ne-am putea întreba în ce parte va trage balanța. După părerea mea, nu se poate afirma că Dumnezeu nu este iubitor, dar se poate concluziona că multe din povestirile biblice care îl prezintă pe El sunt rezultatul imaginației umane care a luat forma unor mituri.

Dumnezeu nu a creat direct animalele carnivore, ci acestea au apărut pe Pământ prin evoluție. Uciderea unui animal de către un alt animal nu a fost planificată de Dumnezeu, ci a fost o condiție naturală, impusă de evoluția speciilor, determinată de necesitatea existenței unui ecosistem al Pământului care a fost în măsură să genereze și să susțină viața inteligentă. Este extraordinar că natura nu a creat doar ființele umane prin evoluție, ci a generat ceva la fel de complicat și anume un ecosistem care să permită ca oamenii să supraviețuiască și să prospere în această lume. Apariția pe cale naturală a unor ființe atât de complicate cum sunt oamenii este o realizare excepțională, dar planificarea unui ecosistem care să se autoregleze și să permită supraviețuirea raselor umane presupune o forță interioară a naturii care trebuie bine analizată. Nu aven nici un motiv să subestimăm natura, dacă ne uităm în jurul nostru la realizările ei. Unde se află Dumnezeu în această ecuație? Aceasta este o întrebare complicată care presupune cunoașterea relației dintre El și natură. În același timp, povestirile despre creație din Biblie nu pot să fie considerate că dețin răspunsul la această întrebare. Rămâne știința care se află într-un proces continuu de aflare a informațiilor necesare care pot să genereze răspunsul la întrebarea la care fac referire.

Punctul de vedere deist

Interpretarea deistă, conține și ea ideea că Dumnezeu a generat elementele de bază ale creației și legile naturii dar nu a creat direct universul sau omenirea. O dată constituită, natura lucrează în mod independent și, prin evoluție, a apărut omenirea. Diferența față de punctul de vedere teist evoluționist este aceea că în concepția deistă orice intervenție din partea lui Dumnezeu este exclusă, nu există miracole sau revelație. Tot ceea ce putem să știm despre Dumnezeu vine prin raționalitate și prin studiul naturii. Aceasta este o religie naturală care nu are nici un loc pentru supranaturalul care intervine în desfășurarea naturii. După ce a creat elementele constitutive ale naturii, Dumnezeu s-a retras complet din creația Sa și a lăsat-o pe aceasta să evolueze liber.        

Creștinii deiști cred că nu este voia lui Dumnezeu ca ceva rău să se întâmple oamenilor. Lucrurile rele se întâmplă accidental sau determinate de oameni, dar nu sunt niciodată cauzate de Dumnezeu. De exemplu, o boală poată să fie cauzată de o infecție accidentală sau de acțiunea unei persoane care ingerează alimente sau lichide nesănătoase. Dumnezeu nu face pe oameni bolnavi sau sănătoși, intervenind în starea lor de sănătate. (ref. 235)      

Punctul de vedere panenteist

Dumnezeu este una cu universul dar este mai mult sau mai complex decât acesta. Este o situație similară cu cea a raportului dintre creier și conștiință, aceasta din urmă fiind mult mai mult decât suma celulelor creierului. Următoarea cotație sintetizează foarte bine ce este panenteismul:

„Panenteismul în esență este o combinație între teism (Dumnezeu este Ființa supremă) și panteism (Dumnezeu este totul). În timp ce panteismul spune că Dumnezeu și universul sunt co-existente, panenteismul susține că Dumnezeu este mai mare decât universul și că universul este conținut în Dumnezeu. Panenteismul susține că Dumnezeu este „efectul suprem” al universului. Dumnezeu este tot ceea ce conține universul, dar Dumnezeu de asemenea este mai mare decât universul. Evenimentele și schimbările  din univers îl afectează și îl schimbă pe Dumnezeu. În timp ce universul crește și învață, Dumnezeu de asemenea crește în cunoaștere și în existență.” (ref. 236)     

Întregul este mai mare decât suma părților. Dumnezeu este responsabil pentru răul din lume numai în măsura în care este implicat în dezvoltarea acesteia. Dumnezeu fiind o realitate complexă și nu una simplă, El influențează lumea de la înălțimea Sa și în acest fel este Creator. Componentele universului reprezintă elemente ale Sale pe care le poate influența așa cum dorește. Dacă Dumnezeu reprezintă Conștiința întregii realități El poate să influențeze materia și energia.

Când cineva în mod legitim respinge facticitatea primelor 11 capitole din cartea Facerea, aceea persoană nu poate să se armonizeze cu punctul de vedere teist creaționist și se vede nevoit sau nevoită să se orienteze către o altă viziune asupra lui Dumnezeu, fie teist evoluționistă, deistă, panenteistă etc. Punctul de vedere teist creaționist se bazează pe interpretarea literală a primelor 11 capitole ale Bibliei. În Biblie, Dumnezeu este Creatorul Atotputernic al universului, al cerului, al Pământului, al omenirii, al animalelor și al plantelor. În cartea Facerea, suntem informați că Dumnezeu ar fi creat totul în mod direct, nu în mod indirect, prin evoluție, adică fără să folosească natura ca un intermediar.

În ceea ce privește capitolul 2 din cartea Facerea, din Biblie, acesta se opune categoric științelor moderne, deoarece exclude posibilitatea apariției omenirii prin evoluție, așa cum ne propune știința. Evoluția presupune existența unui strămoș comun al plantelor animalelor și oamenilor dar în cel de al doilea capitol al Bibliei plantele și animalele ar fi fost create după crearea omului. Ordinea creației, din capitolul al doilea al Bibliei este irațională și absurdă și este contrazisă de realitate.

Cartea Facerea nu este o carte de știință sau de istorie și, în cel mai bun caz, ar putea să fie considerată o colecție de parabole. Ca și parabole, narațiunile conținute în primele 11 capitole ale Bibliei au un mesaj care se opune de multe ori dogmelor și doctrinelor creștine, care sunt bine înrădăcinate și promovate de instituțiile bisericești. De exemplu, în narațiunea despre Adam și Eva, șarpele nu este privit, de către textele biblice, ca un personaj malefic, ci ca unul care spune mereu adevărul, spre deosebire de Dumnezeu, ale căror afirmații nu se îndeplinesc. După cum a afirmat șarpele, oamenii nu au murit în ziua în care au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, nici fizic și nici spiritual, și li s-au deschis ochii, ajungând să cunoască binele și răul, la fel ca Dumnezeu.    

Șarpele a vrut să aducă cunoaștere omenirii, contrar voinței lui Dumnezeu, care a dorit să împiedice omenirea să dobândească cunoașterea binelui și a răului. Ne întoarcem la scrierile sumeriene în care ni se spune că extratereștrii care au vizitat Pământul au dorit să creeze o rasă de sclavi care să le servească interesele. O rasă de sclavi nu trebuia să dobândească prea multe cunoștințe, deoarece acestea i-ar fi adus în situația de a nu se mai supune stăpânilor lor. Sclavii trebuiau să se supună stăpânilor lor, fără să aibă conștiința morală a situației lor.

Dacă suntem atenți, putem să observăm că povestirile biblice despre creație păstrează în conținutul lor logica internă a scrierilor sumeriene. Conform Bibliei, oamenii au fost creați de Dumnezeu să lucreze și să păzească Grădina Eden, dar șarpele i-a învățat că pot să devină ființe conștiente de potențialul lor. Conform scrierilor sumeriene, annunaki ar fi creat o rasă de oameni care să lucreze în interesul lor, în minele de aur de pe Pământ. 

Consider că adevărata cheie pentru a înțelege povestirile din primele 11 capitole ale cărții Facerea o reprezintă scrierile sumeriene, care se referă la vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Dogmele și doctrinele oficiale ale Bisericilor instituționale dau un cu totul alt înțeles conținutului povestirilor despre creație din Biblie decât acela care reiese din contextul în care au fost scrise.

Dacă Dumnezeu, așa cum este prezentat în primele 11 capitole ale Bibliei, se referă la vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ, atunci se pot explica anumite detalii ale textelor, care altfel nu au nici un înțeles. Se poate explica de ce Dumnezeu se referă la Sine folosind pluralul. Oamenii din vechime nu aveau noțiuni despre Trinitate, deci folosirea pluralului pentru Dumnezeu nu ar putea să fie explicată prin prezența Trinității. Singura explicație rămâne deci că, atunci când au fost creați primii oameni, prin inginerie genetică, la această creație, au participat mai mulți reprezentanți ai unei civilizații extraterestre și nu Dumnezeul unic.

Un alt detaliu care nu poate să fie explicat decât în lumina textelor sumeriene, care au stat la baza textelor biblice, este descrierea mineralelor și a metalelor prețioase care se aflau în Grădina Eden:

„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din tara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. 14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. 15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 10-15)      

În textele sumeriene se vorbește despre faptul că civilizația extraterestră care a vizitat Pământul a fost interesată de aur, deoarece acesta ar fi putut ajuta la refacerea atmosferei planetei de unde veneau. Ce sens ar fi avut prezentarea existenței aurului în Grădina Eden, dacă povestirea respectivă nu ar fi fost inspirată din textele sumeriene? În viziunea dogmele și doctrinelor Bisericilor instituționale, Dumnezeu i-a creat pe primii oameni ca să trăiască fericiți în raiul pământesc și în nici un caz să lucreze în minele de aur sau să extragă diverse minerale din pământ. În același timp, nu acesta este mesajul din Biblie.

Un alt exemplu de text, care nu are nici un înțeles, așa cum apare în Biblie, dacă nu îl raportăm la textele sumeriene, este cel privitor la „fiii lui Dumnezeu” care ar fi venit pe Pământ și care s-ar fi căsătorit cu „fetele oamenilor” (Facerea 6; 1-2). În legătură cu această situație trebuie menționați și uriașii despre care vorbește Biblia și care și ei puteau să apară în contextul vizitei unor extratereștrii pe Pământ. (Facerea 6, 3-4)

Se pare că o parte din reprezentanții acelei civilizații extraterestre nu a privit cu ochi buni emanciparea primilor oameni și le-a interzis să încerce să dobândească anumite cunoștințe. O altă parte însă, printre care se numără și persoana care este descrisă folosindu-se de alegoria cu șarpele, a încercat să îi ajute pe oameni să obțină cunoștințele la care aveau dreptul, conform statutului lor de ființe raționale.  

Parabola cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului poate fi interpretată prin aceea că ea ne descrie conflictul dintre primii oameni și reprezentanții civilizației extraterestre, la care ne referim, în legătură cu nevoia oamenilor de a își mări cunoștințele, cerință bazată pe curiozitatea lor naturală.

Căutarea cunoașterii, chiar și împotriva voinței lui Dumnezeu, este ceea ce le conferă oamenilor o dimensiune eroică și un statut special și este ceea ce îi diferențiază pe aceștia față de animale, deoarece acestea din urmă nu ar putea să săvârșească în mod conștient acte de neascultare față de El. 

Adam și Eva, dacă ar fi existat cu adevărat, ar fi fost mai puțin decât oameni, în sensul complet al acestui termen, atunci când au fost creați de Dumnezeu. Cauza acestei situații ar fi reprezentat-o lipsa capacității primilor oameni de a discerne binele de rău. Primele ființe cu formă umană de pe Pământ ar fi devenit cu adevărat oameni, numai atunci când ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Deoarece Dumnezeu s-ar fi opus ca cei doi să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului înseamnă că Adam și Eva au devenit oameni adevărați împotriva voinței Lui.   

Aceste mituri au fost interpretate de către dogmele și doctrinele creștine ca fiind dovada celui mai mare păcat pe care l-ar fi săvârșit primii oameni, păcatul de neascultare împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu a fost înțeles de către scriitorii cărții Facerea ca un nume generic, pentru reprezentanții unei civilizații extraterestre, sau ca un lider al acestora, atunci revolta oamenilor împotriva acelor extratereștrii ar fi fost justificată, având în vedere că aceștia doreau să îi folosească pe oameni doar ca sclavi. Această conexiune poate oricând să fie făcută, atâta vreme cât există suficiente elemente care ne permit să contrazicem imaginea idilică, dar greșită pe care Bisericile instituționale o promovează despre raiul pământesc, care ar fi fost Grădina Eden. Primii oameni au fost puși să lucreze și să păzească grădina în care se afla aur și alte materiale folositoare, fără să li se permită să acumuleze suficiente cunoștințe pe baza cărora să poată să facă deosebirea dintre bine și rău. Acesta nu era un rai, ci un fel de lagăr forțat de muncă, din care oamenii ar fi avut tot dreptul să încerce să evadeze. Numai cunoscând binele și răul, oamenii ar fi avut posibilitatea să recunoască propriul lor statut care le permitea să ajungă să fie egali ca valoare cu aceia care i-au creat.  

În textul biblic care se referă la neascultarea lui Adam și Eva, Dumnezeu este prezentat ca o divinitate autoritară care a dorit să păstreze cunoașterea binelui și răului doar pentru El, pentru motivul că, dacă oamenii ar fi avut și ei cunoașterea aceasta, ar fi ajuns ca El. În final, după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, Biblia ne spune că Adam și Eva au și ajuns ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.

În realitate, textul biblic critică atitudinea lui Dumnezeu față de oameni, deoarece îl prezintă pe El ca pronunțând o condamnare, care nu s-a realizat în practică. Dumnezeu nu a făcut ceea ce a spus, conform Bibliei, pe când în cazul șarpelui, tot ce a spus acesta s-a întâmplat întocmai:

„16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, 17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2; 16-17) 

„4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. (Facerea 3; 4-5)

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

După cum poate să observe oricine, oamenii nu au murit, nici fizic și nici spiritual, în ziua când au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, așa cum a spus Dumnezeu, în schimb l-i s-au deschis ochii și au ajuns să cunoască binele și răul la fel ca și El.  

Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa. Această afirmație, la fel ca și alte detalii din cartea Facerea, nu are nici un sens, dacă Dumnezeu este Spirit, așa cum a spus Isus (Iisus) (Ioan 4; 24). Dacă privim însă scrierile biblice, din primele 11 capitole ale cărții Facerea, prin prisma scrierilor sumeriene, atunci vizitatorii extratereștrii ar fi putut să realizeze oameni după chipul și asemănarea lor dacă ar fi combinat propriile lor gene cu genele hominizilor care trăiau pe Pământ. 

Dacă Dumnezeu este așa cum îl descriu dogmele și doctrinele creștine, atunci apare o contradicție de nereconciliat între două principii. Pe de o parte, ni se spune că Dumnezeu i-ar fi creat pe oamenii după chipul și asemănarea Sa, iar pe de altă parte ni se comunică că atunci când oamenii au ajuns să poarte chipul și asemănarea Lui, cunoscând binele și răul ca și El, Dumnezeu s-ar fi supărat de acest lucru. Dumnezeu ar fi fost nemulțumit că oamenii au ajuns să fie ca El, dar textul folosește pluralul. Dacă Dumnezeu i-a creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa, atunci de ce s-a supărat când aceștia au ajuns să semene cu El? Este vorba de o contradicție creată de un mit. Dacă însă creatorii oamenilor ar fi fost reprezentanții unei civilizații extraterestre, atunci ei puteau să îi creeze pe oameni după chipul și asemănarea lor genetică însă fără dorința de a le oferi și toate cunoștințele pe care le aveau ei. Dumnezeul unic, iubitor și generos, nu ar fi comis niciodată o astfel de meschinărie.  

Narațiunile biblice nu sunt atât de originale, cum s-ar putea crede. Acestea conțin simboluri care se regăsesc și în miturile altor civilizații străvechi, cum ar fi motivul șarpelui, pomului vieții, oceanul primordial, haosul sau numărul șapte. Povestirile biblice folosesc multe din aceste simboluri într-o perspectivă relativ nouă, dar ele nu apar pentru prima dată în Biblie. Contradicțiile interne și asemănările cu alte religii ne arată că povestirile despre creație și Potop, din cartea Facerea, nu reprezintă o revelație unică, care vine de la Dumnezeu.   

Șarpele are un simbolism mixt în narațiunile biblice. Pe de o parte, el este simbolul răului, al diavolului care este șarpele cel vechi, dar pe de altă parte, Dumnezeu i-a cerut lui Moise să înalțe un șarpe în deșert ca un simbol pentru salvarea poporului evreu, deci el reprezintă binele: 

„În evanghelia după Ioan 3; 14-15, Isus (Iisus) face o comparație directă între înălțarea Fiului Omului și acțiunea lui Moise în înălțarea șarpelui ca un semn, folosindu-l ca un simbol asociat cu salvarea: „Așa cum Moise a ridicat șarpele în deșert, la fel trebuie să fie înălțat Fiului Omului, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (ref. 237)        

În multe religii ale lumii șarpele este un simbol important al înțelepciunii:

„Datorită cunoștințelor despre ierburi și asocierii cu substanțe psihotrope, șarpele a fost adesea considerat unul dintre cele mai înțelepte animale, fiind (aproape) divin. Aspectul său divin combinat cu habitatul său în pământ, printre rădăcinile plantelor, a făcut din el un animal cu proprietăți din lumea de sub pământ conectat cu viața de dincolo și imortalitatea. Asclepius, zeul medicinii și al vindecării, ducea un băț cu un șarpe încolăcit pe el, care a devenit simbolul medicinii moderne.” (ref. 238)  

Câteodată simbolul șarpelui este amestecat cu un alt simbol mitic, care este copacul:

„În multe mituri șarpele (câteodată o pereche) trăiește în sau este încolăcit în jurul unui Pom al Vieții situat într-o grădină divină. În povestea despre geneză din Torah și Vechiul Testament biblic, pomul cunoașterii binelui și răului este situat în Grădina Eden împreună cu pomul vieții și șarpele. În mitologia Greacă Ladon este încolăcit în jurul unui copac în grădina Hesperidelor protejând merele de aur ... În mod similar Nidhogg Nagar dragonul din mitologia Norse mănâncă din rădăcinile lui Yggdrasil, Pomul Lumii. Sub un alt copac (copacul Bodhi al Iluminării), Buddha a stat în meditație extatică. Când s-a pornit o furtună, marele șarpe rege Mucalinda s-a ridicat din locul lui deasupra pământului și la înconjurat pe Buddha cu șapte încolăciri pentru șapte zile, pentru a nu își întrerupe starea extatică.” (ref. 239)         

În legătură cu Buddha, simbolismul șarpelui și al copacului este completat cu simbolul numărului șapte care și el se regăsește în cartea Facerea. O altă referință la numărul simbolic șapte este aceea pe care o face Joseph Campbell:

„A fost sugerat de către Joseph Campbell că simbolul șarpelui încolăcit în jurul unui băț este o reprezentare străveche a fiziologiei Kundalini. Bățul reprezintă coloana vertebrală cu șarpele care simbolizează canalele de energie. În cazul a doi șerpi încolăciți de regulă ei se intersectează unul cu celălalt de șapte ori, o posibilă referință la cele șapte centre care se numesc chakre.” (ref. 240)    

În alte religii din Orientul Apropiat, cum ar fi cea Egipteană, șarpele este de asemenea foarte prezent: 

„În Egiptul antic, șarpele apare de la începutul și până la sfârșitul mitologiei lor. Ra și Atum („cel care face complet sau perfectează”) a devenit același zeu, Atum, „împotriva lui Ra,” a fost asociat cu animalele pământului, inclusiv șarpele: Nehebkau („acela care înhamă sufletele”) a fost șarpele cu două capete care reprezenta o zeitate care păzea intrarea în lumea de sub pământ. El este văzut adesea ca fiul zeiței șarpe Renenutet.” (ref. 241)  

În Gnosticism, simbolul șarpelui este important, dar în alt sens decât în Creștinismul clasic:

„Imaginea șarpelui ca și întruchipare a înțelepciunii transmisă de Sofia a fost o emblemă folosită de gnosticism, în mod special de acele secte pe care cei mai ortodocși le-au caracterizat ca „Ophites” („Oamenii Șarpelui”). Șarpele a fost unul din animalele asociate cu cultul lui Mithras. Basilicul, veninosul „rege al șerpilor” cu o privire care ucide, a fost clocit de un șarpe, Pliniu cel Bătrân și alții cred, din oul unui cocoș.” (ref. 242)    

Așa cum am menționat deja, Pomul Vieții este un simbol care se regăsește în cartea Facerea dar și în alte mitologii ale lumii:

„Un copac stilizat cu o evidentă semnificație religioasă apare ca un motiv artistic în mileniul patru în Mesopotamia, și, în mileniul al doilea Î.Hr., se regăsește peste tot în orbita vechilor colectivități umane din Orientul Apropiat, inclusiv Egipt, Grecia, și civilizația indusă. Înțelesul acestui simbol nu este clar, dar compoziția sa generală amintește izbitor de Pomul Vieții al artei târzii creștine, iudaice, musulmane și budiste. Întrebarea dacă conceptul de Pom al Vieții a existat în antica Mesopotamie a fost obiect de dezbatere și de aceea mulți cercetători din zilele noastre preferă termenul mai neutru de „pom sacru” atunci când se referă la copacul mesopotamian.” (ref. 243)  

Simbolul care este Pomul Vieții nu este original sau unic și nu se regăsește doar în Biblie. Prezența lui în textele biblice este o dovadă că narațiunile din cartea Facerea aparțin unei tradiții culturale vaste.    

Numărul șapte este de asemenea un simbol important care este folosit și de cartea Facerea. Numărul șapte se regăsește în multe texte religioase ca un număr special. Babilonienii au separat săptămâna în șapte zile. Având o relație atât de strânsă cu calendarul, numărul șapte a dobândit o semnificație religioasă de a lungul timpului. (ref. 244)

„Șapte a fost întotdeauna un număr foarte special. Cartea cea mai veche sanscrită, Rig Vega, descrie șapte stele, șapte continente concentrice, și șapte surse de soma, băutura zeilor. În conformitate cu V.T. evreu și creștin, lumea a fost creată în șapte zile și porumbelul lui Noe s-a întors după șapte zile după Potop. În mod similar, Egiptenii au descris șapte cărări către rai, Allah a creat un cer și un pământ islamic cu șapte nivele, și noul născut Buddha a făcut șapte pași mari.” (ref. 245)       

Cartea Facerea nu este în nici un fel originală atunci când folosește numărul șapte în una din povestirile despre creație. Oceanul primordial și haosul inițial sunt alte două simboluri la care s-a făcut deja referire și care se găsesc nu doar în povestirile biblice despre creație, dar și în alte texte religioase. Este limpede că Biblia, atunci când descrie creația universului și a umanității, nu reprezintă o revelație pe care ar fi dat-o Dumnezeu oamenilor, ci generează o mitologie asemănătoare cu cele care rezultă din zone geografice apropiate.    

Cu alte cuvinte, cartea Facerea folosește aceleași simboluri ca și cele folosite de alte culturi ale căror scrieri nu au pretenția că sunt inspirate de Dumnezeu.

Vinaora Visitors Counter

2902152
Today
All days
13674
2902152

Server Time: 2019-11-22 13:43:25

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Top of Page